Școala de politicieni ai viitorului
Parcă simptomatic pentru boala de care suferim, după cea mai grea și păguboasă rupere de regimuri, primul dintre vinovați devine președinte… “onorific” (Ion Iliescu la PSD). După cea mai proastă administrație dintre toate, coruptă și imbelică, altul vrea să facă o „școală de politicieni, o ceva”, descoperind ulterior că ar fi „un prim-ministru extraordinar de bun” (Traian Băsescu). Ei vor să marcheze timpul cu destinul lor ”prestigios”, cu ”împlinirile” lor, ”competența” lor mereu trecută și ”capacitatea” lor mereu viitoare.
Ce ar trebuie să fie cât se poate de supărător pentru orice român cu capul pe umeri este îndârjirea acestor decrepiți politici de a participa până la ultima lor suflare, de a-și apăsa labele lor greoaie de dinozauri cameleonici supraviețuitori ai tuturor conjuncturilor în solul mocirlos al conștiițelor de astăzi, în mersul lor extrem de gălăgios către extinția naturală. Acești oameni nu se mulțumesc cu tot răul făcut și se întorc în mijlocul dezastrului generalizat lăsat în urmă spre a oferi motive de admirație, pentru că au fost președinți (peste o țară bolnavă în chinuri), pentru că s-au distins (din mijlocul corupților, trădătorilor și idioților care au format „clasa politică”), pentru că au realizat … Ce au realizat?! În plan personal?… O, da! Dar ce importanță are asta pentru cineva?
Și pentru că nu e destul, se va găsi vreun tăntălău suprașcolit, vreun nătărău și neisprăvit, un așa-zis ”analist politic” sau ”comentator” fenomenologic, care să vină să aprecieze, amestecând planurile: „Da, domnule, este un bun politician!” Asta pentru că a reușit în toate mișcările strict politice, în schemele și strategiile personale, pentru că și-a dat la o parte adversarii, pentru că și-a tras după el partidul, pentru că… doar a ajuns președinte! „…Da, este un bun politician!”, va spune ”analistul” nostru… politic, un neisprăvit care trăiește, sărmanul, într-o învălmășeală semantică și între scopuri și mijloace de nedescris.
Într-adevăr, precum nu o fac nici cel englez, nici cel francez, nici cel italian, dicționarul explicativ al limbii române insistă asupra acestei definiții asupra politicianului: „Persoană care face din politică un mijloc pentru realizarea intereselor personale”. Și mai puțin asupra acesteia: „persoană care deține un rol important în politică”. Deși cea de-a doua este cea mai simplă și mai directă. Dar, cum s-ar putea crede și spune: știe el ce știe, doar e dicționar român!
Se impune o discuție asupra criteriilor, nu cele de selecție, definitiv și parcă iremediabil pierdute, dar una între cele ale sferei publice și sferei private. Prin a spune poporului că cutare e un bun politician astăzi nu faci decât să-i spui ceva ce nu îl poate interesa, poate eventual doar frustra. Dar un găinar de acesta de analist, mereu „la furat” câte puțin printre concepte și idei ale politicii, nu va reuși să facă niciodată diferența pentru popor, cel pe care îl formează el, ca ”lider de opinie”. Nu va reuși niciodată să țină calea dreaptă a interesului publicului căruia i se adresează, renunțând la aprecierea morfică asupra capacităților personale ale unui anumit personaj. Personale, adică proprii, adică ne-publice, când nu sunt anti-publice. Ar trebui să fie cât se poate de clar!
E ca și cum în sala de operație, în cadrul unei operații de cea mai mare dificultate pe cord deschis i-ai da calificative profesionale medicului pentru vestimentația abordată, neglijând comportamentul profesional și chiar rezultatul intervenției. Dar există nenumărați astfel de idioți și o boală, „analitica politică”, care merge dincolo de idioțenie. Iar purtătorii săi sunt niște maimuțoi care, tot vorbind atât de diverse și amestecând atât de largi subiecte, au uitat „de la ce s-au luat”. Pentru ei „publicul”, „poporul” sau „țara” nu reprezintă decât alte concepte pe care le „manipulează” la nesfârșit.
Și astfel se ajunge să se vorbească despre „buni politicieni” (buni pentru cine?!), și astfel se ajunge ca însăși aceste triste figuri să se considere niște politicieni realizați. Dar nu pentru ceea ce au lăsat ei în urmă (mereu cel puțin discutabil), ci pentru ce au fost ei (lucru foarte sigur, de netăgăduit). Mai mult, ei nu își pot dori decât să se așeze ca deschizători de drumuri, ca figure emblematice, pentru a deschide un viitor după chipul și asemănarea lor. Și este ceea ce se întâmplă astăzi.
Cu o politică externă a supunerii necondiționate, pe când o jumătate de popor este în sărăcie cruntă, o altă parte este migratoare, aproape toți românii își doresc o altă țară, aproape toți cei tineri își doresc să plece, aproape toți sunt scârbiți de toți politicienii, ”iluștrii” președinți ies din scenă în plină glorie, ca într-un spectacol absurd și ridicol. Singurii care se manifestă în vreun mod anume, unii chiar aplaudând, sunt cei de pe primele rânduri, de pe scenă și din loje, care îi acoperă, deloc dezinteresați, cu zgomotul lor pe toți ceilalți, mai ales că mulți au rămas amuțiți într-o indignare continuă.
Dacă „săracul” Iliescu a fost mai direct și mai „materialist dialectic”, spunând „Ce ar fi fost ei dacă nu aș fi fost eu?”, pentru că a avut multe probleme cu școala, Băsescu nu își poate aborda moștenirea decât de la un nivel pedagogic, suprapunând grotescului ironia crudă…
„Fac o fundaţie, o ceva, să le spun la tinerii ăştia cum se face politica”, spunea Traian Băsescu.
„S-au umplut televiziunile de profesori care vin și fac pe moderatorii. În problemele de gestionare a țării mulți dintre ei nu ar lua nici nota 2” – Traian Băsescu.