Frația orbirii și cupidității

0

Nimeni nu poate contesta profesionalismul mass-mediei americane chiar şi atunci când sprijină continuu sau se dedă celor mai straşnice manipulări, precum au fost armele de distrugere în masă din Irak.

De data asta însă trebuie să apreciem profesionalismul acesteia în raport cu orbirea socială şi cupiditarea mass-mediei româneşti.

Poate că nu e plăcere mai mare pentru aşa-zişii jurnalişti români decât să relateze despre modul în care suntem priviţi de alţii, un sindrom de nesiguranţă cu care au infectat întreaga societate încă de pe vremea în care au devenit liberi, ceea ce se traduce, în cazul de faţă, prin: liberi să să facă, să spună, să fie frumoşi pentru aceeaşi ochi pe care îi apreciază ca reperele supreme.

Expresia „imaginea României” revine obsedant în retorica lor, ceea ce denotă o adevărată patologie.

Fotbalul şi sportul, în general, nu putea rămâne deoparte. Știri precum ceea ce a spus un oarecare cotidian englez despre Gigi Becali au făcut senzaţie. Tot astfel, în cazul unui meci a unei echipe româneşti cu o alta din Vest, ştirea principală nu putea fi meciul în sine, ci ceea ce a scris un cotidian din respectiva ţară despre meci, despre România sau despre echipa românească.

Dar iată cum ajung jurnaliștii români să scrie despre subiecte de la doi pași de ei, pe care nu le-au putut vedea, dar care sunt din plin valorificate de marea presă americană. Carevasăzică, New York Times își găsește subiectele din locuri aflate la capătul pământului pentru ei, în vreme ce Gândul își găsește subiectele de la o aruncătură de băț în New York Times…

Clubul de fotbal unde nimic nu e imposibil. Cum a ajuns Frăţia Bucureşti din liga a V-a pe prima pagină a New York Times

Cotidianul american New York Times deschide ediţia online de sâmbătă cu un reportaj despre clubul de fotbal românesc Frăţia Bucureşti, din liga a cincea, unde toată lumea îşi găseşte loc, sub egalitatea de şanse: un antrenor de culoare, un portar de 47 de ani fără o mână, fotbalişti romi săraci şi un patron care tunde gazonul şi creşte găini şi capre, să le dea jucătorilor care nu au ce mânca.

Aime Lema, antrenorul clubului de fotbal Frăţia Bucureşti, din divizia a cincea românească, soseşte primul pe terenul plin de hârtoape al echipei. De o parte se vede o macara şi ruinele fabricii Vulcan, de alta mlaştini şi pajişti nesfârşite, pe care un cioban îşi mână turma de oi. Un coteţ din sârmă, plin de găini, un cocoş şi un ied îşi au casa alături de tribună şi de clubul fără curent electric. Lema, 45 de ani, a sosit la primul său meci ca antrenor al Frăţiei, în duminica de Florii: ”Vă rog să veniţi. Astăzi este o zi importantă pentru Frăţia. Este o zi importantă pentru mine”, îşi cheamă antrenorul la meci jucătorii, vorbind cu ei la telefonul mobil. Astfel începe reportajul publicat de prestigiosul cotidian american New York Times, în deschiderea ediţiei sale online.

«Frăţia» este singurul club din România care funcţionează pe principiile egalităţii şi nondiscriminării: vârsta, rasa, religia, etnia sau handicapurile nu contează, oricine poate să aibă un loc în echipa de fotbal, e nevoie doar de hotărâre şi de un pic de talent.

Lema este primul şi singurul antrenor de culoare din fotbalul românesc. Portarul echipei s-a născut doar cu o mână, iar patronul echipei face şi munca de întreţinere a terenului. Mijlocaşul «Frăţiei» are 46 de ani, iar mulţi fotbalişti sunt romi, etnie marginalizată în România şi în alte zone ale Europei, scrie NYT.

„Mereu am visat să fiu portar. Mereu mi-a plăcut să controlez terenul şi să le spun celorlalţi ce să facă”, spune portarul Tudorel Mihăilescu, 47 de ani, care s-a născut doar cu o mână. Deşi era mai rapid ca alţi portari şi arunca mingea cu precizie şi forţă cu mâna sa dreaptă, comuniştii nu i-au permis să joace, din cauza handicapului său. Şi-a găsit loc la «Frăţia».

Antrenorul Aime Lema s-a născut la Kinshasa, capitala Republicii Congo, şi a venit în România în 1991, să studieze chimia industrială. S-a însurat cu o româncă, a învăţat limba română şi a rămas aici.

„Nu a existat nicio discriminare pentru că sunt negru. Ei au o altă mentalitate, pentru că nu au crescut ca alţii”, spune Lema.

La «Frăţia», nu sunt bani, nu sunt camere tv şi nici suporteri. Fondatorul şi proprietarul echipei, Constantin Zamfir, este un fost jucător de fotbal, de 50 de ani, care a jucat în divizia a doua românească. Îi plăteşte pe jucători cu 150 de lei pe meci, iar clubul îl costă 1.000 de euro pe lună. Tot el a săpat fântâna care produce apă rece pentru duşuri, a nivelat terenul de fotbal cu nisip şi a plantat iarba pentru gazonul peticit.

„Am vrut să formez o echipă ca să dovedesc că poţi să reuşeşti cu cel mai bun exemplu, că uşa noastră este deschisă oricui, indiferent de rasă, vârstă sau handicap. Voi dovedi că putem face ceva pozitiv. Nu furând sau bătând, ci fiind fraţi”, spune patronul Zamfir.

Mulţi jucători de la «Frăţia» nu au bani, iar hrana este uneori un lux. „De asta cresc găini şi capre. Le dau jucătorilor la finalul sezonului, când le e foame. Despre asta e Frăţia, împărţirea pâinii”, povesteşte Zamfir.

El a format echipa în 2001 şi a cumpărat terenul în 2003, când fabrica Vulcan a fost privatizată şi abandonată. Ca să ţină clubul, Zamfir şi-a ipotecat casa şi foloseşte banii pe care îi obţine din magazinul său, precum şi banii obţinuţi cântând noaptea pe la nunţi.

Tot el este cel care repară plasele porţilor şi trasează liniile terenului cu var. „Costă prea mult să pun pe altcineva să facă asta”, explică el.

Meciul din Duminica Floriilor, cu echipa Stefimar, a început cu 15 minute întârziere: capra lui Zamfir a fugit din ţarc şi a fost fugărită pe tot terenul, până să fie prinsă. Meciul a început însă, iar adversarii le-au şi dat un gol. Echipa are însă încredere oarbă în portarul Mihăilescu, care reuşeşte să apere o lovitură liberă doar cu o mână sau dă cu pumnul în mingea venită din corner în careu. Echipa joacă doar cu un om în apărare, lăsând totul pe umerii portarului cu o mână. „Frăţia” reuşeşte egalarea din penalty, în ultimul minut al partidei, care se termină 1-1.

Zamfir e fericit. Pune de un grătar pe care pune pui şi hering pentru jucători. Portarul Mihăilescu are însă alte griji. „Frăţia” are trei echipe – una în liga a cincea, una în liga a patra şi una de seniori. Mihăilescu e rezervă în liga a patra, însă portarul principal s-a accidentat şi el trebuie să-i ţină locul peste o săptămână. „O să mă antrenez toată săptămâna. E un vis doar să fiu pe teren. Aici e locul meu, cu fraţii”, spune portarul, bând o bere, cu mănuşile şi sacul cu echipament atârnându-i de braţul crescut doar până la cot”.

Reportajul publicat de New York Times:

Built on Brotherhood, Club Lives Up to Name

BUCHAREST – Aime Lema arrived first. It was earlier than Lema – the coach of A.S.F. Fratia Bucharest, a middle-of-the-pack team in the Romanian fifth division – would normally arrive for a game. But this day was different; it was his first day in charge.

He stood alone in the middle of the bumpy, ruined field at the team’s stadium. On one side was a long-defunct crane and the reddish, decomposing remains of the once-thriving Vulcan metal works, located on the outskirts of Bucharest.

On the other side, open, marshy fields disappeared in the distance. A shepherd urged forward a flock of sheep. A wire pen with hens, a rooster and a baby goat shared the grounds with a collapsing blue metal stand and a rundown clubhouse without electricity.

Lema, 45, poked at the bald patches in the grass with his foot as he spoke to his players on his cellphone. It was a chilly morning, and they would rather spend Florii, Palm Sunday in the Romanian Orthodox Church, with their families.

“Please come,” Lema asked softly. “Today is an important day for Fratia. It’s an important day for me.”

Fratia, which means brotherhood in Romanian, is special in that it is the only club in the league run on the principles of equality and nondiscrimination. Age, race, religion, ethnicity and disability are not barriers to making its roster; determination and a little talent are all that is needed.

Take, for instance, Lema, who is the first and only black coach in Romanian soccer. Then there is the goalkeeper, who was born with one hand, and the owner, who doubles as the team’s groundskeeper.

The team’s midfield general is a balding, paunchy 46-year-old with salt-and-pepper hair. And many of Fratia’s players are Roma, a group that has been maligned in Romania, as well as in other parts of Europe.

On this Sunday, Tudorel Mihailescu, the 47-year-old goalkeeper, who has a left arm that does not extend beyond the elbow, was the first player to arrive.

“I always dreamed of being a goalkeeper,” he said. “I always liked controlling the pitch and telling others what to do.”

Mihailescu was quicker over the ground than other goalkeepers, had better distribution with his feet and taught himself how to throw the ball with precision and power with his right arm. But under the Communist government, which fell in 1989, authorities barred him from playing because of his disability.

“I had to go to the doctors to allow me to play,” he said. “It took a year to get permission. It was almost impossible to play football then with one arm.”

Mihailescu has found a home at Fratia. The club has three teams: one in the fourth division, one in the fifth and a seniors team. Mihailescu is the substitute goalkeeper for the fourth-division team and starts for the other two.

Lema said of the club, “We are the brotherhood, which is why the players have come because we have been playing for years and are friends.”

Lema was born in Kinshasa, the Democratic Republic of Congo, and went to Romania in 1991, after the collapse of Communism, to study industrial chemistry. He married a local woman, started a family, learned the language and stayed.

“The problem here was the Communist era, when the country was closed,” Lema said when asked why there was only one black coach in Romania. “There hasn’t been any discrimination because I was black. They had a different mentality because they didn’t grow up like others did.”

Romanian soccer has been clouded by corruption scandals. Last month, one of the country’s most famous players, the former Barcelona captain Gheorghe Popescu, was sentenced to more than three years in prison for money laundering and tax evasion. His conviction kept him from being elected president of the Romanian Football Federation, a position he had been widely expected to take on.

Seven other soccer executives and agents were also sentenced to prison as part of the case. Gigi Becali, the owner of Steaua Bucharest, is in prison in an unrelated case.

At Fratia, there is little money, no TV cameras and only a few fans. The team’s founder and owner is Constantin Zamfir, a 50-year-old former player who once rose as high as the Romanian second division. He pays the players 150 lei (about $46) a game, not an inconsiderable sum in a country that pays its newly qualified doctors little more than $200 a month.

Zamfir pays the 1,000 euros (roughly $1,400) a month it costs to run the club. He also dug the well that provides the (cold) water for the showers, leveled the field with sand and planted the seed for the grass that covers (most) of the pitch.

“I wanted to start a team to prove that you could succeed with the best example possible, that our door is open to everyone no matter of race, age or handicap,” he said.

He said he hoped the fourth-division team could reach the third, or even the second, division.

“I will prove we can do something positive,” he said. “Not by stealing and by beating, but by being brothers.”

Many of the players have little money, and even food is a luxury.

“That is why I keep the chickens and goats,” Zamfir said, pointing to their homemade pen. “I raise them and give them to the players at the end of the season when they are hungry. This is what Fratia is about – sharing the bread.”

Zamfir established the club in 2001 and bought the land in 2003, when the Vulcan factory – which, among other things, made pumps for oil wells – was privatized and left virtually abandoned. Zamfir mortgaged his house, and he uses the proceeds from his grocery shop, as well as the money from his night job as a wedding singer, to pay for the club’s costs.

Right before kickoff against Stefimar that Sunday, Zamfir fixed the holes in the goal nets, filled an old machine with powder and painted the fading white lines on the field.

“It costs too much to get someone else to do it,” he said as he maneuvered the rattling machine.

The 22 players lined up in the center of the field 15 minutes later than planned: Zamfir’s goat had escaped its pen and rampaged around the field before being caught.

Stefimar’s players looked younger and fitter, and the game did not start well for Fratia.

Within a few moments, Fratia was trailing, 1-0, as a low shot eluded Mihailescu. Lema stayed silent on the sideline; Stefimar’s coach screamed at his players as if they had fallen behind.

But the goal galvanized Fratia, whose forwards went on the attack. When Stefimar pushed forward, Mihailescu was impenetrable, stopping everything that came his way. He made a stellar one-handed save on a free kick. When a corner kick came into the penalty box, he punched the ball out with his fist.

Such is the team’s faith in Mihailescu that, by the end of the second half, Fratia was playing with only one player on defense. In the last minute, the team broke through. Stefimar’s goalkeeper clipped the leg of Fratia’s Nita Soare, who leapt upward. A penalty kick was awarded, and Iulian Moga blasted the ball into the back of the net.

The match ended with the score 1-1. Lema was not happy with his first game in charge.

“I should have played myself today,” he said. “I would have scored three goals, maybe four.”

But Zamfir was happy. He started a barbecue, cooking chicken and herring for his players. The brotherhood ate and planned for its next match.

Mihailescu had other worries. The starting goalkeeper from Fratia’s fourth-division team was injured. The next week, Mihailescu would replace him.

“I will train the entire week,” he said excitedly, sipping a beer as his kit bag and gloves hung off his partial arm. “It is a dream just to be on the field. This is where I belong, with the brotherhood.”

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.