«M. S.», de N. D. Cocea

Menirea ei e să sugă. Pitită în alcovurile întâmplătoare ale iubirii; ascunsă printre scândurile patului sărac al studentului care veghează în  întunericul nopţilor cum se elaborează dezlegarea unei probleme sau în aşternutul umil al proletarului care visează neîmbrăcat şi extatic cataclismul orânduirilor sociale nedrepte; turtită între paginile infoliului peste care se apleacă fruntea savantului grea de toate enigmele universului, ploşniţa aşteaptă, pândeşte, visează clipa divină când va putea să sugă şi să săvârşească astfel misterul şi menirea vieţii ei. Nici unul din visurile şi din avânturile sufleteşti ale oamenilor printre care trăieşte n-o agită şi nu-i strecoară în conştiinţa ei obscură spectrul zădărniciei şi germenul îndoielii. Printre stihiile „Iliadei” lui Omer, pe corpul gol al unei marmore de Praxiteles, pe obrajii unei madone de Rafael, dacă ar fi să treacă, ea ar trece cu aceeaşi nepăsare, gravă,  solemnă, hieratică, sub spinarea lucioasă ca pieptul unui rege vărgat de ordine şi de coordonate, numai gură şi numai pântec.

Asemenea ploşniţei, menirea regelui Carol I a fost să trăiască şi să sugă. În mijlocul unui popor tânăr, pentru care erau făcute toate visurile şi în sufletul căruia ar fi putut să vibreze toate  năzuinţele şi toate idealurile, regele Carol a domnit patruzeci şi cinci de ani, străin aspiraţiile noastre, urându-ne inteligenţa şi dispreţuindu-ne nebunia generoasă, tresărind numai la sunetul aurului, cu inima închisă ca o ladă de fier, înfipt în purpura tronului şi pe corpul ţării ca o ploşniţă uriaşă. Pentru dânsul n-au existat nici artă, nici poezie, nici emoţiune, nici înfiorările acelea tainice care strâng inima în  faţa unei privelişte a naturii sau pe marginea abisului în care parcă uneori alunecă piciorul gândirii omeneşti. Calculat, rece cu sufletul sterp, pentru dânsul n-au existat decât banii. Din tot ce putea să-i dăruiască poporul acesta, din tot ce putea să ia din comorile lui de simţire n-a ales decât banii. Şi a supt! A supt fără odihnă, fără milă, fără cruţare. A supt prin gurile politicienilor, prin ventuzele tuturor partidelor, prin toate societăţile, prin toate domeniile, prin toate apanagiile rupte din pâinea şi din foamea norodului. A supt până la măduvă, până la  revoltă, a supt nu numai aurul nostru, dar însăşi conştiinţa, încrederea şi speranţele noastre. După cei patruzeci şi cinci de ani de domnie ai regelui Carol, suntem, astăzi, ţara sifilisului, a pelagrei, a răscoalelor cronice şi-a foamei permanente. Suntem poporul castrat de idealuri şi cu aripile frânte. Suntem aşternutul în care s-au încuibat şi furnică ploşniţele mărunte, ploşniţele nenumărate, ploşniţele brătieniste şi takiste. Suntem patria regelui Carol I. Nu vă întoarceţi, nu vă mişcaţi mai ales, ca să nu striviţi sub voi, din greşeală, ploşniţa care vă suge.

(1912)