O critică a convulsiilor sociale ori politice şi un elogiu al tradiţiei
(…) În acea lege memorabilă, promulgată în cel de-al treilea an al domniei lui Carol I, pe care noi o numim Petiţia Drepturilor, Parlamentul îi spune regelui: „Supuşii voştri au moştenit această libertate“. De aceea, ei nu îşi revendică libertăţile şi privilegiile pe baza principiilor abstracte, precum acele „drepturi ale oamenilor“, ci pe baza drepturilor pe care le posedă ca englezi şi pe care le-au moştenit din tată în fiu. Selden şi ceilalţi învăţaţi care au conceput această Petiţie cunoşteau aceste teorii despre „drepturile oamenilor“ nu mai puţin decât oricare dintre cei care au perorat de la amvoanele sau de la tribunele voastre. (…) Numai că din raţiuni proprii acelei înţelepciuni practice, mai importantă pentru ei decât cunoaşterea teoretică, au preferat acest titlu istoric, autentic şi ereditar tuturor acelor bunuri care pot fi dragi omului şi cetăţeanului, acelui drept vag şi speculativ, care expunea moştenirea lor neîndoielnică pericolului de a fi răvăşită şi dezmembrată de violenţa spiritelor extravagnte şi litigioase.
Aceleaşi principii de acţiune răzbat din toate legile care au fost elaborate, de atunci încolo, pentru conservarea libertăţilor noastre. În faimoasa noastră
Declaraţie a Drepturilor – document elaborat în primul an al domniei lui William şi Mary -, cele două Camere nu pomeneau nici măcar un cuvânt despre „dreptul de a institui propria noastră formă de guvernământ“. Veţi vedea că întreaga lor grijă s-a îndreptat spre apărarea religiei, legilor şi libertăţilor de care ne-am bucurat un timp atât de îndelungat şi care, recent, ne-au fost puse în pericol. „Considerând, în modul cel mai serios, mijloacele cele mai bune de care are nevoie constituirea unei astfel de ordini politice în care religia, legile şi libertăţile să nu se afle cumva în primejdia de a fi din nou subminate“, ei au imprimat demersurilor lor un curs favorabil, preferând
să procedeze „în primul rând aşa cum au procedat şi strămoşii lor în cazuri asemănătoare, pentru a apăra vechile lor drepturi şi libertăţi, anume de a le
declara în mod public şi solemn“. Pentru ca, după aceea, să stăruie pe lângă rege şi regină să „declare şi să ordone că drepturile şi libertăţile afirmate şi
declarate în prezentul document sunt toate şi fiecare în parte adevăratele drepturi şi libertăţi vechi şi confirmate ale poporului şi regatului“.
Veţi remarca faptul că, de la Magna Charta încoace şi până la Declaraţia Drepturilor, principiile nestrămutate ale Constituţiei noastre au presupus
revendicarea şi afirmarea libertăţilor noastre ca pe o moştenire cuvenită, primită de la strămoşii noştri şi care trebuie transmisă posterităţii ca un bun
aparţinând mai cu seamă poporului acestui regat, independent de vreun drept mai general sau anterior.
În felul acesta, Constituţia noastră îşi menţine unitatea, în pofida marii diversităţi a părţilor ei. Noi avem o Coroană ereditară, o nobilime ereditară şi o Cameră a Comunelor şi un popor care îşi deţin, prin moştenirea de la un şir îndelungat de strămoşi, privilegiile, drepturile şi libertăţile.
Aceste principii îmi apar ca fiind rezultatul unei reflecţii profunde sau ca fiind, mai degrabă, efectul fericit al imitării naturii, care este o înţelepciune
neînsoţită de reflecţie, şi chiar mai mult decât aceasta.
Spiritul de inovaţie este, de regulă, rezultatul unui caracter egoist şi al unor concepţii limitate. Poporul care nu a privit niciodată spre strămoşii lui nu-şi va ridica niciodată privirile înspre posteritate. Pe lângă aceasta, poporul Angliei ştie bine că ideea de moştenire oferă un principiu sigur de conservare şi un principiu sigur de transmitere, fără a exclude deloc principiul îmbunătăţirii. Această idee permite dobândirea nestânjenită de noi elemente, punând, în acelaşi timp, la adăpost ceea ce a fost deja obţinut.
Oricare ar fi avantajele obţinute de un stat ce acţionează pe baza acestor maxime, acestea sunt cu străşnicire zăvorâte ca într-un fel de cadru familial,
adunate ca într-un fel de avere fără putinţa de a fi vreodată înstrăinată. Prin intermediul unei politici constituţionale care lucrează după modelul naturii, noi primim, păstrăm şi transmitem modalitatea noastră de a guverna şi privilegiile noastre în acelaşi fel în care ne primim în proprietate şi vieţile noastre, în care le posedăm şi le transmitem mai departe.
Instituţiile rezultate din acest mod de a acţiona, bunurile Fortunei şi darurile Providenţei ne sunt transmise şi le transmitem mai departe în acelaşi mod
şi urmând aceeaşi ordine. Sistemul nostru politic este situat într-o justă corespondenţă şi simetrie cu ordinea lumii şi cu modul de a exista, caracteristic unui corp permanent, compus din părţi aflate în schimbare. De aceea prin intervenţia acestei uluitoare înţelepciuni, care face posibilă contopirea misterioasă şi măreaţă a rasei umane, întregul, condiţionat temporal, nu este niciodată bătrân, între două vârste sau tânăr, ci mereu statornic şi neschimbător, de-a lungul cursului variat al necontenitei decăderi, descompuneri, renaşteri şi înfloriri. Astfel, într-un stat care urmează în acţiunile lui cursul naturii, noi nu suntem niciodată pe de-a întregul inediţi în ceea ce îmbunătăţim, după cum nu suntem niciodată
demodaţi în ceea ce păstrăm. Aderând astfel la modurile de a acţiona şi la principiile înaintaşilor noştri, suntem călăuziţi nu de superstiţia celor care
venerează trecutul de dragul acestuia, ci de spiritul analogiei filozofice. În adoptarea acestui principiu al moştenirii am conferit formei noastre de guvernare imaginea unei înrudiri de sânge. Am legat astfel Constituţia ţării noastre de cele mai sfinte legături domestice. Am îmbrăţişat astfel legile noastre fundamentale, din străfundul afecţiunilor noastre de familie.
Unindu-le strâns în inimile noastre, am cultivat statul nostru, căminele noastre, mormintele noastre şi altarele noastre cu căldura tuturor afecţiunilor combinate şi reciproc sporite.
Adoptarea aceluiaşi plan de conformare a instituţiilor noastre artificiale la natură şi chemarea instinctelor naturale puternice şi sigure în ajutor, pentru a întări construcţiile fragile şi failibile ale raţiunii, şi considerarea libertăţilor noastre în lumina acestei moşteniri ne-au adus şi alte câştiguri, deloc de neglijat. A ne venera astfel înaintaşii şi a acţiona mereu ca şi cum ne-am afla în prezenţa lor ne-a făcut să temperăm, printr-o seriozitate solemnă, spiritul
libertăţii, care, considerat în sine, duce la greşeli de guvernare şi la exces. Ideea obârşiei noastre liberale ne inspiră sentimentul unei demnităţi naturale şi înnăscute, care ne ţine departe de acea obrăznicie a parvenitului care îi însoţeşte, aproape în mod inevitabil, pe cei care au dobândit, pentru întâia oară, o distincţie, aruncându-i astfel în dizgraţie. În felul acesta, libertatea noastră devine nobleţe şi dobândeşte o dimensiune impunătoare şi maiestuoasă.
Ea îşi are propria sa genealogie şi propriii săi strămoşi iluştri, emblemele şi blazonul ei imemorial, propria ei galerie de portrete, inscripţii şi monumente,
documente, dovezi şi titluri. Avem pentru instituţiile noastre civile respectul pe care natura ni-l dictează pentru indivizi – pe temeiul vârstei lor şi în memoria părinţilor lor. Nici unul dintre mânuitorii voştri de sofisme nu este capabil să producă, pentru a păstra o libertate raţională şi bărbătească, ceva mai bun decât cursul pe care noi l-am urmat, preferând natura şi sufletele noastre în locul speculaţiilor şi al invenţiilor, ca pepiniere şi păstrătoare
ale drepturilor şi libertăţilor noastre.
Aţi fi putut, dacă aţi fi vrut, să profitaţi de exemplul nostru, oferind astfel libertăţii voastre redobândite o demnitate pe măsură. Privilegiile voastre, deşi suspendate, nu s-au ştres din memorie. Cu certitudine că în anii în care nu v-aţi bucurat de Constituţia voastră, aceasta s-a deteriorat şi s-a irosit. Dar vă mai rămân încă unele bucăţi de zid şi mai posedaţi încă, în întregime, temeliile acestui edificiu nobil şi venerabil. Aţi fi putut să reparaţi acele ziduri, după cum aţi fi putut să înălţaţi ceva nou pe acele vechi temelii. Constituţia voastră a fost suspendată înainte să fi fost desăvârşită. Cu toate acestea, voi aţi avut elementele unei Constituţii aproape atât de bună, pe
cât ar fi de dorit. Aţi beneficiat, în cadrul vechilor voastre stări, de acea diversitate a părţilor, care corespundeau diferitelor categorii din care, în mod
fericit, era alcătuită comunitatea voastră. Aţi avut, din belşug, acea combinaţie şi opoziţie a intereselor.
Aţi avut acel sistem de acţiune şi reacţiune care contribuie, atât în lumea naturală, cât şi în cea politică, la naşterea armoniei universului ca rezultat al luptei reciproce dintre puterile discordante. Aceste interese opuse şi aflate în conflict – pe care voi le-aţi considerat ca fiind un cusur atât de mare, atât de vechi al vechii voastre Constituţii, cât şi al Constituţiei noastre actuale – introduc o binevenită frână în calea tuturor deciziilor precipitate. Ele fac din deliberare nu o problemă de alegere, ci una de necesitate. Ele fac din orice schimbare un subiect al compromisului, care, în mod natural, aduce cu sine moderaţie.
Ele formează temperamentele, ferind în acelaşi timp de relele şi suferinţele produse de schimbările radicale, violente şi făcute la întâmplare. Ele fac astfel ca toate iniţiativele pripite ale oricărei puteri arbitrare să fie, pentru totdeauna, imposibile, fie că este vorba de puterea unuia sau a mai multora. Prin această diversitate a membrilor şi a intereselor i se oferă libertăţii generale tot la fel de multe garanţii, ca şi cum ar exista opinii separate ale unor ordine diferite. Tot aşa cum, prin supunerea întregului la autoritatea unei monarhii reale, fiecare parte este împiedicată să se abată de la locul care i-a fost destinat sau chiar să-l părăsească.
Vechile voastre stări au oferit, cu siguranţă, toate aceste avantaje; numai că voi aţi ales să acţionaţi ca şi cum nu aţi fi avut niciodată experienţa traiului într-o societate civilă şi ca şi cum ar fi trebuit să începeţi totul de la zero. Aţi pornit în mod greşit, deoarece aţi început prin a dispreţui tot ceea ce vă aparţinea. (…)
Dacă ultimele generaţii ale patriei voastre vi s-au părut atât de lipsite de faimă încât să le ignoraţi, aţi fi putut măcar să apelaţi la o generaţie mai veche ca bază pentru revendicarea drepturilor voastre. Se prea poate ca, sub influenţa unei preferinţe pioase pentru aceşti înaintaşi, imaginaţia voastră să fi descoperit în ei modele de virtute şi înţelepciune. Acest lucru v-ar fi situat mai presus de obiceiurile vulgare ale prezentului, înălţându-vă prin puterea exemplului pe care aspiraţi să-l imitaţi. Respectându-vă înaintaşii aţi fi putut învăţa a vă respecta şi pe voi înşivă. Nu aţi mai fi început atunci să consideraţi poporul Franţei ca pe un unul născut ieri, ca pe o naţiune de sărăntoci lipsiţi de nobleţe şi servili până în 1789, anul eliberării lor. (…)
Fragmente selectate din Edmund Burke, «Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa»,
traducere, studiu introductiv şi note de Mihaela Czobor-Lupp, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, pp. 70-75.
