Conferinţa a II-a
Faptele istorice se înşiră în timp, se grupează în anumite unităţi înlăuntrul cărora diferite elemente constitutive stau într-o strânsă corelaţie. Pentru fiecare element constitutiv şi fiecare individ care face parte dintr-o formă istorică, aceasta este obligatorie, în vreme ce formele istorice se succed, dar nu se condiţionează. Nu există cauzalitate şi sens în istorie. Există forme istorice pure şi impure. Cele pure se nasc acolo unde condiţiile istorice se suprapun cu cele geografice. O formă istorică apare de obicei în locul cel mai potrivit. Dar nu trăieşte numai acolo, ci are tendinţa de a lua în stăpânire şi alte locuri ce nu îi sunt proprii. De pildă: forma de viaţă a Greciei vechi a luat în stăpânire şi alte domenii ca Italia, Asia Mică, gurile Dunării etc. Aici a găsit alte condiţiuni, alte posibilităţi de valorificare a existenţei.
Nominalismul este o şcoală filosofică care pune cuvintele sau numele la baza concepţiei noastre despre nume. Aceste concepţii înlocuiesc realitatea. Pentru noţiunile: a intra, a ieşi, a coborî, a urca, după cum se vede, românul are termeni deosebiţi, pe când neamţul zice: untergehen, auf etc. Nominalismul stă la baza culturii noastre de la Renaştere până astăzi. Aceasta este o epocă ştiinţifică, tehnică, cu aplicaţii etc. Nominalismul s-a născut în Anglia, şi anume la Franciscani, şi numai acolo se putea naşte, întrucât exista o tendinţă de abstractizare. Apoi a început să cunoască şi alte domenii, cu ele s-a altoit pe un alt material ce nu era propriu. În cazul acesta apar fenomene monstruoase, hibride.
Aşa s-a întâmplat cu liberalismul şi democraţia la noi. Democraţia este o formă istorică. Ea în sine nu este nici bună, nici rea. Trebuie să ţinem seama întâi unde a apărut. N-a prins la noi. Faptul că s-a născut în sud-vestul Europei şi de acolo s-a întins în altă parte, dovedeşte că sunt forme viabile. Putem însă noi să oferim elementele, condiţiunile care să rodească? Nu, căci nu avem condiţiuni. Democraţia a fost bună acolo, însă nu la noi. Nu tot ce este bun la ei este bun şi la noi. În Anglia, de pildă, de la 10 până la 3 p.m. negustorii din Londra umblau cu joben, pe când la noi ar da naştere la ridicol.
Ce presupune liberalismul?
O mentalitate individualistă. Formele de viaţă reduse la individ. Unde s-a născut individualismul s-a născut şi protestantismul, care este o formă individualistă de trăire a lui Dumnezeu. Proprietatea în Apus era individuală. În Apus era formula: jus utendi, fruendi et abutendi. La noi nu e aşa. De pildă, proprietatea rurală creşte şi descreşte în raport cu populaţia, cu numărul membrilor familiei. Aceasta înseamnă că la noi proprietatea nu este un bun individual, ci familial, legat de forţa de lucru a familiei. Raportul dintre bun şi proprietar este altul la noi. La noi ţăranul nu este proprietarul terenului în sensul formulei romane, ci este slujitorul pământului. Nu există concepţie individualistă în România. În 1933, când era criză, ţăranul cumpăra teren agricol ca şi când criza n-ar fi existat. La noi liberalismul nu găsea materialul necesar. Aşa se explică de ce statul nostru este rău. Pentru ţăran statul a fost simţit ca un vrăjmaş, pentru că lua fără scrupule impozite multe şi în schimb nu da nimic. De exemplu, statul liberal are justiţie. La baza ei stă ideea de drept, care este o idee abstractă. La noi oamenii însă nu ţineau seamă de justiţie, ci de dreptate. Exemplu: Ivaşcu din Tătaru, deşi nu era de nimeni numit judecător, totuşi împărţea dreptate ţăranilor.
Iar acum câţiva ani, ziarele au scris despre un popă din judeţul Tulcea, care a fost arestat fiindcă împărţea dreptate. De ce se duceau ţăranii la aceştia? Fiindcă aceştia reprezentau un prestigiu şi o conştiinţă. Dreptatea este un element psihologic şi nu abstract. Şi ţăranul trebuie să aibă încredere în dreptate. La noi, în loc de dreptate este legea, care este un aparat străin adăugat pe deasupra. De aceea ţăranul consideră legea ca ceva duşman. Exemplul cu logofătul care a spus că el a avut dreptate, dar paragraful i-a mâncat capul.
Prin urmare, statul liberal de la noi trebuia să lucreze în condiţiuni extrem de grele. A fost obligat să împrumute. Critica statului liberal făcută de junimişti, că nu trebuie să-l acceptăm, este o copilărie, căci chiar junimiştii au fost obligaţi să împrumute elemente liberale. Exemplu: legea minelor a lui Carp, a meseriilor, Neniţescu, care erau conservatori.
De ce? Fiindcă erau obligaţi de necesităţile timpului. Toată lumea era liberală, căci toţi fiind capitalişti, şi noi trebuia să fim la fel. Altfel deveneam colonie. Am intrat în formula liberală [în] 1829 [când] Ţările Române au intrat în aria internaţională, deci au împrumutat formula liberală, prin englezii care lucrau prin levantini (negustorii din Constantinopol).
Apoi vin germanii, care înlocuiesc pe levantini prin jidani. Că noi n-am înflorit sub această formulă, este o altă chestie. Nu ne putem izola însă. Chiar Germania nu se putea sustrage, deşi avea o cultură mai bine definită, mai exprimată decât a noastră. A existat înainte de război o Germanie capitalistă şi liberală. O formă istorică, deci, se poate întinde şi în ţările unde nu găseşte condiţiunile proprii, dând naştere la forme hibride, improprii, impure. Aşa a fost cu liberalismul în sud-estul Europei, deşi a fost bun în Apus. O formă istorică întrebuinţează elemente ce-i sunt proprii, atât la ea acasă, cât şi în ţările unde se întinde. Forma liberală, protestantă, capitalistă, individualistă, convine spiritului iudaic. Aşa se explică creşterea iudaismului în secolul al XIX-lea prin capitalismul bancar. Capitalismul bancar înseamnă posibilitatea de a măsura orice bun prin ban. Banul este caracteristica economiei capitaliste, care nu consideră bunul în el însuşi, ci în valoarea lui de schimb. Un român zice: am cinci pogoane; jidanul zice: am două milioane. Jidanii au trăit pretutindeni în forme de viaţă care erau ale lor. Ei se năşteau în forme istorice în care noi trebuia să ne acomodăm. Aici stă succesul lor în secolul al XIX-lea!
Formele istorice se succed fără să se cauzeze. Locul unde apar şi chipul cum apar este un mister. Nu ştim ce se va întâmpla după o formă istorică. Adoptăm o atitudine de aşteptare. O formă istorică este o unitate organică. Ca şi la organism, intervin cazuri de boală care se numesc crize. Crizele, care sunt trecătoare şi mortale, prin ce se deosebesc? Criză înseamnă schimbarea raporturilor dintre elementele constitutive. Avem o epocă care este protestantă. Dacă este protestantă trebuie să fie capitalistă în economie, democratică în politică, individualistă în etică (democratică, parlamentară), raţionalistă şi idealistă în filosofie etc. La un moment dat apare în această lume un filosof, care în loc să fie raţionalist şi idealist, este realist şi mistic. El face oarecare vâlvă, adepţi, şcoală. Concepţia lui nu se încadrează în chip organic în realitatea istorică pe care o reprezintă. Dacă el şi şcoala dispar după câţiva ani, criza a fost trecătoare. Dacă el câştigă aderenţi în diferite sectoare ale vieţii şi dacă există tendinţe de corelaţie, înseamnă că avem de-a face cu o nouă formă istorică. De pildă: apare un curent antidemocratic în politică şi un principiu de economie dirijată în economie, avem o criză totală (mortală). Acestea sunt elementele obiective, după care putem cunoaşte forma istorică. Pe la 1870 apare în Franţa impresionismul în pictură. Tot aici se încadrează şi literatura rusească. De ce? Pentru că a găsit teren. Atât impresionismul francez, cât şi romanul rus reprezintă disocierea. Lucrurile acestea sunt foarte simple. În România lumea nu le înţelege. Până în 1933 noi puneam criza pe seama războiului, aşa se explică aducerea Partidului Liberal la guvern. Criza era mai gravă însă. Începutul se făcuse înainte de război, iar după război s-a agravat.
Cea de-a doua dintre cele patru prelegeri ţinute de profesorul Nae Ionescu în temniţa de la Miercurea Ciuc în anul 1938
