De ce se urăsc oamenii? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuesc oamenii unii pe alții? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alții.
E multă frumusețe în lume dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Viața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire față de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alții? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ți-l poate lua nimeni; îl ai odată cu vieața.
Omul “civilizat”
Omul “civilizat” este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simțurile trupului atât de rafinat de civilizația aceasta de care sunt atât de mândri.
A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieți pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.
Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om; poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebue consumat acum pe calea simțurilor însetate de puternice sguduiri, trebue îndrumat către totala satisfacție a pământului uscat şi nerodit din noi.
Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure şi mai frumoase sunt ale poeților, ale visătorilor; omul “civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce vieața numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezența sa este activă. El retează elanuri, compromite credințe, îngenunche frumusețea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de ființa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care şi el refuză să-l primească.
Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!
Libertăți și libertate
De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseții şi ale credinței.
O zădărnicie cât muntele vieții. Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertățile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă vieața într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.
Aceasta pentru că omul nu a înțeles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăți care este o condiție absolută a omeniei.
Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.
Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creație; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiință şi misiune, apare și libertatea. În acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Împrejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simțămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vieții şi a desăvârşirii, este o condiție a spiritualității şi un semn al omului în rosturile sale mari.
Râsul durerii
Sunt oameni care râd în fața suferinței, suferința lor sau a altora. Râsul în fața suferinței exprimă două naturi deși are o singură înfățişare. Între acei ce râd în fața încercărilor grele sunt deosebiri esențiale.
Unii oameni râd în fața suferințelor dintr-o nesimțire, dintr-o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înțeleagă suferința; nici n-o acceptă nici n-o înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sunt lipsiți de omenie.
Alții râd că n-au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângăe propriul lor suflet sau pe al altora. În cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.
Cine râde de suferința lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale, sufletului omenesc.
De la humor la batjocură
Sunt oameni care din orice situație ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire positivă asupra vieții lăuntrice.
Trebue făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu acidul trufiei lor suferința şi îngenuncherile în fața destinului ale altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercați. Râsul în acest fel trebue condamnat pentru că are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.
Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt dăruiți cu acest simț al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este positiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de vieață.
Humorul este blând; batjocura este crudă. Humorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligența este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al doilea caz.
Ernest Bernea, din volumul «Îndemn la simplitate – Mărturisiri pentru un om nou», 1939