Un oarecare condei sud-slav cu „simț istoric” mai dezvoltat și pus pe critică și autocritică, cum s’ar zice, făcea nu demult următoarea reflexie: „Încă din vechime, în perioada migrațiunii lor, strămoșii noștri slavi au început cu hoția furând altora vitele și stupii…” El nu spune cine erau cei furați de către strămoșii sud-slavilor de azi. Noi știm însă din tot contextul istoric al acelor vremuri depărtate că vitele și stupii în cauză erau ai strămoșilor noștri Daco-Romani, prin ținuturile cărora se scurgea spre sud, spre Balcani și Macedonia, migrațiunea lentă a slavior veniți de dincolo de Carpați, de prin mlaștini. Cum nu se simțeau legați de pământul nostru și de oamenii de pe la noi, ei luau, prădau ca urșii [la fagurele de miere] și mergeau mai departe la traco-romanii din sud.
Imediat, în continuare, amintitul condei notează cu sinceritate: „Iar când, în cele din urmă, au sosit în aceste părți pe unde trăim noi astăzi, strămoșii aceștia ai noștri au furat pământurile săracilor Iliri, Celți și Traci”. Adică, adăugăm noi, a unei populații de acum în bună parte tot romanizate.
Credem că e bine zis. Iată un mod obiectiv de a trata istoria!
Păcat însă că autorul nu aruncă o privire și în istoria mai nouă și cea contemporană, spre a constata că hoția recunoscută [autocritic] pentru perioada veche durează sub multiple aspecte până în zilele noastre. S’a furat de la descendenții traco-ilirilor și celto-dacilor romanizați de prin Dacia Aureliană și cea Mediteraneană de odinioară autonomia și dreptul valah cel vechi. Până și limba romanică li se fură; se știrbește din identitatea lor ethnică în interesul demografic al altora. Pentru că, trebuie amintit și aceasta, pe aci, în special prin Valea Timocului și apoi mai departe prin cea a Vardarului, s’au scurs în continuare gloatele năvălitoare, bine caracterizate în comportare de către descendentul lor din vremea noastră. Apoi, cu silnicie s’au pus și stăpâni pe plaiuri și peste băștinași.
Tocmai în acest sens l’a completat pe cel sus citat, într’o altă împrejurare, un compatriot al său, profesor de istorie, arătând elevilor săi pe un Român localnic trecând pe stradă și zicându-le: „Îl vedeți pe bătrânul acela ce original e îmbrăcat și cum merge drept pe mijlocul străzii. Acesta e unul ce reprezintă pe locuitorii cei vechi, băștinași ai acestui pământ, pe care strămoșii noștri veniți aci din ținuturile lor de origină, i-au găsit aici, pe loc. Numai că el aceasta n’o știe, și e bine așa!”
În clasă erau și 3-4 elevi „Vlahi”, adică fildani întru moștenire ai moșului. La întrebarea precaută a profesorului dacă vor fi fiind careva dintre ei pe aci, aceștia au tăcut chitic, nu s’au arătat. Se rușinau, aveau complex de inferioritate. Șocați însă, au ținut minte „lecția” de istorie; cel puțin acesta care ne relatează întâmplarea. Bătrânul acela mergea cică semeț, drept, având pe el cioareci de aba albă, zăbun negru lung, căciulă mare de lână, încălțat cu obiele și opinci, cu straița lui specifică atârnată la subsuoară îmbăierată peste umărul celălalt. Portul lui cel vechi adică, vlah-românesc. Bastonul de muntean și-l ținea în poziție orizontală, purtat cu el ca „să fie la nevoie”. Mergea în treaba lui; pe semne să procure de aci din oraș grunzi de sare pentru oile și mioarele lui de la tarla. Era, zice, o apariție exotică, deși frecventă. El, băștinaș anteslav al pământului care, iată, nici nu știa aceasta. Mândria o avea însă păstrată.
La Sofia, un profesor de limba latină a luat odată apărarea unui elev al său, descendent și acesta cu limbă și cu datină din băștinașii traco-romani, spunând colegilor lui slavo-bulgari care-i scuipau origina, că tocmai el este purtător al graiului descins din acea limbă superbă, latina, pe care ei, iată, o învață cu dânsul.
Iată așadar numai două „secvențe” din existența încă și astăzi puțin cunoscută a Daco-Romanilor din nordul Serbiei și al Bulgariei, așezați nu numai pe marginea Dunării, cum de obicei se crede, ci răspândiți mult mai adânc în aceste zone.
Numărul lor să tot fie de vreo 450.000 laolaltă. Statisticile oficiale au grije însă să le reducă numărul la cifre minuscule, simbolice. Ei populează regiunile sud-dunărene dintre râurile Morava și Timoc, la sud până mai spre Nis, în Serbia; apoi nord-vestul Bulgariei până spre Lom. Masa lor prezintă continuitate geografică, aceasta însă este divizată în două de granița iugoslavo-bulgară, trasată de partea dreaptă a apei Timocului, până la Dunăre.
Ce e cu acești Români?
Pe scurt spus, ei sunt, în ciuda tuturor vicisitudinilor de care au avut și au parte, o ramură încă verde și viguroasă a tulpinei întregului neam românesc, daco-roman. N’au fost niciodată cuprinși în aceleași hotare politice cu acesta. Au rămas totdeauna o populație româneasca de dincolo de granițele Țării. Sunt numiți unerori Români timoceni, Români de pe Valea Timocului. Numire improprie; pentru că văile Moravei și Mlavei, cum și munții Homoliei, unde ei deasemeni populează numeroase localități, sunt ținuturi situate departe de Timoc. Pentru alții dintre ei, bucla aceea caracteristică a Dunării întinsă spre România e ca un gât izolator. Impropriu iarăși ni se pare, din cauza situației geo-politice, a-i numi „timoceni” și pe Românii din Bulgaria, regiunea Vidinului. După cum socotim inadecvat a-i cuprinde sub numitorul comun de „sud-dunăreni”, cum se face, pe Aromânii din Pind și Macedonia, situați departe în sudul Peninsulei Balcanice, sau pe Istro-Români, situați departe în vestul acesteia.
Mai definitorie decât „timoceni” e numirea „Românii din dreapta Dunării”, preconizată de Emanoil Bucuța care s’a ocupat îndeosebi de ei. Socotim însă că zicând „Daco-Românii sud-dunăreni” înlăturăm orice confuzie cu Aromânii, Megleno-Românii, Fârșeroții, Istro-Românii, cu toții situați geografic atât de departe. Când e vorba însă de toți laolaltă, atunci aceste grupuri sunt „Români din Peninsula Balcanică”. În limbajul științific, sub raport istorico-lingvistic, ei constituie: Românitate bacanică.
Românii din dreapta Dunării nu-și zic „timoceni”; deși din vechime era cunoscut acolo un „popuolus Timocanorum”. Pronunțarea Timocanorum. Pronunțarea latină „Timacus” [cum și „timacii”] a Daco-Moesilor provenea de la o denumire mai veche în pronunțarea Tracilor, în speță a Tribalilor care au trăit pe lângă această apă. Românii de acolo pronunță astăzi: Timoc. Îi poți auzi pe Românii din Serbia zicându-și „timoceni” atunci când stau de vorbă cu Românii din țară, ei știind că acolo așa li se zice. Altfel, ei își spun simplu „Rumâni”, adesea cu precizarea geografică: slătinean, homolean, laznicean, dunărean s.a. În anii postbelici au acceptat și ei, spre mai buna lămurire a interlocutorului de alt neam, a-și zice „Vlasii”, „Vlăhuții”, cum cu insistență îi numesc Sârbii și Bulgarii. Limba și-o numesc însă și în acest caz „rumânească”, adjectivul acesta socotindu-l intraductibil.
Nu numai cele arătate, dar și multe alte curiozități poți întâlni la acești Români. Toate derivă din faptul, vom sublinia, că graiul lor niciodată n’a căpătat o formă scrisă; niciodată, până la ziua și ora prezentă, n’a putut el să fie auzit ca limbă de predare în vreo clasă de școală, nici folosit în mass-media, văzut scris în carte, ascultat la recitație etc. Graiul Românilor din dreapta Dunării n’a avut și n’are statut de limbă recunoscută public. Clar spus: această limbă [românească] este proscrisă. În perioada interbelică, în Bulgaria se aplica amendă și se proceda la tăierea faldurilor cămășii pentru vina de a fi vorbit în loc public, la târg, românește. Sub noul regim aceasta nu s’a mai făcut. În schimb din noile legitimații personale este eliminată orice rubrică de apartenență etnică și lingvistică, pe motiv că toți asemenea s’ar fi integrat în noua „națiune socialistă bulgară”.
Dată fiind această situație, vei rămâne uimit de zăpăceala acestui Român sud-dunărean în materie de limbă și de aprtenență ethnică sau cetățenie. El este convins, de exemplu, că nici nu poate exista pe lume școală cu învățământ pe românește sau carte cu slove românești, iar când vede, e cuprins de uimire și fascinație mută. Daco-Romanii din partea bulgărească au și „gustat” odinioară ceva învățământ românesc la liceul din Sofia, apoi cei din Serbia au fost pururi lipsiți de așa ceva. „N’avem gramatică la limba noastră” – îți zice câte unul, el înțelegând prin aceasta tot ce e cultură și învățământ în limba proprie. „Nu e bădește vreme [=timpul viitorului] în vorba noastră [graiul nostru]” – îl vei auzi pe altul instruit în limba bulgară și nu s’a descurcat în identificarea categoriilor gramaticale din graiul său, de unul singur. „Noi limba noastră maternă începem s’o învățăm abia la șapte ani, când pornim la școală” – îl vei auzi spunând pe al treilea. Uluit mai întâi, afli îndată „misterul” ciudatului raționament: de la școala sârba, respectiv bulgară, el a reținut că limba respectivă se definește ca limbă maternă a „tuturor” copiilor. Iar limba vorbită până la vârsta școlară, îl vei auzi, aceea e limba rumânească. Altul zicea că el ca elev vorbea cu mama sa în locuri publice limba sârbă; deci iată limba maternă; iar româneasca ce o învățase de la mama și o vorbea deasemeni zilnic, aceea era pur și simplu „altceva”.
Precum se vede, gravă și incredibilă schilodire a sufletului, pricinuită de ghețarul așternut peste creier și întreținut cu persistență de un șovinism balcanic, în acest caz slav [pentru Aromâni „ghețarul” fiind de factură grecească]. Nu-l topește nici flacăra culturii și concepțiilor moderne.
Scrie și la carte că ei, acești Români, băgați pană despărțitoare între două neamuri slave ce-și dispută alte ethnii și cu acestea și teritorii, scrie că ei sunt Sârbi, respectiv Bulgari; numai doar și-au amestecat limba slavă cu niște expresii „vlahe” pe acolo. Și cartea e, mai ales pentru un rustic, încă ceva „sfânt”, indiferent de conținut. Teoria aceia pseudoștiințifică și inconsistentă, de-a dreptul ridicolă, merită a fi redată după nivelul ei astfel:
Romanii actuali din dreapta Dunării au fost Sârbi respectiv Bulgari și au făcut la un moment dat tastbast înapoi la „vetrele” lor de altă dată, pomenindu-se acum că vorbesc românește. Cuvine-se deci, ca ei să revină la limba lor inițială sârbo-bulgară și în acest scop școala și biserica slavizantă, altă dată; instrucțiunea intensificată în cadrul noilor națiuni socialiste sau autogestionare, actualmente, trebuiau să-și dea tot concursul. Îl dau, fără rezultat. Vlahii se încăpățânează să grăiască o limbă „streină” lor, însușită fără școlarizări.
Altceva spun în această privință izvoarele istorice, cele bizantine, apoi cele sud-slave și mai încoace, până mai deunăzi, și cele otomane. Anume, ele spun ceea ce însuși Românul acela trecător pe stradă nu cunoștea, dar știa profesorul să spună confidențial elevilor săi: că și pe dreapta Dunării s’a menținut o continuitate românească de-a lungul vremurilor. Privind mai larg teritoriul din jur, cu mărturiile lui toponimice numeroase, de rezonanță românească, vezi că aci a fost baza demografică [românească] a imperiului vlaho-bulgar al Asăneștilor. De aci pare că au roit grupuri românești în diferite părți ale Balcanilor. Au avut loc răvășiri de populație, treceri și zăboviri de alte neamuri, pustiiri și amestecări. O bază ethnică românească, uneori mai redusă, alte ori mai lărgită, a existat însă totdeauna. Peste ea au venit în diferite vremuri straturi mai noi românești. Numai în regiunea numită Cernareka existau în secoleole 16 și 17, după cum atestă documentele otomane, 140 de sate populate de Vlahi-Români [turcește Iflak]. Alte 58 de astfel de sate erau pe Valea Timocului propriu zisă. Cele mai multe numiri ale lor s’au păstrat și azi. Numele oamenilor, în măsura în care au fost notate, erau și ele românești.
Așa se explică „miracolul românesc” de totdeauna, prezent și aci. Anume, că graiul românesc atât de hărțuit și amenințat n’a dispărut, n’a fost adus prin „împrumut”, lămurindu-se totodată de ce el persistă în ciuda „misionarismului” slavizant amintit mai sus.
Nu dispare, nu-i apus de soare!
Acest stalp al ethniei -limba-, pusă în țarc, își păstrează în dreapta Dunării toată vigoarea. Cu tot handicapajul arătat mai sus, îi veți auzi pe acești Români rostind o limbă românească frumoasă, expresivă. Înafară de ceva lixic pentru noțiuni noi de tehnică și cultură împrumutate [trenul e în partea sârbească „voz”, în cea bulgărească e „vlak”; ziarul e „novina” respectiv „vesnik” etc.], fondul de bază al limbii române e în întregime cel vechi românesc. De aceea unora le sună drept limba „cronicărească”.
Decum e vorba de cântec, fie unul vechi sau și nou făurit, limba e neaoașe. În acest pivot care este folclorul, aliat cu inima și trăirea românească, nu pătrunde nici un împrumut, corp strein. Instinctul conservator funcționează aci din plin, cum din păcate nu se poate spune și de alte domenii. Instinct, pentru că Daco-Romanul sud-dunărean nu face, nu e în stare să facă, din cauza carapacei instrucției streine, nici o legătură ce obârșia romană, latină a limbii sale. El știe nu de Roma, ci de Rîm [nici măcar „Râm”], cum a învățat la școala slavă, iar această formă de pronunțare lui nu-i sugerează nimic; cum de pildă îi sugerează din capul locului o altă denumire antică: Alba Longa. Nimeni n’a putut, cei mai mulți cu dinadins n’au vrut, să-i spună lui că „de la Râm ne tragem”. Dimpotrivă, i-au tot sugerat că el nu este ceea ce este. Nici nu e atunci de mirare că-l auzi zicând: sunt eu Rumân, vorbesc și rumânește, mă sunt Sârb [respectiv Bulgar]!
Evident de aci: Românul sud-dunărean nu e în stare a face deosebire între națiune și cetățenie. O intuiție sănătoasă și deosebire între națiune și cetățenie. O intuiție sănătoasă se observă însă la el. Școlarizarea prelungită și intensificată de azi, în limba și cultura știrbitoare a ființei lui, își are și reversul: produce treptat revirimentul. La limba latină, la terminologie de jurisprudență, medicină, botanică etc., în neologismele de obicei latine, el descoperă elemente ale graiului său „incult” de acasă, începe „să știe”, față de neștiința bătrânului aceluia. Îl auzi că spune, privind un film italian: eu parcă înțeleg destule ce spune ăsta aciia! Te poți vedea acostat de tineri sud-dunăreni cu cuvintele: vorbește ceva ca la voi la București, să auzim cum e! Îmi puteți trimite un abecedar românesc sau o carte de citire? Întorc antene spre televiziunea română să se desfete la vederea jocurilor, să audă limba și cântecul. Cei stabiliți în Danemarca o aduc, ei, și pe una Maria Ciobanu să le cânte la Helsingor.
O caracteristică dominantă a vieții spirituale, a culturii lor populare, este religia; iar în cadrul acesteia: cultul morților, strămoșilor. Rar merg la biserică. Nu înțeleg slujba în slavonă, nici predica. Formalism, cu care, pare-se, nu prea se împacă. În schimb, vechea credință ortodoxă, cu elemente și precreștine, poate traco-dace, rămâne adâncă în casă, în familie. Acolo ei sunt sacerdoți, sacerdote. Sfinții sunt cinstiți, după ei imediat morții. Auzi că le consacra „pânea liturghie”. Sufletele trecute „dincolo”, sunt evocate, grijite, purificate prin ritualuri și datini. Sunt vestite pomenile „Vlasi”-lor la care ei pur și simplu nu sunt în stare să renunțe, în pofida tuturor îndoctrinărilor. Ritualul focurilor joacă un mare rol în acest sistem de legături cu lumea „supramundană” [cum se exprimă unii specialiști]. Prin intervenția celor în viață, efectuată prin formule de consacrare, sufletul mortului se împărtășește din lumină, din bucuria primăverii, din frumusețea naturii, din jocul ritual la focul de priveghiu sau altă dată la apus de soare. Hora mortului trebuie să fie, obligatoriu, „rumânească”.
Atașamentul neabătut față de tradiții și datini al sud-dunărenilor este acela caracteristic întregului neam românesc.
Patrie? Da, patria e Serbia, respectiv Bulgaria. Au vărsat sânge pentru acestea; poate chiar mai mult decât „ăilalți”. Au picat în situații fratricide, ca apartenență a taberelor dușane; s’au luat unii pe alții „robi”, respectiv „pleniți”, în numele altora care-și disputau supremații. S’au descoperit unii pe alții prin grai sub uniforme diferite. Atunci, adesea au bătut între ei inimi mai calde. Au fost prezenți în mișcări și războaie de eliberare; nu însă și pentru a lor emancipare. În oastea răsculaților sârbi [1813] tunarii cei mai buni au fost niște Români crăineni. În războiul balcanic, apoi la asediul Adrianopolului [Edirne], tunari vestiți au fost doi frați, Români timocenți. Nu s’a primit nimic, nici un drept ethnic, în schimbul acestor angajări de loialitate și jertfe date; decât numai subapreciere, dispreț pentru „Vlah”.
Nu fu altfel nici în vremea noastră, după angajarea în războiul de partizani, cu promisiuni nu numai de ordin social, ci și de cel național.
Încercări plăpânde de afirmare a identității
A fost admisă afișarea de lozinci în grai românesc. În partea sârbească, după câte suntem informați, a fost înființat ziar în grai românesc și cu scris chirilic. Suflul acestor inițiative a fost și el scurt. Tito, care știuse să tempereze totuși încoace și’ncolo diverse naționalisme și șovinisme, în cazul Românilor din Serbia [cum și în Macedonia] a chemat la păstrarea „unității” și dezideratul a căpătat o tâlcuire departe de a fi democratică sau chiar socialistă.
Doar la muzee constați, la secții de istorie contemporană, că respectă memoria celor căzuți pentru libertate, identificându-i printre aceștia pe Românii „sârbești” după rădăcina numelui slavizat, după portul lor românesc din fotografiile exponate, deasemeni după câte un fluier din rămasurile eroului, expus; fluier cu care unul dintre acești români a compus un cântec de luptă, acesta devenit apoi marșul general al „tineretului lui Tito”.
Cât s’a dat, ca să nu se primească în schimb nimic! Și în prezent, aflăm, de mijește vreo ințiativă în direcția afirmării identității ethnice, „sufletele mici” ale polițiștilor, cum zicea unul, se dovedesc a fi gata la veghe strașnică.
„Știi cum suntem noi – zicea un Vlah, Sârbo-Vlah sau „nește-rumânește”, cum îl poreclesc – noi suntem ca niște puișori de ăia în cuibar și cu ochii încă negri, nedeschiși, și redică și ei căpșorul căscând ciocul la hrană și la aer. Ama, nu să dă!”
Nu i se dă pentru că el, Românul din dreapta Dunării, asta… „încă n’o știe”. Are conștiință ethnică, n’o are însă pe cea politică necesară, în stare să-l ducă pe cale proprie. Are un tată adoptiv aspru și e „strein de mamă” [=orfan]. Mare e „politica” de îndoctrinare cu învățătură streină ființei, e greu apăsătoare pentru aripioarele golașului din cuib. E timorat acest Român ethnic. Observi la el o excesivă circumspecție, decum e vorba de vreun aspect mai „gingaș” al chestiunii.
„Da veni-va primăvara”, am auzit pe un bard timocean cântând o veche baladă haiducească în care-și dădea socoteala cum își va face dreptate sub razele soarelui mai cald. „Eu când îi cânt omului meu și dintru’ odată răcnește, atunci eu știu ce „disește” [respiră] în el”, destăinuia lăutarul.
„Plin e codru de voinici, la tot fagul patru-cinci, nu trece nima pe-aici!”, auzi pe altul cântând cu nostalgie.
Veni-va și dreptatea politică de pe undeva. O ramură a neamului românesc, aceasta din dreapta Dunării, așteaptă și ea privirea vremii oprită asupra sa. Până atunci, încă suntem convinși, nu va muri.
Autor: Sava Gârleanu
«LIBERTATEA», New York
Anul V, Iunie, Nr. 47 1986
