Situaţie imposibilă, rezolvare improbabilă. De peste patru ani, oamenii din blocul 304 din Vaslui nu au lift. Bătrâni de peste 70 de ani, oameni cu afecţiuni medicale grave, dar şi întreţinători de familie sunt nevoiţi să urce şapte, opt, nouă sau zece etaje de câteva ori pe zi. Între timp, inevitabil, situaţia dramatică a născut şi legende: unii s-au refugiat la ţară tocmai din cauza liftului, dar alţii, suferinzi, au şi murit. Un locatar a murit de infarct. Vecinii spun că scările au fost de vină.
Blocul 304 din Vaslui, falnicul imobil care se înfăţişează celor care intră în municipiul reşedinţă dinspre Bârlad, are o poveste aparte. Construită la începutul anilor ’80, clădirea trebuia să demonstreze „mersul neabătut” al comunismului către industrializare, mai ales după lecţia primită în timpul cutremurului din 4 martie 1977. Comuniştii s-au apucat din nou de treabă, de această schimbându-şi lozinca: „construim trainic, durabil, frumos”. Şi aşa a fost.
Locatarii blocului 304 au scăpat, după Revoluţie, de ameninţarea bulinei roşii, care desemnează, în toate cazurile, construcţiile ameninţate de cutremur. Capitalismul a venit în schimb cu calcule economice clare, unul dintre acestea privind rentabilitatea liftului. Cu locatarii devenind între timp proprietari, o operaţiune precum repararea liftului a devenit, pur şi simplu, imposibilă. Oamenii nu au bani, iar asociaţia de proprietari nu are soluţii.
Cele două scări de 10 etaje ale blocului oferă o radiografie clară a municipiului Vaslui. Dintre cele 50 de apartamente de pe o scară, doar 30 mai sunt locuite şi numai pentru 20 se plătesc contribuţiile (şi astea cu în întârziere) către asociaţie.
Scările sunt dotate cu câte două lifturi, unul lângă altul. După acum povestesc locatarii, unul a funcţionat câţiva ani. Al doilea nu mai merge de mai bine din 2010.
În anii ’80, ce-i drept, lifturile nu reuşeau să facă faţă „traficului”. După ’90, locatarii nu s-au îngrijorat când au rămas cu unul singur. Consumul pentru cel de-al doilea nu prea se justifica. De prin 2010 însă, nici cel de-al doilea lift nu mai funcţionează. Oameni de peste 70 de ani, cu afecţiuni medicale grave, sunt nevoiţi să urce şi să coboare, de câteva ori pe zi, şapte, opt, nouă sau zece etaje. Să uiţi să cumperi ceva de la piaţă este o greşeală pe care nu ţi-o poţi uşor ierta.
„Am probleme cu inima. Nu mai pot deloc. Nu se gândesc absolut deloc la noi. E greu. E strigător la cer. Cobor şi iau pâine în fiecare zi. Dacă mă mai duc şi la piaţă… Nu poţi să obligi pe nimeni să facă în locul tău cumpărăturile. Fiecare are treaba lui. Merg câte două etaje şi mă odihnesc. Mă opresc de câteva ori. Am cardiopatie schemică. Nu pot să fac efort”, spune Coca Macovei, 80 de ani, care locuieşte la etajul 9.
Oameni şi oameni
În timpul celor patru ani, liftul a născut şi legende, poveşti imposibil de verificat. Un locatar ar fi murit „de la efort”. Era bolnav şi „se plângea mereu de inimă. După ce a ajuns acasă a făcut infarct”.
Un locatar de la etajul 7 a fost ţintuit în scaunul cu rotile. Fără lift, a fost nevoit să se mute la ţară. Noroc că a avut o asemenea posibilitate. Să reuşească să-şi vândă apartamentul de la etajul 7 într-o scară fără lift?! Nici vorbă!
Alina Tăbăcaru, 27 de ani, etajul 8: „Se întâmplă să trebuiască să urc şi să cobor şi de patru-cinci ori pe zi. E foarte greu. Trebuie să te gândeşti bine ce faci într-o zi ca să nu fii nevoit să ieşi din casă de prea multe ori”.
Dramele continuă. Fiul bătrânei de 80 de ani locuieşte la scara alăturată şi a fost recent operat de stomac. E ca şi cum ar fi imobilizat în apartament.
„Administratora stă pe scaun şi pe salariu. Nu o interesează de noi” – Coca Macovei.
Într-adevăr, administratora, Irina Lefter, o femeie de 30 de ani, de altfel foarte energică atunci când vine vorba să demonstreze în ce situaţie ”teribilă” se află, stă în sediu şi ascultă muzică. Asta pentru că e o zonă destul de periculoasă. Unii locatari, mai ”coloraţi”, nu au intenţii tocmai onorabile în ceea ce o priveşte.
„Vechea firmă care a mai reparat mi-a spus că fără bani înainte nu se mai apucă de reparat” – Irina Lefter.
Ea spune că a mers cu problema „până în pânzele albe”, inclusiv la „un compartiment special al Primăriei Vaslui care s-ar ocupa exclusiv de lifturi”. Numai că la instituţia menţionată nu există un asemenea serviciu!
„Chiar dacă le-am repara, lifturile astea nu vor merge mai mult de o lună. Consumă curent şi oamenii nu plătesc. Abia pot să plătesc curentul pe fiecare scară. Nu reuşim să strângem decât un milion de lei vechi din totalul de trei milioane, cât este consumul” – Irina Lefter.
Pesimismul administratorei nu are margini: „Nu avem nicio şansă de a le repara, pentru că eu nu am bani nici ca să plătesc salariile. Acum trebuie să dăm afară o femeie de serviciu pentru că nu sunt bani pentru salariu”.
În urmă cu ceva timp, Irina Lefter a încercat să găsească o firmă dispusă să efectueze reparaţiile la un preţ rezonabil. Nu a putut găsi nimic pentru mai puţin de 50.000 de lei (500 de milioane de lei vechi). Or, să încerce să strângă 500 de milioane de la cei 20 de contributori de pe scară… este un plan la care nici măcar nu se poate gândi!
