Marele lingvist Bogdan Petriceicu Hașdeu afirma că dacii aveau propriul alfabet, însă teoria academicianului a fost contestată de-alungul timpului, la fel cum au fost respinse și ipotezele că strămoșii noștri foloseau scrierea.
Istoricul grec Claudius Aelianus susținea că „se spune că dintre vechii traci nimeni nu cunoștea scrierea. Ba încă toți barbarii ce locuiau în Europa socoteau a fi o mare rușine să folosească scrisul” (Felurite istorioare, VIII, 6), lasând o urmă de îndoială asupra afirmațiilor sale. „Aceste informații le spune Androtion, dacă el poate fi pentru cineva un martor vrednic de încredere cu privire la cunoașterea scrisului și lipsa de învățătură a tracilor”, completa autorul antic.
Mărturiile despre folosirea scrierii de către daci sunt aproape inexistente, iar ipotezele că poporul antic ar fi lăsat o astfel de moștenire stârnesc controverse. Cei mai mulți dintre istoricii și lingviștii români au fost de acord că dacii nu foloseau scrierea. „Știm sigur că tracii și ilirii din perioada istorică nu au avut o scriere proprie sau un alfabet. Traco-dacii, la fel ca majoritatea populațiilor antice, n-au cunoscut și n-au întrebuințat scrierea înainte de începutul influenței grecești (Russu 1967). Semnificativ este în această privință pasajul istoricului Aelianus: la vechii traci nimeni nu cunoștea slovele, iar toate neamurile barbare din Europa socoteau că este un lucru foarte rușinos să folosești scrierea. Limba ilirillor o cunoaștem tot indirect, din fragmentele ce au rămas întâmplător în scriere greacă sau latină. Desigur, de aici nu trebuie trasă concluzia că, într-o perioadă mai veche, în aceste zone n-ar li putut exista, teoretic vorbind, sisteme de scriere – autohtone ori importate -, care ulterior au dispărut sau nu au putut fi încă descifrate. Nu este exclus ca așa să stea lucrurile în cazul tabletelor de la Tartaria, datând cu aproximație din anul 3000 î.e.n”, concluziona lingvistul Ariton Vraciu în volumul «Limba daco-geților» (Timișoara, Editura Facla, 1980).
Tema unui alfabet al dacilor i-a fascinat de-alungul timpului pe cercetători, iar unul dintre cei care i-au acordat o atenție deosebită a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838 – 1907), una dintre cele mai mari personalități ale culturii române, din toate timpurile. În «Istoria critică a românilor» (1873 – 1874), Hașdeu vorbește despre un alfabet dacic al lui Deceneu, pe care îl prezintă cu entuziasm. „Fără a trece peste teritoriul român, noi o vom demonstra printr-un abecedar dacic, întrebuințat de către străbunii noștri pâna pe la 1500 și absolutamente neștiut până acum în paleografie. Acest prețios alfabet ne arată pe latini, moștenind în Carpați o civilizațiune pe care dacii o căpătaseră împrumut de la semiți, astfel că Roma și Sidonul, Adriatica și Marea Roșie, fruntea lui Iafet și fruntea lui Sem, se ciocnesc prin două curente opuse pe țărmii Danubiului”, anunța Bogdan Petriceicu Hașdeu, în prefața studiului său.
Potrivit lingvistului, alfabetul a fost amintit într-o cronică maghiară din secolul al XIII-lea, de Simon Kézai, păstrată în secolul al XIX-lea în Biblioteca Imperială din Viena, despre care afirma că este autentică. „Într-un loc Kézai zice: „săcuii sunt resturile hunilor. Aflând despre reîntoarcerea ungurilor în Panonia, ei le-au ieșit înainte la hotarele Galiției și dimpreună cu dînsii au cucerit Panonia, din care au și căpătat o parte, nu însă pe șes, ci la munte învecinați și amestecați cu vlahii, de unde se vede că au și adoptat literele vlahice”, scria Hașdeu în capitolul dedicat alfabetului dacic, citat în volumul «B. P. Hașdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, vol. I-III» (1972-1976).
Academicianul concluziona că „un cronicar maghiar ne spune, sunt acum șase secoli, că românii posedau atunci un alfabet propriu al lor, ‘litterae Blackorum’, care nu era nici latinesc, căci latinește scria însuși Kézai, nici slavon, grec sau german”, de vreme ce pe „sclavi, greci, teutonici” Kézai nu-i confunda niciodata cu românii. Hașdeu afirma că alfabetul dacic de care amintea putea fi găsit în unele manuscrise vechi de la 1700, depuse la Biblioteca Evangelică din Brașov, de către preotul Ștefan Lakatos. „Lakatos ne spune că pe la 1700 săcuii mai întrebuințau încă un alfabet propriu al lor”, scria Hașdeu. Acest alfabet ar fi fost cel de origine dacică. „Iacă dară ‘litterae Blackorum’, pe cari cu mult înainte de anul 1250, după cum ne-o spune Kézai, săcuii le-au fost împrumutat de la străbunii noștri în cursul unei îndelungate vecinatăți în creierii Carpaților. Pe la 1700, uzul lor se mai conserva în Săcuime întocmai ca în secolul XV, adecă tot prin încrestăture pe bețe. Ce-i drept, nu s-a descoperit pînă acum nici un act românesc cu ‘litterae Blackorum’; dar tot astfeli nu s-a găsit nici un zapis săcuiesc, deși e cert că săcuii s-au servit cu ele pînă pe la 1700”, scria Hașdeu, citat în volumul «B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, vol. I-III» (1972-1976).
Deceneu și scrierea la daci
Lingvistul lega originea alfabetului dacic de povestea marelui preot Deceneu. „Odată demonstrat dacismul caracterelor, să urmărim pe însuși părintele acestui alfabet, luând drept călăuze două fântâne istorice dintre cele mai ponderoase: pe Strabone și pe Dione Crisostom. Cel întâi sub August, celălalt sub Traian, ambii ne spun că civilizațiunea dacilor se datorea unui Dekeneu cu vreo sută de ani înainte de Crist. ‘Acest fărmecător – zice Strabone – învățase în Egipt nește semne, prin cari pretindea a cunoaște voința divină’.
Aducîndu-ne aminte că semnele sacre la egipteni erau ieroglifele, că până astăzi în India alfabetul sanscrit se cheamă dêvanâgari, adecă dumnezeiesc, și că la vechii germani termenul rûna se aplică dopotrivă la scriere și la farmec, cuvintele lui Strabone devin foarte clare. Ele indică introducerea în Dacia de cătră Dekeneu a unor caractere grafice din Egipt”, informa Bogdan Petriceicu Hașdeu, citat în volumul «B. P. Hașdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, vol. I-III» (1972-1976).
Literele dacice au putut să supraviețuiască cu atâta puritate la români și apoi la secui, pentru că se scria foarte puțin, iar caracterele trebuiau încrestate, informa academicianul. Ipoteza acestuia a fost contestată de alți lingviști. „Alfabetul dacilor, de a cărui ‘descoperire’ se entuziasmase Hașdeu, nu era decât o mare eroare, pe care el însuși a evitat-o mai târziu”, afirma Grigore Brâncuș, în chiar studiul introductiv al volumului «B. P. Hașdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, vol. I-III» (1972-1976), care prefațează lucrările lui Hașdeu.
Citește și:
B.P. Hașdeu: „Perit-au dacii?”
Fragment din studiul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu «Perit-au dacii?»:
În anul 182 de la Crist, adică 76 după cucerirea Daciei, sub domnia lui Comod, Dion Casiu vorbind despre mişcările barbarilor povesteşte: ,,Trimiţînd burii solie la Roma, Comod le hărăzi pace, deşi mai înainte vreme o a fost respins, în mai multe rînduri, ştiind că, fiind pînă arunci tari, ei au fost cerut nu atît liniştea precît timpul pentru a se pregăti la război…
De asemenea Sabinian linişti 12 mii dintre dacii cei mărgineni, făgăduindu-le pămînturi în partea Daciei supusă romanilor, căci, fiind înşişi izgoniţi din locurile lor, ei se pregăteau a da sprijin celorlalţi daci (Citește mai departe…)
