Prof. univ. dr. Dumitru (Demetrio) Marin (1914-1976), filolog clasic de talie europeană

Decebal Lungu,  Maria Ciobotaru, Prof. univ.dr. Dumitru (Demetrio) Marin (1914-1976), filolog clasic de talie europeană, Editura Editgraph, Buzău, 2023 (recenzie)

„Om cu o solidă cultură, un latinist de mare clasă” (Acad. Gheorghe Vlăduțescu)

De curând, a apărut un volum omagial dedicat unui latinist de reputație  europeană, Dumitru (Demetrio) Marin, o  personalitate vasluiană, mai puțin cunoscută, care a văzut lumina zilei la 24 martie 1914 în satul Peicani, comuna Găgești și a  trecut în lumea veșniciei, la 26 noiembrie 1976, trâind doar 62 de ani, majoritatea în Italia,  mai întâi la Roma  și apoi la Bari, fiind unul dintre profesorii de prestigiu de la Universitatea din Bari după Al Doilea Război Mondial.

În Argumentul și în Nota asupra ediției, autorii  lucrării subliniază că numele și  activitatea savantului, de mare filolog sunt puțin cunoscute în țara natală, în schimb, în Italia, îndeosebi în lumea academică, numele savantului este rostit cu admirație, Universitatea din Bari consacrându-i omagieri impresionante. Din anul 1956, devine cetățean italian și  numele său românesc, Dumitru, a fost italienizat, inclusiv în actele oficiale, în Demetrio Marin, iar o stradă din Bari îi poartă numele (p. 9). Se știe că în acest oraș din sudul Italiei se află și moaștele Sfântului Ierarh Nicolae, venerat foarte mult de creștini, îndeosebi de copii și marinari.  

Meritul incontestabil de a fi adus în atenția lumii academice din Iași  și din  țară  se datorează regretatului prof. univ. dr. Traian Diaconescu (1939-2019) de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Sub îngrijirea acestuia s-au tradus din limba italiană câteva din lucrările științifice ale lui Dumitru (Demetrio) Marin. Totodată, profesorul Traian Diaconescu, dascăl și al celui care semnează aceste rânduri, preconiza, o evocare cu caracter monografic despre marele filolog vasluian, dar timpul nu a mai avut răbdare…

De aceea, autorii cărții de față, Decebal Lungu și Maria Ciobotaru, rude mai îndepărtate cu savantul Dumitru (Demetrio) Marin, dispunând de documente din arhive românești și italiene, au încercat o evocare monografică, fără pretenția de a fi conformă canoanelor academice. Este o lucrare așteptată de unii intelectuali care auziseră despre el și cerută de rudele și oamenii satului natal, Peicani, mai ales că Școala Primară din acest sat poartă numele „Dumitru Marin” încă din 1 decembrie 1998. Lucrarea are 380 de pagini cu trei părți și 10 capitole. Cuprinde Anexe, o Postfață și Mărturii iconografice.

În partea întâi, pe baza documentației avute la dispoziție, autorii au încercat să surprindă momentele esențiale din viața și activitatea savantului, îndeosebi cele de la Universitatea din Bari (Italia), unde realmente a strălucit prin cursurile filologice de sanscrită, latină, cât și în munca sa de cercetător în filologia clasică.

În partea a doua, mai redusă, se insistă pe evocarea soției sale, Meluța Miroslav-Marin, profesoară universitară specializată în arheologie, în cultura Cucuteni, cu lucrări remarcabile în domeniu și mamă a șapte copii. Împreună au traversat la începutul carierei mari greutăți materiale, determinate de războiul mondial, de exil, de mijloacele de trai modeste și de lipsa unei locuințe. Dar au învins, cu toate că dorul de țara natală a amândurora i-a încercat mereu, fiind nevoiți să rămână în Italia ca urmare a vremurilor vitrege care s-au abătut asupra României odată cu instalarea regimului comunist, după 1945. Statul român de la acea vreme i-a ridicat subvenția de bursier, iar Academia Română din Roma nu i-a  mai asigurat locuința pentru care avea dreptul și mai târziu i-a fost ridicată și cetățenia română. Măcinat continuuu de dorul de țară, de prieteni, de meleagurile natale și  mai ales de primul copil rămas în București. Totuși, a dovedit că este un luptător, având tăria să treacă peste toate greutățile vieții, definitivându-și studiile academice și să profeseze în mediul universitar din Bari (p.14).

Prezentăm succint câteva repere biografice ale acestui om de știință.  Școala primară a urmat-o în satul natal, iar cursurile liceale la Liceul de băieți „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad, fiind un elev conștiincios și silitor, ajungând printre primii elevi ai școlii.

În vara anului 1933, trece primul examenul de Bacalaurat din clasa sa și în același an se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie la Universitatea „Mihăileană” din Iași, denumită mai târziu „Alexandru Ioan Cuza”. Datorită situației materiale precare, conducerea universității i-a aprobat de fiecare dată scutirea de taxele școlare. Susține examenul de licență scris în 1937 cu mențiunea „cum laude”. Mentorul său în facultate a fost profesorul Theofil Simenschy, fondatorul la Universitatea din Iași a disciplinei „Gramatica comparată a disciplinelor indo-europene” (p. 33).

După absolvirea facultății, în anii 1937-1938, Marin Șt. Dumitru urmează cursurile Școlii militare de ofițeri în rezervă din Bacău și la absolvire i s-a acordat gradul militar de sublocotenent în rezervă.

După îndeplinirea serviciului militar revine la Iași. Aici, între anii 1938-1939 este  asistent voluntar (onorific) la Catedra de Limba și literatura latină a Facultății de Litere și Filosofie, îndeplinind și funcția de secretar la secția locală a Institutului Italian de Cultură, începând astfel legăturile sale cu Europa Occidentală.

La începutul anului 1939 se înscrie la doctorat și în toamna aceluiași an, primește o bursă pentru a urma cursurile Școlii Române de la Paris, dar nu reușește să ajungă în Franța din cauza izbucnirii celui De-al Doilea Război Mondial  și a înrăutățirii situației din Europa. Între timp, este concentrat în perioada 1939-1940 și în vara anului 1940, a văzut cu ochii săi drama cedării Basarabiei sovieticilor fără luptă și umilirea  militarilor români de soldații ruși, ucranieni și evrei (p. 37) .

După episodul Basarabia este demobilizat și revine în mediul academic de la Iași, unde funcționează ca asistent universitar. Totodată, primește o bursă pentru completarea studiilor în străinătate și merge în Italia unde timp de aproape doi ani (1941-1943), studiază Filosofia clasică  la Academia Română din Roma.

În vara anului 1944, Dumitru Marin revine în țară și pe 22 august, în același an, se căsătorește, la București, cu Meluța Miroslav, pe care a cunoscut-o la Roma, cu care a avut șapte copii, primul născut în România, iar ceilalți s-au născut în Italia. La 1 noiembrie 1943 este numit asistent titular la Catedra de Gramatică Comparată a Facultății de Litere și Filosofie a Universității „Alexandru Ioan  Cuza” din Iași, pe o perioadă determinată.

La începutul anului 1944, din cauza  apropierii ofensivei sovietice de frontiera de est a țării noastre, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, inclusiv Facultatea de Litere și Filosofie, a fost evacuată în zona Alba-Iulia. Aici, în cadrul facultății, își susține teza de doctorat.

La Alba-Iulia funcționează doar câteva luni, deoarece la sfârșitul verii anului 1944, este din nou mobilizat și chemat sub arme. Participă la război, pe Frontul de Vest, în campaniile din Ungaria și Cehoslovacia, fiind rănit la 15 ianuarie 1945. Pentru meritele sale  în război a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” clasa a-III-a.

După deconcentrare, revine la Iași și din octombrie 1945, își reia activitatea de asistent universitar permanent (titular) la Catedra de Filologie Comparată, condusă de renumitul profesor Theofil Simenschy.

Însă, cariera universitară în România a lui Dumitru Marin  s-a  încheiat în anul următor, întrucât în august 1946  cu sprijinul  directorului Academiei Române din Roma, profesorul universitar Scarlat Lambrino, primește o nouă bursă  pentru Italia în vederea continuării studiilor. De data aceasta se întoarece la Roma, împreună cu soția, Meluța Miroslav-Marin, pentru a-și continua și ea studiile în domeniul arheologiei și preistoriei, sub îndrumarea chiar a profesorului Scarlat Lambrino. Trebuiau să rămână o perioadă scurtă de timp la Roma, deoarece lăsase în București pe primul copil, Eugen, care nu împlinise încă doi ani (p. 44).

Evenimentele politice care au urmat și instaurarea regimului comunist în România, au produs o schimbare fundamentală în viața lor. Toate acestea i-au obligat să rămână în Italia, determinându-i să se rupă de pământul natal și de mediul cultural românesc, cărora le vor duce dorul tot restul vieții, trăind o dramă existențială a exilului, caracteristică marilor intelectuali stabiliți în Occident.  

De aici înainte, destinul lor le va oferi unele surprize amare la Roma, unde au fost nevoiți  să trăiască un adevărat calvar. Acesta a început prin ridicarea burselor și suprimarea oricărei subvenții din partea statului român. În aceste condiții, pentru a-și putea întreține familia, Dumitru Marin a trebuit să accepte postul de bibliotecar la Școala Franceză din Roma. Fără locuință, rămași în Occident, nu-și vor  mai revedea pentru mult timp fiul lăsat în țară, în ciuda numeroaselor tentative de a-l aduce în Italia. „Aceasta avea să fie ghimpele dureros înfipt în inima noastră pentru mai târziu”, mărturisea Dumitru ( Demetrio) Marin în amintirile sale. Nu se vor mai întoarce în țară, decât după 22 de ani, în vara anului 1968, la nunta fiului lor, de data aceasta în calitate de cetățeni italieni (p. 45).  

Soții Marin, absolvenți în țară a facultății cu „magna cum laude” au fost niște luptători, învingând toate greutățile exilului. După începerea unui drum nou în Italia, își reiau de la capăt viața universitară, de data aceasta la Universitatea din Bari, la Facultatea de Litere și Filosofie, unde în octombrie 1948, Dumitru Marin este numit profesor și șef de catedră la Limba și literatura română și Limba sanscrită și literatura indiană antică, denumită apoi Indologie, păstrând acest post până la moartea sa  timpurie,  în 1976 .

 În prima perioadă trăită la Bari, în  viața lui Dumitru (Demetrio) Marin se petrec câteva evenimente importante. Mai întâi, în anul 1950, are loc convertirea lui de la religia ortodoxă la religia catolică și dobândirea în 1956 a cetățeniei italiene, bucurându-se de toate drepturile acordate oricărui cetățean italian.

Ca urmare a activității deosebite desfășurate în mediul universitar, în 1957, la propunerea ministrului educației din  Italia  la acea vreme, Aldo Moro, primește „Ordinul de Merit al Republicii Italiene în Grad de Cavaler” și în anul 1966, devine membru al Societății de  Istorie a Patriei din Apulia  (p. 52) .    

În Italia, la Bari, îndăgostit de cultura română, de Eminescu a tradus în limba italiană capodopera Luceafărul și o mare parte din poeziile lui Panait Cerna. Un domeniu aparte, drag lui Dumitru (Demetrio) Marin a fost cel cu privire la studiile de limba și literatura indiană, fiind un „om învățat, înțelept, foarte bun cunoscător al civilizațiilor antice, clasice și orientale”, cum îl considera profesorul italian Domenico Lassandro.  

Printre alte evenimente importante a fost și revenirea lui în țară, în 1968,  după 22 de ani de exil pe care a iubit-o atât de mult, cu prilejul nunții fiului său cel mare, Eugen, rămas în România, la vârsta de doi ani. Această vizită a prilejuit și revederea rudelor, a prietenilor și cunoscuților de pe melaegurile natale. În ziua de 26 noiembrie 1976 susține o conferință asupra operii lui Ovidiu  în sala Bisericii „Sfânta Cruce” din Bari . La puțin timp,în seara acelei zile, se stinge fulgerător din viață, la numai 62 de ani, în plină putere creatoare (p. 53). În perioada exilului din  Italia, Dumitru (Demetrio) Marin a fost permanent măcinat de dorul de țară,de locurile natale, de rudele și prietenii lăsați în România (p. 57).

La zece ani de la moartea profesorului,  colegii universitari din Italia, care l-au avut decan, au dat numele său Bibliotecii Institutului Universitar din Bari. La douăzeci de ani de la tercerea la cele veșnice, Primăria din Bari a luat inițiativa ca o stradă din oraș să se numească „Demetrio Marin”. De asemenea, la inițiativa parohiei Bisericii „Sfânta Cruce” s-a constituit un Centru Cultural în oraș, care îi poartă numele, aici fiind și o bibliotecă destinată tinerilor cercetători pe care i-a iubit atât de mult.

În țara noastră, personalitatea filologului clasic român  de talie europeană este puțin cunoscută  în cultura română, cu excepția unui număr redus de reputați specialiști în studii clasice, pentru că  și-a desfășurat activitatea didactică și de cercetare timp de trei decenii în Italia. Abia după anul 2000, patru din cărțile sale au fost traduse în limba română prin grija profesorului universitar ieșean Traian Diaconescu, care îl caracteriza ca fiind un „profesor universitar cu har, cercetător erudit și om de omenie”. În timpul vieții a întreținut o corespondență  științifică bogată cu universitarii ieșeni Gheorghe Ivănescu, Theofil Simenschy și Traian Diaconescu. Acesta din urmă a organizat un simpozion comemorativ la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, la treizeci de ani de la trecerea sa la Domnul.

În 1998, cadrele didactice de la școala din Peicani, cu sprijinul  profesorului de istorie Ioan Iacomi, directorul coordonator al școlilor din comuna Găgești, au făcut demersurile necesare pentru ca școala din satul natal să fie denumită „Dumitru Marin”. De asemenea, printr-o hotărâre a Consiliului Local al comunei Găgești, județul Vaslui, s-a montat o placă comemorativă pe fațada casei din satul Peicani, în care s-a născut și a copilărit savantul.

Partea a doua a cărții cuprinde personalitatea și activitatatea de profesor universitar, arheolog și om de știință a soției sale, Meluța Miroslav-Marin (1920-1992), verișoară primară cu renumitul scriitor Fănuș Neagu. Aceasta s-a remarcat și prin munca de  asistent caritabil desfășurată în rândul bolnavilor din parohia de care aparținea.  

În ultima parte a cărții sunt cuprinse aprecierile oamenilor de știință asupra activității reputatului om de știință, întregite  cu Anexe și mărturii iconografice, unele dintre ele color.

Omagierea vieții științifice a marelui om de știință Dumitru (Demetrio) Marin, născut pe meleagurile văii Elanului, are menirea să perpetueze tradiţiile şi valorile vasluiene, mai departe, în secolul XXI. Demersul autorilor oferă cititorilor un prilej de reflecţie, o posibilitate de cunoaştere a vieții științifice ale savantului, cu luminile şi umbrele sale, de desprindere a unor învăţăminte pentru oamenii zilelor noastre.

Prof. dr. Nicolae Ionescu