Cum au văzut germanii 23 august 1944

10

WilfriWilfried H. Langed H. Lang era în august 1944 servant de tun „Flakhelfer“ în Lufwaffe, deşi avea numai 14 ani. El a povestit în propriul său documentar, «Un Stalingrad pe Dunăre», cum a trăit momentul actului de la 23 august 1944, când România, aliata de până atunci a Germaniei, a întors armele. Lang vorbește despre uluiala de care au fost cuprinse ambele părți, română şi germană, după declaraţia radiofonică a Regelui Mihai. Până atunci relaţiile dintre cei doi aliaţi fuseseră extrem de calde, prieteneşti. După o tentativă de simulare a luptei, între români şi germani, lucrurile au luat o întorsătură serioasă după un atac al românilor. Germanii au trebuit să se retragă spre Nord, către Braşov, pentru a scăpa de prizonierat, ducând lupte în localităţile de pe traseul actualului DN1 A către Cheia, unde au avut multe pierderi.

„Ziua de 24 august 1944 a început într-o confuzie totală. În urma proclamaţiei Regelui Mihai din seara de 23 august 1944, prima reacţie a fost de confuzie generală de ambele pãrţi, germană şi română. Dupã bombardamentul din Bucureşti de către o escadrilă de avioane germane «Stuka» şi declaraţia de război a României, confuzia a fost chiar mărită, trupele române neştiind cum trebuie acţionat. Ar fi de menţionat că, pe atunci, Divizia a 5-a antiaeriană a Luftwaffe, care apăra spaţiul aerian al României, aflată sub comanda generalului Julius Kuderna, cuprindea aproape 230 de guri de foc cu calibre între 88 şi 128 mm, ultimele fiind nişte tunuri uriaşe, pe afet de cale ferată, la Boldeşti, care trăgeau prin ghidare radar, devenind între iunie-august 1944 spaima fortăreţelor zburătoare americane“.

În apropiere se mai aflau 16 baterii româneşti, cu încă 64 de tunuri. Subzistenţa şi aprovizionarea bateriilor româneşti cu muniţie era asiguratã de divizia germană. După 23 august, membrii Misiunii Militare germane în România au fost luaţi prizioneri de trupele române. Rămânând fără comandanţi, echipajele bateriilor de antiaerianã germane din perimetrul judeţului Prahova au apelat prin radio Marele Stat Major (O.K.W.) din Berlin, de unde au primit ordinul stereotip: „Rezistaţi până la ultima picătură de sânge“. Obişnuiţi cu aşa ceva, comandanţii bateriilor de pe Valea Teleajenului s-au hotărât să nu respecte ordinele şi să se concentreze în zona localităţii Scăeni, unde se aflau o cazemată subterană de comandament, din beton armat, şi un depozit de muniţie.

Foştii aliaţi nu vroiau sã se lupte

Cum germanii se pregăteau să se retragă câţiva kilometri spre Scăeni, „ofiţerul de legătură român, locotenentul Petrescu, a venit în tabăra germană pe data de 26 august, sfătuindu-ne să ne retragem, ei având ordin să ne atace a doua zi. Artileriştii români, de fapt, nu aveau de gând să lupte împotriva noastră din două motive bine definite: pe de-o parte fuseseră fraţi de arme, luptând cot la cot cu noi până mai alaltăeri, pe de altă parte cunoşteau puterea noastră de foc, nefiind nebuni să se sinucidă. Pentru a respecta totuşi ordinele primite de la şefii lor ignoranţi din Bucureşti, s-a convenit un atac formal, la care să se tragă în aer, respectiv pe teren viran cu tunurile. Atacul din zorii zilei a durat 10 minute şi s-a soldat cu o gleznă scrântită a unui ostaş român, care călcase într-o goapă de pe câmp. A doua zi însă, deci pe 28 august 1944, a sosit la faţa locului Regimentul 32 român Infanterie, Butuleasa. Locotenentul Petrescu ne-a prevenit şi ne-a implorat să plecăm, infanteria urmând a ne ataca a doua zi. Noi, la rândul nostru, am rugat partea românã să nu ne atace, deoarece neavând armament de infanterie, trebuia să ripostăm cu tunurile de 88 mm“.

Primele lupte

„În zorii zilei de 29 august, infanteria română a atacat totuşi. Am fost nevoiţi să ne apărăm prin focuri de tun. Rezultatul a fost un dezastru pentru infanteriştii români. După ce românii s-au repliat, am fost atacaţi cu aruncătoare de 88 mm, care ne-au decimat în mod serios“.

Măcelul de la Lipăneşti, 29 august

„În seara aceleiaşi zile, târziu, ne-am retras apoi în direcţia Lipăneşti, unde am intrat într-o ambuscadă ce ne fusese pregătită acolo. Datorită unei companii de ucrainieni din armata lui Vlasov, care luptau de partea germană cu o dârzenie nemaipomenită, am reuşit să spargem cordonul românesc de încercuire, trecând mai departe spre Vălenii de Munte, Cheia şi apoi Braşov“.

Trupele vlasoviste, recrutate din URSS, luptau alături de germani încă din 1941. Îi aştepta moartea, nu prizonieratul, dacă ar fi fost prinşi de către trupele sovietice. Bine echipaţi cu mortiere şi mitraliere, au reuşit să spargă blocada româneascã de la Lipăneşti şi să plece mai departe către Cheia, fără a mai întâmpina puncte de rezistenţã notabile. Pierderile în rândul românilor a fost numeroase: peste 100 de soldaţi morţi şi răniţi. După război, românii nu au abordat în istoriografie acest episod, ori dacă au făcut-o l-au prezentat ca pe-o victorie.

Germanii, sătui de rãzboi

„Comandantul german a ordonat retragerea spre nord, cu intenţa de a forţa trecătoarea Bratocea pentru a trece apoi în Transilvania. Sub protecţia întunericului, coloana de autocamioane germane s-a pus în mişcare. În zorii zilei am ajuns pe o pajişte în apropiere de Cheia. Bucătarii nemţi au distribuit cafea şi sandviciuri pentru toţi participanţii. Am rămas uimit când am văzut cum o serie de soldaţi germani îşi aruncau armele şi muniţia, fiind dispuşi să se predea. După ce am ajuns la Săcele, ei s-au predat unor companii de infanterie române, deci vreo 100-150 de români luau în primire câteva mii de nemţi, sătui de rãzboi, care nu voiau să mai lupte. Ucrainenii, nefiind dispuşi să se predea, dispăruseră în munţi prin trecătoarea Bratocea. Cu promisiunea că vor rămâne în prizionierat românesc, mulţi germani s-au predat necondiţionat forţelor româneşti. Promisiunea nu a fost respectată şi aproape toţi au pierit, mai târziu, în lagărele sovietice. După război nu am mai auzit despre niciunul dintre cei care se predaseră în ziua de 30 august 1944 la Braşov. Un grup, în care mă aflam şi eu, am continuat drumul spre Ghimbav, unde speram să întâlnim aviaţia germană de vânătoare. Aceştia însă se retrăseseră cu două zile înainte, nestingheriţi de nimeni. Grupul nostru, format din doar 18 oameni, s-a retras apoi până pe malul drept al Mureşului, unde am fost întâmpinaţi de honvezii maghiari“.

Tânărul de numai 14 ani a ajuns în Germania şi a fost înrolat în trupele populare „Volkssturm“, fiind unul dintre ultimii apărători ai Berlinului în faţa invaziei sovietice.

Wilfried H. Lang, a prezentat în 1995 în documentarul său, «Un Stalingrad pe Dunăre», felul în care a resimţit Wehrmachtul 23 august 1944 şi arătând că a repezentat o pierdere de două ori mai mare decât Bătălia de la Stalingrad din ianuarie 1943. Germanii ar fi înregistrat în România, după 23 august 1944, între 400.000 şi 470.000 de ostaşi, morţi, răniţi sau prizonieri. Filmul a fost primit foarte bine în Germania, cuprinzând mărturiile unor veterani ai luptelor purtate atunci. Acelaşi Wilfried H. Lang a organizat, pe 30 martie 1995, în Bad Mergentheim, un simpozion cu tema «23 August», la care au participat numeroşi invitaţi şi personalităţi, printre care s-a numărat chiar Regele Mihai al României, autorul actului de la 23 august 1944.

„La 23 august 1944, soldatul german a perceput răsturnările din România ca pe o trădare. După mai bine de cinci decenii, dovadă a spiritului de onoare german, niciunul dintre veteranii care au participat la simpozion nu i-au făcut Regelui vreunun reproş, deşi unii dintre ei au făcut până la zece ani de prizonierat în condiţii atroce, la ruşi…“ – Wilfried H. Lang

„Noi v-am apărat, voi ne-ați împușcat”

În 2007, la 75 de ani, Wilfried H. Lang povestește pentru Evenimentul zilei:

„Încă din anul 1934, locuiam cu familia la Ploiești, pe Str. Alexandru II (azi Str. Stadionului). În urma acelui bombardament năprasnic al aviației americane, US-Air Force, din 1 august 1943, am fost evacuați la Boldești, o schelă petroliferă la zece kilometri nord de Ploiești, pe Valea Teleajenului.
În apropiere se găseau două baterii antiaeriene germane care apărau spațiul aerian al Ploieștilor.

Comunicatul Regelui

În cursul zilei de 23 august 1944 ne-am bucurat cu toții că nu s-a dat alarmă aeriană ca în zilele precedente, adică nu trebuia să ne așteptăm la unul dintre acele bombardamente cumplite ale aviației anglo-americane. În aceeași seară însă, toate posturile de radio naționale anunțau un comunicat foarte important al Regelui Mihai, cerând ascultătorilor să rămână pe recepție.
Nu am acordat prea mare atenție acestei știri, am ascultat totuși comunicatul regal cam pe la ora 21.00, privind un pretins armistițiu cu armata sovietică. Tata a rămas foarte calm, dar a ascultat mai apoi pe unde scurte postul BBC din Londra, care a descris situația dezastruoasă de pe frontul de Est, dar niciun cuvânt despre vreun armistițiu al românilor cu rușii.
Posturile de radio germane vorbeau despre ‘retrageri elastice’, în realitate, bătălii pierdute pe frontul din Est, însă nimic despre puciul împotriva mareșalului Ion Antonescu. A doua zi s-a simțit însă o atmosferă tensionată și o rumoare în cadrul unităților germane, totul rămânând însă aparent liniștit până când sirenele anunțau un nou atac aerian.
De data aceasta însă, nu se auzeau bubuiturile bateriilor AA germane și nici cele românești n-au tras vreun foc. Am aflat dupa aceea că patru avioane de asalt germane de tip JU-87, poreclite Stuka, bombardaseră câteva obiecte militare din București.
Luând acest incident, chipurile, ca motiv, Regele Mihai a declarat război Germaniei. Mai târziu am aflat că Regele Mihai nici nu fusese în București la ora aceea, iar declarația de război o semnase cu o zi înainte, când încă nu avusese loc niciun atac german.

Armata lui Vlasov și atacul formal al românilor

Pe plan civil, în urma unui ordin venit din București, toți cetățenii germani și chiar etnicii germani din România au fost dați afară din serviciu fără nicio explicație. Deci și tata a fost concediat pe loc. (…)
După încă o zi însă, a venit la noi comandantul bateriei AA germane, spunându-ne că are ordin să-i evacueze pe toți cetățenii și pe etnicii germani din zonă. Tata tot a mai ezitat, dar, după ce a fost somat, ne-am făcut cu toții bagajele, doar cu strictul necesar, care încăpea în câteva valize, fiind transportați apoi de un camion german la una dintre bateriile apropiate.
Acolo se mai adunaseră și celelalte unități germane din vecinătate, precum și o unitate de infanteriști ucraineni, voluntari în așa-zisa ‘Armată a lui Vlasov’, îmbrăcați în uniforme germane, dar care nu știau nemțește aproape deloc.
În seara zilei de 27 august, a venit la noi ofițerul de legătură din partea bateriei AA românești, rugând comandanții germani să plece de acolo, aceștia având ordin să ne atace a doua zi de dimineață.
S-a convenit efectuarea unui atac formal, la care urma să se tragă în pământ de ambele părți pentru a satisface ordinul elaborat de niște diletanți militari din București care nu știau, pesemne, că puterea de foc a centrului de apărare german era de vreo cinci-șase ori mai mare decât a celui românesc la ora aceea.
Totul s-a soldat cu o gleznă scrântită a unui militar român care se împiedicase fugind peste câmp în cadrul ‘atacului’. A doua zi însă, au venit trupe noi de infanterie românești, care ne-au încercuit, începând să ne atace de după deal cu aruncătoare de 88 mm.
Neavând nicio posibilitate de replica eficientă, comandantul german a ordonat retragerea spre nord, cu intenția de a forța trecătoarea Bratocea pentru a trece apoi în Transilvania. Sub protecția întunericului, coloana de autocamioane germane s-a pus în mișcare.

„Erau sătui să mai lupte”

În zorii zilei am ajuns pe o pajiște în apropiere de Cheia. Bucătarii nemți au distribuit cafea și sandviciuri pentru toți participanții. Am rămas însă extrem de uimit când am văzut că o serie de soldați germani își aruncau armele și muniția, fiind dispuși să se predea.
Și, într-adevăr, după ce am ajuns la Săcele, ei s-au predat Armatei Române, reprezentată prin câteva companii de infanterie, deci vreo 100-150 de români față de câteva mii de nemți, sătui de război, care nu voiau să mai lupte. Ucrainenii, nefiind dispuși să se predea, dispăruseră în munți prin trecătoarea Bratocea.
Un alt grup de nemți, în care mă aflam și eu, și-a continuat drumul, ajungând în Gara Brașov-Stupini. De acolo ne-am urcat într-un tren de marfă care urma să plece spre nord. Doi jandarmi, care încercaseră să ne împiedice după ce au văzut câteva țevi de pistol- mitralieră îndreptate spre ei, s-au răzgândit și ne-au lăsat în pace.
Am coborât undeva în apropiere de comuna Bălăușeri, unde, după un marș de noapte, am ajuns în zorii zilei de 30 august pe malul Mureșului, pe atunci linia de demarcație între România și Ungaria.
Eu, fiind singurul din grup care cunoștea limba maghiară, am trecut înot Mureșul. Pe partea cealaltă m-au luat în primire Honvezii maghiari, care, după ce le-am explicat situația, au chemat o unitate germană care, cu două bărci de cauciuc, i-a adus și pe ceilalți nemți peste Mureș.
Trebuie să adaug că într-un săculeț agățat de gât aveam un bilet de tren, pașaportul și ceva bani cu care, de fapt, ar fi trebuit să plec din Ploiești pe 28 august la liceu în Germania. Prin precipitarea evenimentelor, desigur, nu s-a mai putut realiza acest lucru. Acum însă mi-au prins foarte bine.
Cu un convoi militar am ajuns la Turda și, de-acolo, cu trenul la Cluj, de unde am plecat a doua zi în Germania. În cursul nopții, la Viena, în Ost-Bahnhof (Gara de Est), ne-a mai prins un bombardament teribil al lui Royal Air Force (aviația britanică). Pe 2 septembrie am ajuns, în sfârșit, la internatul liceului, unde directorul m-a mustrat că am întârziat cu două zile la cursuri”.


Citește și:

O „felicitare” pentru fostul Rege Mihai din 23 august 1986

Regele Mihai si I Z SusaikovLa „ordinul” D-tră, armata română a mers şi luptat alături de sovietici, şi bieţii români au luptat şi murit cu miile până în munţii Tatra, fapt unic în analele istoriei războaielor, când un popor învins prin trădare este şi forţat să lupte alături de inamic. Voi, Rege Mihai, aţi ordonat asta şi cei 200 de mii de români au „murit degeaba”, căci Basarabia şi Bucovina tot au fost răpite de ruşi, iar Cadrilaterul răpit de bulgari, şi România invadată de bolşevici. Şi după imensa greşeală politică şi militară ce aţi comis, aţi continuat să colaboraţi cu o clică de trădători. Dar puţin v-a păsat, căci v-aţi salvat tronul şi asta era important pentru D-tră (Citește mai departe…)

10 COMENTARII

  1. Domnule profesor, imi pare rau pt faptul ca sunteti constrans sa predati istoria trunchiata a romanilor! Sper ca constientizati faptul ca de dumneavoastra depinde cultura si cunostintele noii generatii! Pe langa ceea ce predati , spuneti copiilor si cate ceva din istoria reala! Nu toti am avut sansa de a avea un bunic sau un strabunic ce a luptat pe front! Am fost foarte contrariat in copilarie ca niciuna din povestile bunicului nu se regasea in cartile de istorie! Iar despre „gestul” de la23 August ,se numeste Tradare! Iar mihai va trebui sa aiba toata viata pe constinta mizeria in care sa complacut! Iar pe maresalul Antonescu romanii ar trebui sa- l elogieze, nu sa-l defaimeze!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.