„Zece ani de unirea noastră a tuturor se sărbătoresc într-un moment de destindere generală. Mintea românului cea de pe urmă ne-a înlesnit această bucurie. Este o îndoită prăznuire; pentru că, dacă, încă, nu avem pacea, ne putem bucura cel puţin de împăcare. Poporul şi coroana sunt astăzi iarăşi alături. Şi, prin înţelepciunea noastră, a tuturor, vor rămâne veşnic aşa. De bună seamă, dreptul de a se bucura – pentru îndoita izbândă a o mie de ani şi a zece ani de frământări – nu se poate în nici un caz contesta naţiei noastre. Dar împrejurările pe care le trăim sunt oarecum de natură a falsifica înţelegerea acestei aniversări.
Zece ani de la Unire înseamnă, pentru cei mai mulţi dintre noi, sărbătorirea unui fapt politic. Fals. Pentru că evenimentul se plasează într-un plan deosebit de cel al ordinii politice. Unirea tuturor românilor este un fapt cu resorturi şi cu ţeluri spirituale, şi el aparţine ca atare domeniului culturii. Că un act politic a consfinţit această întregire, nu o contestă nimeni. Dar, puterile din care ea a izvorât, mobilurile pentru care ea s-a realizat, au altă însemnătate, mai adâncă. Sărbătoarea de azi nu e aceea a întregirii statului, ci a naţiei româneşti. Statul e, într-un fel, doar instrumentul acesteia; de aceea el şi trebuie să stea în interesul nostru pe al doilea plan. Ceea ce primează e naţia. Ca depozitară a unei spiritualităţi proprii, în stare să înflorească spre mai marea salvă a lui Dumnezeu. Nu nevoia de a stăpâni ne-a împins peste vechile noastre graniţe. Un asemenea mecanism lăuntric a fost în funcţiune în Roma veche. Încordarea aproape dureroasă cu care am privit veacuri întregi peste hotare era a sufletelor. Sufletele noastre se căutau unul pe altul, în nevoia de întregire a sufletului românesc. Stat şi naţie sunt realităţi deosebite. De întregirea celui dintâi ne-am fi putut de bună seamă lipsi, dacă ar fi fost împlinită cea de a doua. Dar, aşa, sunt împrejurările vieţii istorice de astăzi, că ele leagă în chip necesar fapte din domenii deosebite. Pentru asta, însă, nouă nu trebuie să ne scape adevărata semnificaţie a întâmplărilor.
Nu suntem un stat naţional pentru că rasa noastră e în covârşitoare majoritate în aceste ţinuturi, nici pentru că naţia românească are drepturi imprescriptibile şi incontestabile asupra pământului dintre Nistru şi Tisa; şi pentru că puterea care a împins cu stăruinţa necesităţii înspre această reîntregire a fost nevoia de integrare a sufletului românesc, nevoia de realizare a comunităţii spirituale a rasei noastre. Este legea sufletului. Nu există viaţă spirituală în deplinătatea ei creatoare, înafară sau deasupra naţiei. Şi nu există plinătate de viată, într-o naţie sfârtecată şi îmbucătăţită. Pentru că ceea ce asigură ritmul optim al unei comunităţi spirituale, în primul rând, putinţa de circulaţie maximă înlăuntrul ei. Asta însă nu puteau îngădui vechile graniţe; şi de aceea ele au căzut. Că procesul istoric s-a rezolvat în favoarea noastră, aceasta înseamnă, poate, şi o indicaţie pentru chemarea spirituală a rasei româneşti. Să o aşteptăm, dar să ne pregătim după putinţă.
Resorturile care au fost hotărâtoare în închegarea noului stat românesc încadrează imperativul politicii noastre: înainte de orice, grija pentru libera şi deplina desfăşurare a puterilor noastre spirituale. Vechiul stat economic, împotriva primejdiilor în care ne încordară zece ani, va trebui să substituim statul cultural al exaltării spiritului. În înţelegerea acestui adevăr fundamental stă chezăşia trăiniciei şi rodniciei aşezării noastre politice. Întregirea statului românesc până în limitele naţiunii creează o stare de echilibru pe care nu o ameninţă nici un fel de imperialism de-al nostru, purtător al unor germeni de primejdioase cuceriri. Bucuroşi de această izbândă a naţiei noastre, să recunoaştem, deci, tuturor celorlalţi dreptul unei largi comuniuni spirituale.
Nae Ionescu, «Stat şi naţie», Bucureşti, 1928
