Să respingem cu mânie Ținutul Secuiesc!

Se vorbește din timp în timp despre proiectul de lege privind autonomia Ţinutului Secuiesc şi, atunci când începe să se vorbească… totul se schimbă în Covasna şi Harghita.
Declaraţiile unor secui, care nu spun oamenii decât că ar vrea autonomie pentru secui, îi invită pe toți românii să dea măsura ignoranţei şi ipocriziei. Şi, bineînţeles, în această ordine de idei, cei care se simt cei mai în măsură să intervină cu tot aplombul şi toată “sinceritatea” sunt politicienii. Astfel de “atacuri” cheamă la manifestarea din partea politicianului român a unui soi de naţionalism, patriotism “democratic”: naţionalismul constituţional, permis. Acesta nu ne poate supăra stăpânii, Uniunea Europeană şi pe americani, aşa că tot românul, şi mai ales acelaşi politician, se poate simţi destul de “curajos” să-l manifeste.
Alţi naţionalişti, mai “veritabili”, se simt potenţaţi de astfel de momente “istorice” şi ies ca nişte apărători ai naţiunii sau patriei ameninţate. Dar sunt şi cât de poate de valorificaţi: Vadim Tudor şi alţi înflăcăraţi „nativi” au fost purtaţi prin toate (dez)zbaterile zilei ca un soi de… experţi în naţionalisme şi patriotisme. Când e vorba despre unguri, românii îl au pe Vadim Tudor… Ăsta a fost mesajul „tembelizorului”.

Momentele sunt folosite de politicieni aşa cum ştiu ei mai bine, adică într-un mod politicianist. Pentru politicianul mereu ipocrit, că altfel nu ar fi ce este, autonomia aceasta, văzută ca un rapt, ca o ruptură, vine în acord cu prejudecăţile populare şi el e aproape de popor. Cum să nu profite de moment?!
E vorba despre acea prejudecată care vine de pe vremea clasei a V-a, când Mihai Viteazu îi unea pe români după „ideea naţională”… despre care nici măcar nu auzise, pe atunci existând doar „neamul” (ce avea, de altfel, un sens și mai național, chiar rasist). Acea prejudecată care spune că românii s-au unit într-un stat naţional unitar şi statul acesta aşa trebuie să rămână, pentru că altfel e pericol. Ce fel de pericol? Nimeni nu ştie prea clar… Dar se destramă ceva… Ce? Formele din minţile lor…
Federalismul e bun în Germania sau în Austria, state naţionale şi destul de unitare din punctul de vedere etnic, dar nu e bun în România. De ce? Pentru că aici acţionează o prejudecată şi nimic altceva decât o prejudecată. România are cel puțin trei provincii istorice rupte una de alta sute de ani și cu un specific foarte puternic. Dar nu are voie să se gândească la descentralizare și autonomie, și asta pentru a nu deranja gândirea simplistă a unor constituționaliști plagiatori.

Dar cât râu poate să facă recunoaşterea juridică a unei realităţi? Pentru că, dacă te duci în Harghita sau Covasna, nu poţi decât să recunoşti că acolo totul este unguresc: toţi vorbesc în ungureşte, radio şi televizorul „sună” ungureşte… Şi atunci de ce să nu poată trăi aşa cum cred de cuviinţă?! De ce să nu fie autonomi, când ei sunt autonomi în raport cu noi restul deja, în realitate?! Cum să ţii atât de mult la unitatea naţională a statului, că despre asta este vorba, când ea nu există ca realitate, de fapt?!
De abia o reglementare juridică aparte pentru secui, precum autonomia, ar putea crea condiţii ca ei să-şi însuşească cetăţenia română cu tot ce presupune, inclusiv învăţarea limbii române. În locul unei mereu prepuse cunoaşteri, implicate de calitatea de cetăţean şi locuirea pe teritoriul României, aceasta poate deveni o condiţie pentru acordarea autonomiei.
Dar de abia autonomia ar putea crea condiţii pentru apărarea drepturilor românilor, minoritari în aceste teritorii. Drepturi apărate în mod real, prevăzute în mod explicit şi specific pentru această zonă specială. În locul unor drepturi universale care zboară pe deasupra capetelor lor, fiind presupuse de aceeaşi calitate şi aceeaşi întâmplare, drepturi intrinseci statutului de teritoriu autonom.
Dar, cel mai important, abia statutul de naţiune autonomă i-ar putea îndepărta pe secui odată şi pentru totdeauna de interesele maghiarimii. I-ar putea ajuta să conştietizeze că sunt o naţiune aparte, aşezată acolo pentru a servi anumite interese strategice şi nu mai pot rămâne servitori ai aceloraşi interese ale colonizatorilor, chiar dacă sunt uniţi de o limba şi cultură comune. În locul unei relaţii privilegiate cu statul ungar, una exclusivă economic, politic şi administrativ cu statul român, care i-ar face pe secui să se gândească să-şi fie mai mult utili lor înşile, şi mai puţin sau deloc maghiarimii.
Mie mi se pare că noi, ca stat într-adevăr naţional, am avea, în privinţa secuilor, două posibilităţi reale. Fie să recunoaştem evidenţa lucrurilor, şi anume că secuii sunt o naţiune aparte şi trăiesc pe un teritoriu delimitat, şi să le dăm ce e a lor, adică posibilitatea de a se manifesta într-un mod naţional, de sine stătător, în cadrul statului român. Fie să ne croim un plan, care nu poate să fie decât secret, de a coloniza acel teritoriu, pentru ca statul naţional unitar despre care vorbim atât de frumos să devină şi realitate. Prima variantă e onorantă şi de bun simţ, a doua e mârşavă, precum dezonorant este un asemenea plan al statului faţă de proprii cetăţeni.
Asta pentru că, atât timp cât le recunoaştem secuilor naţionalitatea şi cultura distinctă şi – precum ne-o dorim nouă înşine – posibilitatea de a purta şi afirma această naţionalitate şi cultură în mod liber, noi vom avea o problemă. Cât există secuiul naţionalist într-o comunitate secuiască, noi o să avem o problemă cu autonomia pe care şi-o doreşte pentru comunitatea sa. Fără autonomie, avem două posibilităţi pentru a rezolva această problemă. Fie distrugem comunitatea secuiască, fie secuiul naţionalist. În al doilea caz este vorba despre distrugerea ideii de naţiune.
Este ceea ce a făcut “sora” Franţa când s-a confruntat cu tendinţele centrifuge ale diferitelor comunităţi: occitani, bretoni, corsicani, alsacieni… Este o experiență pe care nu trebuie să o repetăm! Această țară a decretat juridic şi constituţional că francez este oricine se întâmplă să locuiască pe teritoriul Franţei. În aceeaşi idee, de a diminua forţa naţiunii pentru a-şi păstra integritatea, statul a chemat la un patriotism abstract şi a invitat toate popoarele din fostele colonii şi nu numai la un melting-pot original şi multicultural, brodat cu sclipitoarea toleranţă şi trâmbiţat de o deşănţată propagandă antirasistă, antidiscriminare… antinaţională, până la urmă.
După ce naţiunea a creat statul, ajuns pe mâna cui nu trebuia, statul a reinventat naţiunea, pentru uzul propriu. A reinventat naţiunea după model american, model care se spune că ar fi funcţionat. Când s-o fi întâmplat asta?! Naţiunea s-a răzbunat – dacă se poate spune  – şi, în anii ’90, guvernul francez a gafat, prin eforturile naţiunii corsicane, fiind nevoit să o recunoască, pentru ca să nu o piardă. I-a acordat şi o largă autonomie. A retractat apoi, pentru că noua naţiune contrazicea constituţia, adică vechea naţiune, cea artificială şi „universală”, de pe întreg teritoriul Franţei. Problema nu este „elucidată” nici în ziua de astăzi.
În timp ce bretonii, adică naţiunea bretonă, se agită şi ei, francezii, adică naţiunea franceză, are alte probleme, cele cu naţiunile care au emigrat în Franţa masiv şi cu care, în termeni „corecţi politic”, există „dificultăţi de integrare”. Adică oamenii nu se vor „multiculturali”, pentru că nu înţeleg nimic din asta, dintr-un motiv foarte evident: nu este nimic de înţeles.
Prin urmare, printr-o inconfundabilă iscusinţă democratică, în rezolvarea unor probleme naţionale, statul francez şi-a mai creat alte câteva.
Aşa vom ajunge şi noi dacă vom rămâne la acelaşi naţionalism primitiv, care se trezeşte numai în vreo confruntare, în opoziţie cu ceva sau cineva.
Dintr-o dată, când vine vorba despre secui, noi toţi devenim naţionalişti şi patrioţi. Este vorba despre un naționalism formal, fără obiect, în care ne aducem aminte că suntem români la ocazii speciale și doar pentru că alții nu sunt. Ajungem chiar să ne readucem aminte cântecele patriotice nemaiauzite de la ultima confruntare mentală și defilăm cu conștiința încărcată nu de valoarea românismului, ci de contondența momentului.

Cel mai ”plăcut” e să ştii că românul care lucrează într-o multinaţională, într-o bancă străină, sau pe miile de hectare pe care le stăpânesc în zilele noastre străinii e împotriva autonomiei secuilor pentru că îi alienează teritoriul naţional şi îi distruge ideea de stat naţional unitar. E copleşitor! Stă românul nostru pe teritoriu cumpărat cu acte în regulă şi de care dispune după bunul plac un străin, munceşte pe mai nimic pentru un logo neaoş oarecare, se duce cu banii câştigaţi de la „alien” şi cumpără din „hipermarketuri” „anaţionale” numai produse „internaţionale” necesare traiului său „românesc” pe care şi-l petrece ascultând numai muzică străină şi privind numai filme americane, sau maimuţărindu-se în „americană” chiar şi când vorbeşte cu ai lui, dar nu se simte nicio clipă alienat. Nu! Cât despre cât de naţional, de român, mai este el, a încetat de mult să se mai gândească. Asta dacă a făcut-o vreodată. Ei, dar când vine vorba chiar şi de departe ca secuii să poată trăi precum… ei înşişi. …Ăsta e momentul în care intră în scenă naţionalismul şi patriotismul lui, românului îi vorbeşte dintr-o dată „conştiinţa naţională”. Câtă ipocrizie sinceră! De sub fustele multicolore ale Elenei Udrea, de pe lângă vorbele meșteșugite ale lui Băsescu, de sub inocențele lui Ponta, românii reușesc acum să vadă din nou valoarea politică a națiunii…

Oamenii ăştia, românii noştri, ar putea să meargă printr-un oraş, dar chiar şi printr-o întreagă ţară, în care nimic nu ar mai fi românesc, dar tot nu ar fi de acord ca secuii să numească ceva secuiesc acolo unde trăiesc ei. Ei se împotrivesc unei forme juridice oarecare, cum e autonomia, de parcă ar fi devenit cu toţii, dintr-o dată, experţi în drept constituţional.
În primul rând, ce spune primul articol din constituţie este, pur şi simplu, un neadevăr. Asta dacă este citit aşa cum preferă unii: „România este stat naţional unitar”, adică unitar din punct de vedere național. Articolul acesta se vrea descriptiv, dar minte cu neruşinare! România nu este un stat naţional unitar şi nici nu a fost vreodată. Cum nu este nici suveran şi independent, şi nici indivizibil, dar asta e o altă discuţie… El dă şi măsura gradului în care, pentru mulţi dintre noi, cuvintele înlocuiesc realitatea.
Până la urmă, dacă te gândeşti mai bine, sunt nişte subterfugii: e destul că există exprimarea asta în „cartea sfântă” a României, constituţia, ca românii să nu se mai gândească la naţionalitate sau la unitate, la adevăratul sens al cuvintelor. Juriştii au dreptate când denumesc statul unitar „statul simplu” şi statul federativ „statul complex”. Aşa şi trebuie să rămână pentru români: cât mai simplu. Pentru că nu au de gând să-şi bată capul prea mult.
Când mai tot ce îi înconjoară nu mai este câtuşi de puţin românesc, când şi în comportament şi în cuvinte şi expresii imită cu succes modele străine, când se depărtează de ţară, a căror interese nu le mai cunosc sau nu le mai înţeleg, când nu mai sunt reprezentaţi de stat care, în locul naţiunii, are de apărat interese şi legi internaţionale… acestea toate reuşesc cumva să le scape. În schimb, românii sunt iritaţi sau de-a dreptul consternaţi când, „undeva, acolo”, într-o zonă cu care nu au avut niciodată de-a face, nişte oameni cu care nu au avut niciodată de-a face au pretenţii naţionale şi preţuiesc ceea ce ei au uitat de mult că posedă: naţionalitatea. Asta pe motiv de… patriotism. Acelaşi patriotism abstract. Trăim în plin dezmăţ al formelor fără fond, se știe, și aceasta este un exemplu strălucitor.

În locul patriotismului acesta gol de conţinut, precum trebuie să fie în mintea noastră astăzi interiorul conturului granițelor țării, un naţionalism cuminte, statornic şi rezonabil, nu ar putea decât să aibă înţegere pentru „pretenţiile” secuieşti şi chiar să le preţuiască.

Minoritatea suedeză din Finlanda reprezintă aproape 6 % din populaţie și locuiește în regiunile de coastă şi în insulele Aland. Insulele Aland formează o provincie autonomă, demilitarizată şi monilingvistică (de limbă suedeză) a Finlandei. Există chiar o Adunare suedeză a Finlandei, un corp reprezentativ semi-oficial înfiinţat în 1919, ce serveşte ca forum de discuţii politice în apărarea intereselor etnicilor suedezi. Ei se bucură, pe lângă o puternică reprezentare politică, şi de libertatea de exprimare în limba maternă: ziare în suedeză, emisiuni radiofonice şi de televiziune, teatre, universităţi bilingve. Unde mai pui că suedeza, alături de finlandeză, e considerată limbă naţională a Finlandei.

Tirolul de Sud a fost cedat de Austria Italiei, la sfârşitul Primului Război Mondial. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Austria şi sud-tirolezii au făcut un lobby puternic ca regiunea să fie retrocedată Austriei. Marile puteri au refuzat, singura soluţie rămânând ca Austria să negocieze cu Italia o formă de auto-guvernare pentru provincie. Recunoaşterea şi garantarea drepturilor etnice s-a întâmplat în 1946, când i s-a acordat autonomie legislativă și executivă. Provincia cuprinde două regiuni: Tirolul de Sud şi Trentino, care au propriile organisme consacrate prin statutul autonom: Adunarea Regională, Guvernul Regional şi Preşedintele Adunării Regionale.

Prin urmare, iată două modele REZONABILE de rezolvare a două probleme naționale cu care istoria a înzestrat aceste țări, fără a le transforma în probleme teritoriale și nici în casus belli, așa cum sunt oricând pregătiți să o facă nătângii noștri politicieni. Nu-i nimic de speriat în ideea de autonomie într-un stat care trăiește pe picioarele sale, dimpotrivă, tocmai autonomia, sub toate formele sale, aduce decizia și democrația mai aproape de oameni și de realitate. Restul e prejudecată și poate că atunci când auzim secuiul că vrea autodeterminare am putea încerca să ne gândim nu neaparat la îngrozitoarea lui vinovăție, dar și la cât de vinovați suntem noi că îl privim așa cum o facem. Cu ochii acelui naționalism primitiv, care se naște și se hrănește numai din confruntare, care caută adversari ireductibili și înstrăinări definitive, în loc să se cultive pe sine și să-l respecte pe celălalt.

Cu siguranță că Ținutul Secuiesc ar fi pe deplin compatibil cu independența României, dar nu poate fi și nici nu este cu nesiguranța noastră și cu un stat slab și vasal. Și aici e locul unei concluzii: cu un stat puternic, siguri de istoria și destinul său, nu am putea găsi „problema autonomiei secuiești” sau altele asemenea, decât ca periferice. În schimb, avem sindromul unei slăbiciuni nerecunoscute…