„Depresia și isteria sunt ca apa și focul. Depresia înseamnă regresie, isteria înseamnă expresie. Isteria nu mă lasă să fiu cu adevărat depresiv, iar depresia nu mă lasă să fiu cu adevărat isteric. Dar când sunt și depresiv și isteric, psihicul meu este tras în două direcții contrare. Eu nu le pot manifesta concomitent pe ambele, dar corpul meu le resimte. Stresul acesta, la care este supus, conduce la contracție musculară. Dar și vasele de sânge au musculatură. De aceea,
– când se contractă musculatura arteriolară digestivă, scade vascularizația aparatului digestiv, ajungându-se de la colon iritabil și tranzit accelerat până la nișă (ulcer gastric și duodenal)
– când se contractă musculatura arteriolelor din creier, apar migrenele
– când se contractă musculatura cefei, se produc durerile de spate
– când se contractă muscultura bronșică, apar crizele de astm.
Aici se acționează cu mijloacele tratării depresiei și isteriei. În depresie, se realizează prelucrarea doliului, a pierderii. Pacientul e învățat să se bucure de viață, dar, mai ales, este invitat să intre în doliu, să permită suferinței, durerii, apăsării să se manifeste. În cazul isteriei, este important ca pacientul să recunoască durerea și să se ia în serios în această privință. E necesar ca terapeutul să îi construiască un vizavi, unde să se poată vedea ca suferind, prin care să poată simți ce l-a durut atunci când nu a fost luat în seamă, când a fost traumatizat.
În concluzie, omul cu dureri în trup din cauza sufletului este unul care poartă cu sine multă suferință. Este tras în două direcții: regresie (depresie), expansiune (isterie), de aceea el devine mut și nu mai poate să-și manifeste suferința altcumva decât prin durere trupească”.
Alfried Langle,
părintele analizei existențiale
