Balcanii și noua ordine europeană (cu „Eurasianismul” prin Balcani)

0

„Berlin has begun to see Moscow as an adversary rather than as a potential partner.” (Der Spiegel, 17 nov. 2014)

EuroasiaEurasianismul este un concept occidental (Makinder, în special), reșapat de Alexandr Dughin în «Bazele Geopoliticii». În esență, noul concept împarte lumea în două forțe: ale mărilor („atlantismul”) și ale uscatului (spațiul rusesc, „continentalismul”), care au ca scop dominarea reciprocă, inclusiv prin controlul asupra „zonelor de țărm” („Rimland”) – unde intră și Europa de Est. Reducționismul acesta este însoțit de alte decapitări conceptuale importante și deformări legate de „superioritatea morală” a spațiului rusesc etc. Privitor la zilele noastre, eurasianismul dughinist opune „liberalismul atlantist” al „guvernului mondial” spațiului „moral”, de tip creștin și profamilie din Rusia dar și din alte state „conservatoare”, „cu misiune metafizică” (neoccidentale), unde, spre onoarea noastră, ar intra și România (am prefera returnarea Tezaurului și terminarea poveștii staliniste cu „moldovenii nu sunt români”).

De remarcat faptul că această „inovație” teoretică, numită „eurasianism”, se situează pe aceeași linie a preluărilor -importurilor dinspre Occident. Chiar și componenta economică a doctrinei, „a treia cale”, are ca punct de plecare teoria protecționistă a germanului Friedrich List (sec. XIX), privind imperativul protejării muncii naționale, al „conexării muncii cu valoarea” etc. Formulele occidentale post List s-au numit corporatism, respectiv neocorporatism, și sunt în funcțiune în state precum Germania, Japonia, Franța, sau Brazilia, ultima pe filiera românească a lui Mihail Manoilescu. Nu doar Rusia este preocupată de limitarea puterilor discreționare ale capitalului financiar. SUA și Anglia au legi recente importante în acest sens …Problema este că Rusia amplasează puținul accent pe care-l pune pe reforma economică sub umbrela unei geopolitici obligatoriu imperiale, deci expansionare, ca și când, pentru a pune în ordine imensa stepă rusească și nesfârșita taiga siberiană, Rusia trebuie să se înconjoare de o salbă de „conflicte înghețate” de tip Transnistria, Georgia etc.. Acest tip de logică sfidează dreptul legitim al popoarelor și nu face decât să irite „ordinea atlantistă”, la rândul său de tip imperial. Spre deosebire însă de efortul rusesc, atlantismul are o serie de politici și în interiorul acestora posedă un ansamblu economic coerent (diviziunea internațională a muncii). Rusia se străduiește oarecum să-și pună pe picioare o economie pe care nici nu o gândește prea mult, pentru că ajunge prea repede la geopolitică. Este aceeași capcană în care a intrat Franța revoluției de la 1789, caracterizată de Noica prin catastrofa „orfanismului ontologic”. Pentru că atunci inșii cu voință (ideologii revoluționari) nu au reușit să se pună sub umbrela unei concepții cu adevărat binefăcătoare, „un general sporitor”, Franța a intrat în tirania determinațiilor, a concretului fără scop împlinitor, decapitând 40.000 de oameni care nu au fost de acord cu vagul concept de ordine propus de revoluție. Pentru că nu a reușit să se pune pe sine în ordine, Rusia lui Putin invadează Ucraina, creează tensiuni în Georgia, Basarabia, România, Slovacia etc. În efortul său civilizator, de sus în jos, Rusia a eșuat într-un regim de utilizare resentimentară a importurilor ideologice occidentale, conferindu-le un regim agresiv și orientându-le împotriva sursei lor de inspirație. Problema nu este atât teoria în sine, omul produce mereu asemenea „lucruri”, cât propensiunea de a genera acțiune agresivă la scară globală pornind de la „explicarea” inerent limitată a unei stări de lucruri („teoria”). De ce elita rusească nu creează o doctrină a „recuperării” Ucrainei, dacă tot o preocupă problema, pe vector economic și cultural, de ce cu tancuri? Pentru că eșecul cultural și economic ia forma tancului în spațiul moscovit.

În Balcani se dă o veritabilă bătălie. Balcanii – poarta energetică și bancară a Europei. După căderea Ungariei în brațele unei Rusii putiniste resentimentare, România este ultimul „bastion” occidental în Est. (Bla, bla, bla?). Paradoxal, adversarii nu sunt la fel de prezenți, Occidentul încă nu pare a recunoaște că are o bătălie de dat, puterilor europene, în special, nefiindu-le prea clar statutul „de beligerant” pe care, de facto, îl au. În România elitele nu par a conștientiza fenomenul. Un nou tip de agresiune hibridă se derulează în Balcani, prin mijloace de forță din domeniul energiei, de tip bancar și ideologic. Pe alocuri sunt folosite și minoritățile în acțiuni de violență simbolică și de redefinire culturală a spațiului care au ca finalitate restructurarea administrativă a statului. În apropierea frontierelor, trupe de desant aeronavale rusești își arată capacitatea de intervenție în alte state.
Oferim mai jos analiza unui document(ar) german pe marginea acțiunilor Federației Ruse în Balcani, cu adăugiri indicate la final (Der Spiegel în Romanian Global News, 21 nov. 2014).

1. Serbia
„Putin se pare că a luat acest sfat aproape de inimă. Compania Feroviară Rusă, condusă de un aliat al lui Putin – Vladimir Yakunin, în prezent reconstruieşte 350 de kilometri (217 mile) de cale ferată în Serbia, care are un cost de trei pătrimi de miliard de Euro. Mai mult de atât, compania transnaţională petrolieră din Moscova – «Lukoil», la moment are în proprietate 79,5 procente din reţeaua de staţii locale «Beopetrol», în timp ce «Gazprom» deţine majoritatea în cadrul celui mai mare furnizor de gaz din ţară. „Investiţiile ruse au îmbunătăţit perspectivele regiunilor, care au fost puternic afectate de bombardamentele NATO din 1999”, spune raportul”.
„ …Preşedintele sârb, Tomislav Nikoli, i-a acordat lui Putin cea mai semnificativă medalie a ţării…”
Pe de altă parte, în noiembrie 2014, Rusia derulează exerciții „de asalt aerian” în Serbia, denumite SREM 2014 (DC News, 5 nov. 2014). Cu alte cuvinte, în spatele frontierei NATO, în Serbia, Rusia trimite echipe de desant, arătând, probabil, vulnerabilitatea aliaților, după ce, cu o lună înainte, „europeanul” Vucici, prim-ministrul sârb, delecta audiența britanică la London School of Economics (LSEE, 29 oct. 2014).
În Serbia, România ar trebui să aibă în grijă o masă demografică de circa o jumătate de milion (Banat și Timoc), majoritatea acestora neavând niciun fel de drepturi (Timoc). În același timp, ne amintim că România a ratat încă o oportunitate extraordinară, de a fixa prietenia româno-sârbă pe un culoar european: privatizarea eșuată din 2007 cu Cuprom a combinatului de la Bor, care furnizează o bună parte din aurul și cuprul Serbiei. Totodată, combinatul de la Bor este cel mai important angajator din regiune. Situat în mijlocul concentrării demografice românești, Bor ar fi putut redeveni un veritabil centru al romanității orientale.

2. Muntenegru
„În Montenegro, Rusia este cel mai mare investitor străin şi ruşii controlează o treime din toate companiile din ţară”.
Amprenta românității este chiar în titulatura țării. Mai toate denumirile de locuri și de localități sunt de sorginte latină, protoromână sau românească. Acum, aici, nu mai există vorbitori de limbă română (vezi Maurovlahica, de Tudor Chirilă, TVR, 2014).

3. Bulgaria
„Un raport intern din cadrul Ministerului de Externe german notează că aproximativ 300.000 de ruşi au procurat proprietăţi în Bulgaria. Oficialii din cardul Cancelariei sunt îngrijoraţi că Putin ar putea încerca să instrumentalizeze interesele pretinse ale minorităţii ruse de acolo”.
Interesele rusești din Bulgaria au un teren atât de fertil, încât a fost nevoie de un avertisment direct adresat de UE pentru a opri construcția gazoductului South Stream (Adevărul, 3 iunie 2014), ca de altfel și Serbia, care a fost avertizată că nu va intra în UE (DC News, 4 nov. 2014).
Țară membră UE, Bulgaria nu recunoaște nicio minoritate, cu excepția celei turce (stat nemembru UE). Românii se întind, cu întreruperi, ca o panglică între Vidin și Mare, pentru ca la sud de munți să dăm de aromâni. Numărul acestora este de câteva sute de mii.

4. Croația
După ce l-au delegat cu succes pe Viktor Orban al Ungariei în funcția de magister militum al eurasianismului în Centrul Europei, Putin l-a pus la treabă. Și una dintre ele privește cumpărarea infrastructurii energetice a Croației. Instrumentul, firma ungară MOL, în bună măsură deținută de statul ungar (pe hârtie, 24,5% acțiuni) s-a executat și a cumpărat aproape jumătate din INA (49%), compania energetică croată, pe care dorește acum s-o dea rușilor de la Gazprom. SUA au trimis un diplomat la Zagreb pentru a le explica croaților evidentul (DC News, 6 nov. 2014). Problema este că mințile și inimile croaților par a fi de partea cealaltă, uitând că apariția statului contemporan Croația datorează foarte mult Americii, în conflictul din anii ’90 cu fosta Iugoslavie. Croații scandau în 2008 împotriva președintelui Bush lozinci precum: „Te rugăm, nu mai veni” (Mediafax, 5 apr. 2008). Uneori naționalismul este pervers.

5. Ungaria
Cu Viktor Orban Ungaria își schimbă pentru prima oară după încreștinare (sec. IX) axul istoric: din „apărător al Occidentului”, misiunea oferită de papalitate triburilor maghiare, care stă la originea apariției statului maghiar, Ungaria își transmută energiile înspre „apărarea eurasianismului” de sorginte rusească. Un asemenea efort, arată Iorga, este de natură să afecteze fibra unui popor, „vitalitatea”.
Ungaria a avut dintotdeauna propensiunea de a se pune în slujba forței (imperiului) momentului care îi poate oferi expansiunea. De la papalitate la Casa de Austria, de la nazism la URSS, de la UE la Rusia lui Putin, elitele maghiare au avut același discurs, iar statul ungar aceeași preocupare: expansiunea și asimilarea etnică. Imperiul roman târziu a botezat poziția de forță a hunului Attila „magister militum” (de la care se revendică Ungaria, deși acesta nu era ungur, aceștia sosind la 500 de ani după Attila în Panonia), fiind investit cu dreptul de a face politica împăraților în regiune. Se spera că astfel va fi sedentarizat, civilizat și, deci, captat în orbita imperială. Acest instrument politic va fi utilizat mai târziu de Imperiul romano-german și de papalitate în relația cu statul feudal maghiar. Demonstrația de ce Ungaria este pe fond expansionistă și de ce elitele sale se află adesea în defazaj cu propriul popor și cu idealurile europene a făcut-o Iorga strălucit, în «Români și slavi, români și unguri»: regalitatea ungurească „nu pune importanță niciodată în pământ, ci în seminție” (București, Institutul Sud-Est European, 1922, p.17). După ce a epuizat instrumentele europene pentru refacerea Ungariei mari (care nu a existat decât în mintea unora dintre elitele maghiare: Slovacia, Slovenia, Transilvania, părți din Serbia fiind integrate în Imperiul Austro-Ungar, nu în Ungaria mare, și aceasta după 1867), elita naționalistă maghiară contemporană își aruncă țara în jocul eurasianist. Gigantică înfruntare: Orban declara în România că se opune liberalismului de tip occidental (Dan Tănasa, aug. 2014, Washington Post, 31 iul. 2014). Curajos este gestul liderului maghiar de a-și afirma doctrina într-o țară străină, în România. Rămâne de văzut dacă și acesta (care nu mai e de mult liberalism, de la prăbușirea statului bunăstării, poate monetarist-neoliberal) va ridica mănușa, acceptând „confruntarea”. Faptul că Orban poate să umble cu fundițe prin România – o țară cu trăsături de „failed state” pe alocuri, unde s-a instaurat un adevărat apartheid în defavoarea românilor minoritari din Harghita și Covasna, nu înseamnă că poate să facă la fel prin restul Europei. Oricât de puternic i-ar fi aliatul cel nou, Putin, neoiredentismul lui Orban a primit un răspuns prompt din partea unei țări și mai mici decât Ungaria: Slovacia, unde vizitele demnitarilor unguri în scopul „comemorării Tratatului de la Trianon” sau „regionalizarea după criterii etnice”, „dubla cetățenie” au fost respinse sau filtrate cu grijă, din perspectiva interesului național (RBN, 30 iunie 2014). Problema este că Orban crede că „e independent”, în condițiile în care și-a îndatorat țara Rusiei pentru 10 miliarde de euro: împrumutul rusesc este purtător de dobânzi mai mult decât triple (între 3,95% și 4,95% pe 30 de ani – politics.hu, 1 apr. 2014) față de cele oferite de FMI (1,09% – Budapest Telegraph, 9 aug. 2013) și are atașată obligația modernizării centralei de la Peks cu echipament rusesc. Creditul respectiv transformă Ungaria „în calul troian al Rusiei în UE”. Printre urmările imediate: multiplicarea acțiunilor ungare de destabilizare ale României și Ucrainei (CESI, 28 oct. 2014), susținerea din „interiorul UE” a Rusiei prin proiectul energetic South Stream, de creștere a dependenței energetice a Europei față de Rusia, în opoziție cu politica UE (DC News, 4 nov. 2014); în paralel, Ungaria nu susține sancțiunile UE contra Rusiei (CESI, 28 oct. 2014).

Putin și-a asigurat spatele din mijlocul Europei

Extrema dreaptă europeană convocată de Putin întocmai ca extrema stângă convocată de Stalin în 1940*
Este evident că „spatele” lui Putin ajunge chiar până la Nigel Farage și la Mmme Le Pen, cu discursul lor antieuropean. Dat fiind că singura țară europeană care se opune sistematic Rusiei este Marea Britanie, nu aș fi surprins să aflu că „referendumul din Scoția” (18 sept. 2014) nu a avut vreo capsă detonantă care duce la Kremlin.
Elena Servettaz (IMR, 16 ian. 2014), analist francez, este de părere că Putin își construiește o rețea de favorabilitate în interiorul Occidentul, chiar pe măsură ce conducerea „normală” (în sens de uzual, în logica partidelor cunoscute) îi aplică sancțiunile, chiar așa șovăitor. Acesta este unul dintre marile paradoxuri ale „ordinii” occidentale, explicabil doar prin deruta valorică a intelectualității respective: să fii naționalist, aliindu-te cu Rusia, care are politică anti-occidentală, implicit antinațională pentru fiecare stat occidental în parte. Iată un prim exemplu de raționament curios, cu buclă extinsă, care pleacă dinspre problemele reale ale Franței, este reciclat prin Eurasianismul de la Kremlin și se întoarce cu tot cu interese rusești, taman la Paris: „Așa cum afirma corect  Vladimir Putin, în 20 de ani de azi înainte, Franța va deveni o colonie a fostelor sale colonii”, afirma Marine le Pen într-un interviu de pe «Rusia 1» în iarna lui 2014 (ibid). Bun, dar de ce trebuie să te împrietenești cu Putin pentru asta? Poate are alte calități care să justifice prietenia, nu doar că se amestecă în politica ta internă.

Al doilea exemplu de raționament cu buclă extinsă: „Franța nu este o democrație, iar Rusia este incorect demonizată”. Hollande are o problemă cu viața familială a francezilor, se știe, a impus autoritar o politică antifamilie (pe care a și retras-o, cel puțin parțial – Lifesite, 5 feb 2014). Dar cu ce te poate susține Putin și panslavismul său pentru a fi …naționalist, adică să fii tu, la tine acasă, invadând Ucraina, oferindu-ți exemple de „integrare” a cecenilor prin expulzare, bombardament și teroare (Czarina și Global Security)? „Extrema dreaptă” europeană este, cu adevărat, o mare fundătură.

Guverne onorabile: (inter)dependența energetică și bancară occidentalo-rusă

Austria, Suedia, Italia, Germania au guverne sau interese care le face foarte sensibile la presiunile rusești (vezi The Economist, 22 nov. 2014). Circa 300 mii de locuri de muncă din Germania depind relativ direct de Rusia (ibid.). Dacă Germania are forța economică și, să sperăm, puterea memoriei de a-și reveni cu picioarele pe pământ, rememorând grozăviile generate de alianța germano-sovietică din 1939, Austria și Italia nu dau semne că și-ar asuma vreun rol european, dimpotrivă. Se fac vectori ai Rusiei în UE.
Austria s-a întins mai mult decât îi este plapuma, întocmai ca în fabula lui La Fontaine: după ce a înghițit una dintre cele mai puternice firme de resurse energetice din Sud-Estul Europei – Petrom (2004, vezi RGN, 17 ian 2011) și o bună parte din sistemul bancar din regiune, s-a extins fără înțelepciune și în Rusia, ajungând în 2009 la o expunere echivalentă 132% din PIB (alte bănci lacome au fost cele din Elveția – 323%, Marea Britanie – 173%, Franța – 121%; numai că, spre deosebire de Elveția și Marea Britanie, Austria nu are capacitatea geoeconomică de a genera fluxuri financiare la scară globală și, deci, nu se poate proteja decât supraexploatând economiile locale, cum a și făcut-o, Austria neavând de suferit intern de pe urma crizei din 2008) (Stratfor, 17 ian 2012).
În toamna lui 2014 situația nu era schimbată. Ca urmare a expansiunii neostoite în Estul Europei, printre cele mai mari instituții de credit din UE sunt Raiffeisen și Erste (locurile 2 și 3), dar care sunt și cele mai nesigure (Ziarul Financiar, 28 oct. 2014). Cele mai slabe bănci din Europa sunt cele din Austria, urmate, poate nu întâmplător, de cele din Italia (idem). Ambele state au o politică aventuristă față de Rusia. Dacă în ceea ce privește Italia nu avem analize care să ateste expunerea bancară pe spațiul rusesc, liderii italieni sunt printre cei mai activi susținători ai Rusiei (Der Spiegel, 17 nov 2014) .

75% din expunerea străină bancară din Rusia provine de la băncile europene, 16% de la cele nord-americane și 7% din Asia-Pacific (Reuters, 1 apr. 2014). Probabil că Putin are aceste statistici în minte când vorbește despre legitimitatea anexării Ucrainei de Est: Europa nu se va putea mișca – are pușculița în Rusia și tot de acolo îi vine și căldura prin gazele rusești.
Pe de altă parte, dependența energetică (gaze) a UE față de Rusia ajunge la 24% din necesar (media). 100% dependente sunt statele baltice, urmate de Bulgaria (89%), Slovacia (83%), Ungaria (80%), Slovenia și Austria (60%), Polonia (59%), Grecia (56%), Germania (37%), Italia (29%), România (24%), Franța (16%). Croația și Marea Britanie nu au nicio dependență energetică față de Rusia, alături de Portugalia, Suedia, Spania, Danemarca, Belgia (The Economist, 5 ap. 2014). Președintele Băsescu a atras atenția în mod public Austriei că OMV antrenează România în proiecte „străine” de interesele românești, a se citi „în proiecte rusești”, mai exact în South Stream – conducta Gazprom care ar urma să aducă gazul rusesc prin Bulgaria, Serbia, Ungaria, Slovenia, Italia, Austria (Ziarul Financiar, 3 sept. 2014). Dacă Comisia Europeană nu ar fi blocat proiectul, dependența Europei de Rusia ar fi fost bătută în cuie de „subsidiarele” mitteleuropene ale eurasianismului: Austria și Ungaria.

Germania este conexată direct la Rusia prin 300 000 de locuri de muncă și prin conducta de gaze Nord Stream. Cu alte cuvinte, Germania are o relație directă cu Rusia, ocolind politica economică și energetică comună a UE. Acesta este un pericol mortal pentru UE, motiv pentru care ministrul apărării polonez a numit conducta un nou pact Ribbentrop-Molotov (mai exact „în linia tradiției cu…” – Warsaw Voice, 6 iul. 2006), iar ministrul de externe al aceleiași țări a numit-o direct „conducta Ribbentrop-Molotov”, patru ani mai târziu (Global Post, 30 mai 2010).  Mai deunăzi fostul cancelar German Gerhard Schroeder își serba ziua de naștere la Sank Petersburg, alături de angajatorul său, Vladimir Putin (The Economist 16 iul. 2009), când acesta din urmă invadase Crimeea și declanșa conflictul din Donbass (Ucraina) (Jurnalul național, 30 apr. 2014). Tocmai de aceea materialul din Der Spiegel este o surpriză, iar noua atitudine a Germaniei trebuie privită cu oarecare precauție.
Pe de altă parte, nu doar că inima sistemul financiar rusesc e în Occident, nu la Kremlin, dar resursa bugetului rusesc … o constituie exportul de resurse energetice spre Vest. 70% din exporturile rusești sunt de natură primitivă, resurse energetice, acestea contribuind cu 52% la bugetul de stat (The Economist, 5 apr. 2014).

***

Înțelegem că miza alegerilor din România este crucială pentru Vest. România și Polonia sunt singurele state care nu au manevrat în logica eurasianistă, în coliziune cu NATO și cu interesul național pe termen lung.

***

Și mai înțelegem rolul nebănuit pe care îl capătă brâul comunităților din jurul României. Într-un număr de circa 4 milioane de persoane, comunitățile sunt factor de echilibru românesc și de sprijin. Majoritatea sunt în:

– state nesigure în raport cu destinul lor european, relativ puternic penetrate de interesele rusești, care au și comportament politic neeuropean: Ungaria, Serbia, sau sunt

– puternic penetrate de interese rusești, chiar dacă la nivel politic încă nu au parcurs anti-Nato sau anti European, sau sunt

– situate pe linia de fractură Est-Vest, în prima linie a frontului: Ucraina.

Este incalificabil că aceste comunități sunt neglijate, lăsate de izbeliște, unele dintre ele efectiv abandonate unor acte de violență simbolică sau fizică de neimaginat în Europa. Este un lux pe care responsabilii din instituții vor trebui să-l deconteze.

* Ne referim la comuniști, în particular la cei francezi, ai căror lideri se aflau, în perioada invadării Franței de către Germania, la Moscova. Scopul lor era „lupta împotriva războiului” (?!). Germania încă nu atacase URSS, iar Stalin era încă bun prieten cu Hitler. Le monde hors-serie, Mai-Juin 2010, pp. 82-83, „10 Juillet 1940. Le Parti communiste a eu aussi son appel. Alors que l’appareil du parti este contraint a la clandestinite, un texte tres anti-Vichy mais pas explicitement antinazi este diffuse”.

Preluare: radubaltasiu.blogspot.ro

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.