„Lumea e plină de repetitori!”

1

Lantul rahaturilor„Cum fac față negativității? Nu fac! Nu mă interesează! Nu ar putea să mă intereseze ce cred oamenii despre mine. Nu este deloc relevant pentru mine.

Noi avem această idee că, atunci când spunem ceva despre cineva, spunem ceva despre cineva. Dar nu facem asta. Ori de câte ori deschidem gura, spunem ceva, facem o afirmație despre noi înșine. Și cei care mă ridiculizează sau condamnă pe mine nu mi-au citit nicio carte și, atunci când îi întrebi, nu au nicio idee despre ce spun eu. Pentru mine ei fac o afirmație despre ei înșiși, și nu despre mine, ci despre faptul că pot, așa cum nu pot cei mai mulți oameni, să-și construiască o opinie despre lucruri și oameni, nu pe baza unor informații, nu pe baza unor cercetări proprii, dar pe baza a… nu știu pe ce își bazează opiniile.

Asta e ideea și ăsta este modul în care oamenii pot fi manipulați în masă în privința credințelor lor. Pentru că, dacă nu îi poți controla pe mulți fizic, poți face asta într-o arie mică cu soldați pe stradă, dar nu poți controla o populație de milioane sau, în termeni globali, miliarde, fizic. Trebuie să controlezi populația făcându-i să creadă, să se perceapă pe ei înșiși și lumea și evenimentele lumii într-un fel care îți convine. Este un joc al minții. Iar dacă nu rupem acest ciclul făcând propriile cercetări și punând întrebări, mai degrabă decât să le primim de-a gata de la presa centrală și ziarele tabloide, suntem doar niște bebeluși în brațe, devenim doar niște repetitori ai opiniilor celorlalți, iar, în acest fel, cei care manipulează această opinie de masă controlează percepția și, deci, comportamentul unei populații.

Dacă privești lumea, este plină de repetitori. Priviți jurnaliștii. Ce fac ei? Iau versiunea oficială asupra evenimentelor și o repetă către populație, iar oamenii o citesc din ziare și o repetă între ei. Te duci la școală și ai profesori repetitori care le spun elevilor în modul în care sistemul vrea ca ei să vadă lumea. Ceea ce fac profesorii este să repete ce se află în curriculă. Avem un sistem de educație repetitiv, avem doctori care repetă ce au învățat în școlile medicale. Oriunde ai privi, vezi numai repetitori.

Autoritatea îți oferă o versiune asupra vieții, tu o crezi, și devine istorie oficială.

Odată, pentru că așa era norma, oamenii repetau că Pământul este plat și i-au ridiculizat pe toți cei care au spus că este o sferă. Același lucru se întâmplă astăzi, zi de zi, asupra unei multitudini de subiecte.

Uitați-vă la Africa de Nord. Cineva mi-a spus: „Nu e grozav? Nu e grozav că Libia e liberă și Gaddafi nu mai e?” Ei, dar dacă ai ști adevărata poveste, ai realiza că Libia este cotropită de o forță care stă în spatele NATO și care este în curs să ia țară după țară, stipulând și menevrând proteste prin intermediul unor agenți provocatori, iar apoi condamnând regimul existent pentru violențe asupra protestatarilor, iar apoi trimițând „băieții” acolo. Au făcut asta în Libia, vor face asta în Siria, o vor face în Iordania, o vor face în Liban, acum urmăresc să facă asta în Pakistan.

Bombardează în mod constant Pakistanul cu avioane fără piloți care sunt ghidate, de fapt, de pe un joystick, din apropiere de Las Vegas. Este ca un joc pe calculator pentru ei să omoare oamenii, mii de pakistanezi. Și vor să meargă în Iran.

Dar când vezi modul în care este înfățișat ce se întâmplă în Africa de Nord și Orientul Mijlociu în mass-media… Oamenii cred și privesc lucrurile care se întâmplă în lume, și au o anumită viziune asupra lor, care, pur și simplu, este viziunea care le-a fost repetată și cea care le-a fost spusă pentru a o crede. Trebuie să rupem acest ciclu al informațiilor, pentru a vedea ce se întâmplă cu adevărat, în opoziție – și aceasta este cheia – cu ceea ce ni s-a spus că se întâmplă, cu ceea ce ni s-a spus să credem, cu ceea ce ni s-a spus să percepem, să avem opinii.

Și asta se întâmplă mereu. Vedeți acei jurnaliștiîn fata Palatului Westminster (sediul guvernului Marii Britanii-n) la știri. În anii ’70 mai erau încă interviuri substanțiale, mai erau încă interviuri cu o anumită substanță, direcție, cu oameni care trebuiau să răspundă, așa-numiții reprezentanți ai poporului. Dar ce se întâmplă acum la știrile de la televizor este să îți spună un cititor de știri (care nu are habar ce se întâmplă în lume), care întreabă un reporter din fața palatului Westiminster sau undeva in Libia, poate (și nici el nu are habar), pentru că ceea ce spune cititorul de știri este ceea ce autoritățile i-au spus lui. Și numesc asta jurnalism… Este doar repetare!

Dar, dacă acest ciclu nu va fi rupt, cum dracu vom ști ce se întâmplă în lume, în opoziție cu ceea ce ni se spune că se întâmplă în lume?!”

„Ați auzit fraza aceea ’Toată lumea știe asta, prietene‘? De ce toată lumea știe asta? Pentru că sistemul este controlat de ceea ce eu numesc ’repetitori‘. Sunt oameni într-o situație de putere și influență care doar repetă ceea ce le spune altcineva.

Cei mai mari repetitori sunt cei care trec drept jurnaliști. Ei nu știu ce se întâmplă, ei nu știu nimic. Așa că asta ar trebui să spună dacă ar spune adevărul: ’Trebuie să fiu cinstit, prieteni. Nu am habar ce se întâmplă. Vă spun care este slujba mea: port un costum, nu în mod obișnuit, dar interpretez un rol aici, vin de acolo și ei îmi spun mie ce se întâmplă, iar eu vă livrez vouă de parcă eu aș ști ce se întâmplă și este adevărat. Nu am habar dacă este adevărat, dar ei mi-au spus, și ei nu ar minți. Nu-i așa?

Adică, ar minți Tony Blair în legătură cu ce se întâmplă în realitate?! Ar minți George Bush?! Vă rog! Sunt jurnalist, aveți încredere în mine!‘ Și așa, ceea ce numim știri este doar propagandă, ceea ce ei mi-au spus mie, iar eu vă spun vouă”.

– David Icke

Repetitorii

„Repetiția este mama învățării”, sună un slogan didactic, pe când Lenin venea și… repeta „Învățați, învățați, învățați!”, iar acest adevăr se repetă astăzi, poate mai mult decât oricând. Repetiția este folosită peste tot – în publicitate, în mass-media, în politică. Vedem reclame pentru același produs, uneori una după alta. Politicienii repetă aceleași idei, indiferent de circumstanța în care s-ar afla, iar mesajele lor ne sunt cunoscute chiar urmărindu-i doar de câteva ori în apariții publice. Aceeași jurnaliști își repetă opiniile zi de zi, vorbind despre diverse lucruri, dar ajungând invariabil să repete același idei la nesfârșit.

Aceste repetiții ne-au convins, au fost destul de persuasive? Poate niciodată cu adevărat, dar cine are timpul și dispoziția să facă o asemenea cercetare introspectivă în zilele noastre?

Te trezești cunoscând conținutul unei reclame de la televior deși nu ai urmărit-o niciodată cu atenție. Și asta doar din cauza repetiției nesfârșite.

Te trezești cunoscând proprietățile ”miraculoase” ale unui produs pe care acum îl ai în fața ochilor doar pentru că ai fost nevoit să asculți o reclamă iarăși și iarăși, cu toată atenția ta difuză.

Te trezești spunând niște lucruri pe care nu le-ai crezut sau cercetat vreodată cu adevărat doar de dragul de a intra într-o conversație sau pentru a fi conform, și doar pentru că le cunoști atât de bine și îți convine să urmezi cărări bătătorite, să nu fii expus, să te afli în siguranță. Dar chiar acesta poate fi mijlocul prin care o idee foarte „subțire” se propagă, iar o simplă prostioră poate deveni un adevăr, cu toate că nu are decât o singură ”calitate”, și anume aceea de a fi conformă.

Este adevărat, că atât Gobbels, cât și Hitler au afirmat că o minciună repetată de o mie de ori devine un adevărat, asta vorbind despre psihologia mulțimilor și descriind metodele adversarilor, în special comuniști și social-democrați. Tocmai acest din urmă amănunt, cunoscut fiind, face diferența dintre cei care știu despre ce vorbesc când folosesc acest aforism și ceilalți, care… repetă.

La prima vedere pare prea simplist ca, doar repetând un mesaj, lucru aceasta să îi mărească efectul. Dar tocmai aceasta este o concluzie a studiilor psihologilor. Pe cât de simplă, pe atât de eficientă, repetiția este mijlocul cel mai utilizat de persuasiune. Un adevărat paradox stă în faptul că este atât de evidentă, stă mereu în fața ochilor noștri, încât uităm cât de puternică este, tocmai din cauza familiarității.

Oamenii au o tendință naturală de a credita (într-un mod cantitativ) lucrurile repetate drept adevărate, cu cât le-au auzit de mai multe, și de a le desconsidera și a le considera ca false pe cele pe care le-au auzit de puține ori sau o singură dată. Ei pot chiar ajunge să considere adevărate mari neadevăruri rostite repetat și falsuri sau chiar ridicole adevăruri rostite doar o singură dată sau rar.

Apoi, preocupați de propria viață, cu tot egocentrismul cultivat astăzi în toate societățile ”democratice”, conformismul intelectual este, într-adevăr, o idee asupra căreia ar trebui să ne aplecăm cu toții, și asta chiar înainte de a spune …orice. Există un fenomen pe care psihologii l-au numit „efectul iluziei adevărului”, care apare de multe ori din simplu motiv că familiaritatea crează plăcere. Dar cel mai ades lenea intelectuală și lipsa curajului de ați forma propriile păreri, într-un „univers” ostil, al unor limite ”democratice” între care ai voie să te miști și să gândești (depășirea lor te-ar putea aduce chiar la excludere și izolare), te fac să repeți ce au spus alții.

Însăși sistemul nostru de educație, de tip pavlovian, ne stimulează să acumulăm un noian de cunoștințe într-un timp limitat, orientându-se aproape exclusiv spre a ne dezvolta capacitatea de înmagazinare și de reproducere. La sfârșit ne va recompense, în termeni concreți, aproape materiali, doar pentru acest efort intelectual, pentru ce am „deșărtat”, creându-ne reflexul condiționat de a… saliva după astfel de recunoașteri și nimic mai mult.    

Cu cât suntem mai expuși la un mesaj, iarăși și iarăși, cu atât devine mai familiar, atât de familiar încât putem ajunge să nu mai putem gândi în afara sa, dincolo sau deasupra, dându-ne, în același timp, iluzia, pretenția, poate chiar aroganța cunoașterii și stăpânirii subiectului. Mintea noastră ne spune că ceea ce este familiar este în mod necesar și adevărat, și ne putem baza pe el.

Poate că tocmai acesta este mijlocul prin care reușim astăzi să ascultăm nederanjați idei și expresii precum „stat de drept”, democrație reprezentativă”, „justiție independentă”, „alegeri libere”, „libertate de exprimare” și altele, și altele. Adevărul lor nu ne este dat de concordanța dintre ceea ce credem și realitatea independentă (după o terorie filosofică). Dacă ar fi așa ne-am pune mari probleme și semne de întrebare. Adevărul lor stă cel mai mult, cum avem nenumărate ocazii de a ne da seama, în repetarea papagalicească a ”adevărurilor” unui sistem care există cel mai mult și cel mai bine când își dovedește cel mai mult și cel mai bine …inexistența sa.

Accesul facil către idei enunțate trezește un anumit sentiment de automulțumire. Procurarea de explicații la liber, de pe piață, fără a ne folosi spiritul critic sau vreo rămășiță de disciplină mentală (dacă ne-a mai rămas astăzi), crează iluzia unui avantaj. Iar asta este o mică înșelătorie la care suntem cu toți mereu predispuși și dispuși.

Pune-i în față cuiva numai cuvinte, noțiuni noi sau necurente, și cere-i să te urmeze pe un fir explicativ. Te va disprețui, pe măsură ce va rămâne în urmă. O, dar lasă-l să-ți explice pe baza unor noțiuni pe care le-a învățat (poate chiar ieri și printr-o repetiție excesivă), urmează-l și confirmă-l doar repetându-l în ceea ce pretinde că știe. Te va îndrăgi, pe măsură ce îi va crește admirația față de sine.

Astfel sunt „construiți” și o asemenea stare de lucruri invită politicianul nostru de astăzi să ne mintă, pe măsură ce își respectă scopul și pe sine, ca politician. Sistemul face din politicieni oameni politici… adevărați numai dintre cei care realizează devreme, la timp și bine, că pentru public nu trebuie să facă diferență între „adevărul adevărat” biblic și „iluzia adevărului” psihologică. Nu ar putea pleca la căutarea adevărului asupra reparării unor stări de lucruri împreună cu publicul său rostind adevărul adevărat al dificultăților și probabilităților, când iluzia adevărului rezolvării tuturor problemelor dintr-odată este pe cât de ușor de produs, pe atât de așteptată de audiență. E bine să repeți ceea ce oamenii vor să audă și e curată prostie să vii cu explicații noi și, Doamne ferește!, metode inventive pentru probleme vechi.

Repetiția are cel mai mare succes atunci când oamenii îi acordă cea mai mică atenție. Și tocmai astfel dezbaterile televizate de seara, pline de învârtelile politicienilor în jurul cozii, se întâlnesc în modul cel mai fericit cu programul oamenilor de rând. O minte odihnită, viguroasă ar avea o cu totul altă reacție la leorbăiala infernală a unui om politic ce încearcă să-și construiescă imaginea spunând lucruri „drăguțe”… dimineața. Eventual, omul nostru s-ar putea trezi rostind: „Astea sunt niște tâmpenii care nu îmi merită atenția” sau „Am lucruri mai bune de făcut azi decât să ascult porcăria asta”. Dar când politicianul nostru întâlnește o minte care caută confortul și, poate și mai mai bine, în același timp, plăcerea de a vehicula idei sau a se vedea confirmată cu minim efort, atunci omul nostru politic poate fi fericit.

În mod firesc, aceste lucruri nu le vor cădea niciodată bine oamenilor care vor încerca să-i convingă pe alții de lucruri complexe, să-i inițieze în idei complicate, mai ales dacă aceste se vor afla în contradicție cu ceea ce celorlalți le-a fost spus de mii de ori. Ceilalți se vor întoarce inevitabil la lucrurile pe care pretind că le cunosc doar pentru că le-au fost repetate la infinit. Se vor proteja chiar abandonând la timp, pentru a avea siguranța că mai au unde se întoarce, că terenul solid și familiar pe care stăteau mai există încă. Dacă nu o vor face la timp, ei se vor comporta ca niște rătăciți, cu gura căscată, orbecăind într-un labirint… întunecat. Oricine vrea să evite un asemenea deranj, cu atât mai mult dacă va fi public.

Dar și repetiția are capcanele sale. Există studii care au căutat să ajungă la numărul optim al repetării unui mesaj pentru a atinge efectul maxim. S-a ajuns la concluzia că numerele optime pentru o idee repetată este undeva pe la trei, patru sau cinci ori odată. Atunci devine convingere pentru oameni. Dar dacă ideea este repetată prea mult ea încetează să mai aibă aceleași efecte și chiar poate ajunge să aibă efecte adverse. Este greșeala pe care propaganda comunistă dinainte de 1989 a făcut-o în România, repetând obsedant și în abuz, fără discernământ, mari minciuni în chip de adevăruri. Spus doar de câteva ori, am fi fost capabili să credem că Ceaușescu era „cel mai iubit fiu al poporului”…

Observați că cei care fac publicitate, după ce lasă să se repete reclamele de televiziune de foarte multe ori, vin apoi cu o mică varianție, pentru a „gâdila” puțin atenția publicului. Ei știu asta: prea multă repetiție aduce plictiseală și nemulțumire. Politicienii s-au prins și ei și de aceea își piperează câte puțin discursul, deși în final nu fac decât să spună mereu aceleași lucruri.

Concluzia nu poate fi decât una singură: în cele din urmă repetiția va triumfa întotdeauna… atunci când nu se va repeta prea mult!

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.