Libertate pentru istorie

0

Libertate de exprimareTendința per­ma­nen­tă a puterii, a guver­nelor și politi­cienilor de a mo­dela trecutul în conformitate cu interesele lor prezente nu este pre­zentă numai în Ro­mâ­nia. În Franța au fost adoptate o serie de legi care îi pot incrimina pe istoricii neconformiști.

Începând cu 2005, aceștia s-au coalizat și au transmis un apel intitulat «Libertate pentru istorie». Istoricii francezi s-au reunit într-o asociație – «Liber­tate pentru istorie» – care protestează public împotriva faptului că Guvernul de la Paris încearcă să impună prin directive ”adevărul istoric”. Protestul publicat de ziarul francez «Liberation» pe 13 decembrie 2005, semnat de istorici ca: Jean-Pierre Azema, Elisabeth Badinter, Marc Ferro, Jacques Julliard, Pierre Nora, Mona Ozouf, Jean-Pierre Vernant și Pierre Vidal-Naquet:

„Mișcați de intervențiile politice din ce în ce mai frecvente în aprecierea evenimentelor trecutului și de procedurile judiciare care îi ating pe istorici și gânditori, noi susținem următoarele principii:

Istoria nu este o religie. Istoricul nu acceptă nicio dogmă, nu respectă nicio interdicție, nu cunoaște tabu-uri. El poate să fie incomod. Istoria nu este morală. Istoricul nu are rolul de a exalta spiritele sau de a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualității. Istoricul nu aplică asupra trecutului schemele ideologice contemporane și nu introduce în evenimentele din trecut sensibilitatea actuală. Istoria nu este memorie. Istoricul, într-un demers științific, adună amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documente, obiecte, urme și stabilește faptele. Istoria tinde să păstreze memoria, nu se reduce la ea. Istoria nu este un obiect juridic. Într-un stat liber, nici Parlamentul, nici autoritatea judiciară nu au dreptul să definească adevărul istoric. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei. Constituie o violare a acestor principii ca anumite articole de lege – anume legea din 13 iulie 1990, cea din 29 ianuarie 2001, cea din 21 mai 2001, cea din 23 februarie 2005 – au restrâns libertatea istoricului, i-au indicat sub ameninșarea sancțiunilor ce trebuie să cerceteze și ce trebuie să găsească, i-au impus metode de cercetare și limite. Noi cerem abrogarea acestor articole nedemne de un regim democratic”.
Sub titlul «Cunoașterea istorică este o exigență democratică» semnatarii apelului «Libertate pentru istorie» își explicau poziția afirmând:

„Refuzând să intre în polemici sterile, semnatarii apelului țin acum să afirme că, contrar afirmațiilor recente, niciunul dintre ei nu a pretins vreodată că istoria este proprietatea exclusivă a istoricilor. Ba chiar dimpotrivă. Rene Remond, președintele Asociației, vine să sublinieze în ultimul număr al revistei ‹L’Histoire› că acest apel solicită libertate pentru istorie, nu pentru istorici. Istoria nu le aparține istoricilor, cu atât mai mult politicii. Amintirile sunt plurale, fragmentate, multe pot fi pasionale sau partizane. Istoria este critică și laică: ea este un bun al tuturor. Tocmai pentru păstrarea libertății de expresie și pentru garantarea dreptului tuturor de a cunoaște rezultatele unei cercetări istorice libere de piedici semnatarii s-au ridicat împotriva proclamării de adevăruri oficiale, nedemne de un regim democratic”.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.