Sunt vremuri care sfâșie sufletul și care, asemenea unei avalanșe necruțătoare, îngroapă orice urmă de bunătate, rațiune și spirit. Ani care poartă cu ei un cortegiu de rele ce par să se abată asupra noastră cu o furie absurdă. Zile întregi se pierd, se risipesc în vidul unei existențe lipsite de sens, marcate de evenimente și fapte de o odioșenie ce sfidează orice înțelegere. În mijlocul acestui haos, oamenii sunt sufocați de o teroare întreținută artificial, un spectacol grotesc orchestrat de cei care manipulează frica.
Se vorbește de o „Apocalipsă” la fiecare colț – ba vine războiul, ba un meteorit amenință să zdrobească Pământul, ba cutremure și vulcani ne înghit cu totul. Dacă nu, pericolul ia forma unor virusuri, a gripei aviare sau a pestei porcine. Mesaje de alertă ne țin într-o stare de panică permanentă, o groază continuă, creată nu de forțele naturii, ci de oameni fără scrupule, ascunși în spatele hainelor lor luxoase și a vorbelor pline de venin.
În acest univers al alienării definitive, valorile sunt răsturnate. Adevărul este înlănțuit, iar minciuna este slăvită. Îndobitocirea maselor a devenit un scop în sine, un proces sistematic, atent calculat. Green pass-ul nu mai este doar un simbol al controlului fizic, ci o metaforă a acceptării alienării intelectuale.
Suntem martorii unui spectacol absurd, în care oamenii privesc cu admirație nimicul și nimicnicia, în timp ce adevăratele valori sunt lăsate să moară în întuneric.
Lumea aceasta a devenit un teatru al marionetelor. Fiecare dintre noi, transformat într-un pion inert, ne jucăm rolul pe o tablă de șah al cărei sens nu-l înțelegem. Și poate nici măcar nu știm că suntem parte din acest joc.
Viața noastră se scurge printre degete, risipită pe drumuri care duc spre nicăieri. Alergăm după iluzii, construim averi din care alții vor culege roadele, iar la final, realizăm cu amărăciune că totul a fost în zadar.
Cunoașterea, cândva farul care ne ghida pașii, a fost înlocuită de prostie, de superficialitate, de dorința de a trăi pentru aplauze goale și validări efemere. Regretele apar târziu, când ceasul vieții s-a oprit, și descoperim că timpul, acel judecător suprem, nu iartă nimic din ceea ce am făcut împotriva lui.
Secolul XXI – o eră care promitea progres, dar care riscă să rămână în memoria colectivă drept „veacul prostiei”.
Când imbecilul este aplaudat mai tare decât geniul, când superficialitatea triumfă asupra esenței, ce ne mai rămâne de făcut?
Poate că nu ne rămâne decât să privim, cu o amărăciune tăcută, cum, zi după zi, se scrie ultima filă dintr-o poveste a cărei soartă pare deja pecetluită.
Autor: Lucian Ciuchiță
