De o vreme devin tot mai convins că noi suntem cea mai mare problemă a noastră, că multe dintre problemele noastre vin din noi, și nu din afara noastră. Aș vrea să am argumente să… mă contrazic, dar…
Nu intru în imensul cor al celor care îi văd pe români drept cea mai proastă nație, incomparabili nici măcar cu cei despre care au cea mai proastă părere, fără să-i cunoască deloc. Ca regulă pe care am observat-o, părerea lor proastă despre nația căreia aparțin e direct proporțională cu propriile lor beteșuguri, care, bineînțeles, le scapă. Sunt cei mai vehemenți când se află în cea mai avansată stare de beție, când și-au păstrat forma și clarviziunea după o zi de muncă în care nu au făcut absolut nimic sau când se simt deosebiți, altfel, bucurându-se de o realizare financiară, afacere, la limita legii sau dincolo de ea…
Dar, eu, înainte de a nu mai găsi pâine, nu mai am de unde să o cumpăr, pentru că, înainte de toate problemele noastre, suntem, într-adevăr, noi. Și, poate că e greu de acceptat, dar lucrurile se leagă cumva în sensul ăsta.
În orașul în care trăiesc există un magazin alimentar cu cea mai bună pâine. Dar acolo vinde o doamnă cu o familie numeroasă sau mulți prieteni, dar și multe probleme imperioase și un telefon mobil de care nu se desparte ușor. Nici în 15 minute după ce i-a intrat un client în magazin. În timpul acesta, pot să admir marfa, pot să-mi fac poze cu telefonul, doar sunt un turist într-un magazin alimentar… Mai fac schimb de priviri cu doamna de la telefon în halat alb, de fapt ea mă fulgeră cu privirea, e extrem de concentrată. Mă gândesc „oare ce-ar trebui să-mi spună privirea asta?” „Ce vrei, nu vezi că-s ocupată?!”, „Încă mai ești aici?!”? Dar stau, rămân pe loc, să-mi măsor și remăsor uimirea, răbdarea, calmul, cu aceeași senzație sau trăire precum țăranul român la grădina zoologică, în fața girafei: „Așa ceva nu se există!” O asemenea întindere de… gât. Nu se poate! „…Da, ce doriți?” Asta e bine. Are limbajul măcar. Ce bine că nu m-a înjurat! Eram în pragul exploziei. Nu aș fi sărit peste tejghea, dar i-aș fi explicat că nu poți să faci asta ca vânzătoare, pur și simplu nu poți! Atunci sigur m-ar fi înjurat. În timp ce face câțiva pași ca să mă servească butonează telefonul. Sper să nu aibă apeluri pierdute, sper să nu și-i ducă din nou la ureche. Nu aș mai rezista, e peste puterile mele! Dar nu, îmi dă pâinile și plec. Nu am să mai calc acolo. E singura modalitate de a sancționa un astfel de comportament, dar, dacă o iei pe calea asta… Am mai trecut prin fața magazinului. Doamna vorbea la telefon…
…Sau frizerița căreia i-am spus că de obicei îmi rămân cam multe fire răzlețe în coafura mea foarte complicată, de 0,5 centrimetri uniform. „Lăsa-ți că știu eu să-mi fac meseria!”. Adică cum, să-i spun ei să-și facă treaba cu atenție?! De unde atâta nerușinare?! Un sfert de oră mai târziu sunt în fața oghinzii și mă trag de păr, pentru că… da, da, am de ce să mă trag! Firele răzlețe sau rebele sunt mai numeroase decât oricând. Nu mă mai duc la frizerie! Mi-am cumpărat mașină de tuns. Mă tund singur, chiar dacă risc să-mi rup gâtul, și durează mult, și e a dracu’ de plictisitor…
Sau doamna de la fast-food, care, înainte să-mi prepare sandwichul, își pune mănușile de ciolofan, bineînțeles. E puțin răcită și o ia prin surprindere un strănut. Își duce mâna la gură, ambele mâini. Așa se face doar, nu? Altfel ar împrăștia microbi peste tot, așa îi împrăștie numai… în mine. Plec. Niciun „Bună ziua!” măcar. Ce și-o fi zis? Că sunt nebun, dar sunt și needucat. Doar n-o fi văzut vreo problemă la ea. Nu! Dumneaiei continua să prepare sandwich-uri… Un alt loc în care nu am mai călcat vreodată!
Sau funcționara de la ghișeul de la Finanțe care nu este de găsit. Dar are un coleg alături foarte socibil și plin de idei. Îmi înșiră pleiada de destinații posibile ale doamnei într-o conversație ușoară, presărată de îndemnuri la răbdare. Eu sunt însă în timpul programului, nu pot să am prea mult timp de pierdut. Ea? Jumătate de oră în fața ghișeului e prea mult pentru mine. Rămân în tot acest timp singurul ei solicitant. Oare și asta va rămâne până la pensie singura ei atribuție?
Sau doamnele de la barul din colț la care mă duc la 6.30 dimineață să beau o cafea. Mă așez la masă și aștept. Cafeaua stă o vreme aburindă pe bar, nu vine singură, iar eu o privesc cu jind o vreme, până ce dau de privirea exigentă a doamnei de deasupra ei, a cafelei de care m-am îndrăgostit deja. Îmi spune grăbită că s-a terminat zahărul și aș putea să mă duc să-mi cumpăr două pliculețe. Ea are prea multă treabă și eu nu tre’ să parcurg decât vreo 20 de metri la deal… Nu-i mare chestie. Mă duc, cum să nu mă duc?! …Dar nu mai vin! Cum dracu să mai vin …vreodată!
Sau doamna de la micuțul bar pe care îl găsesc deschis la șase dimineața spre marea mea încântare. Pot să beau o cafea, sunt fericit! Dar cafeua se bea cu gimnastică de înviorare în acel bar. Doamna spală pe jos și trebuie să ridic picioarele, încă o dată, și încă o dată… Doamna nu deschide televizor. Da’ la ce mi-ar trebui?! E prea multă sexualitate oricum pe micul ecran. Pot să privesc în bar, pe pereți, dar nu pot rata un posterior care se mișcă printre mese, comparabil ca dimensiune cu oricare dintre ele. Prea multă sexualitate, e o maladie modernă, cum spuneam. Asta o să mă vindece pentru o vreme!…
Pot să vă mai vorbesc despre Urgențele la care ajung la 1.30 noaptea și stau până dimineața din cauza unei crize de rinichi. Toată noaptea mă tratează asistentele medicale, niciodată medicul de gardă. Oare cu ce s-o ocupa, pentru că pe niciunul dintre noi, pacienții diverși despre care fac haz alături asistentele și infirmierele, nu ne-a văzut doctorul de gardă?
Pot să mai vorbesc despre funcționara de la poștă care trebuie să mă ajute să trimit un colet în străinătate… „Dar ce conține coletul?”… „Treaba lui, aparatură electrică”. „Are baterii?”. „Da”. „Aaa, nu poate fi trimis?” …Bun! Mă duc la o firmă de curierat. Acolo se poate, cu tot cu baterii… Poșta dă faliment, asta e știrea. Oare de ce?
Putem adăuga la alte nivele și gustul pentru sporovăilă al celui care nu ascultă și nu înțelege decât ceea ce a deprins el de la bun început ca fiind adevărat și corect, mai ales în părtinire cu politica românească, alăturarea și susținerea pentru niște oameni atât de mici, cum ne sunt politicienii, doar dintr-un capriciu. Adăugăm superficialitatea care nu alege între un oarecare scandal monden, prin care se popularizează și devin staruri doi sau mai mulți imbecili, și scandalul permanent dintre prim-ministru și președinte, care face rău țării întregi și le afectează viața, lor și copiilor lor. Dar trebuie să punem la loc de cinste ”piața politică” românească în care nu ai ce alege, dar milioane și milioane merg la patru ani ca oile, plini de superficialitate pentru însăși viața lor, pentru a opta pentru iluzii și fantasme. Dar câte și mai câte nu mai putem adăuga…
Până una alta însă, urmându-mi regula de client până la capăt, constat că eu nu mai am de unde să-mi cumpăr pâine. Și încă mai este, ceea ce mă aduce la aceiași concluzie a mea: multe dintre problemele noastre vin din noi, și nu din afara noastră! Prea multe!