Cum(de) trăiesc tocșoiștii?
V-aţi întrebat vreodată cum trăiesc oamenii aceştia pe care îi vedeţi toată ziua la televizor? La tocşoişti mă refer, la aşa-zişii “analişti”, comentatori sau moderatori, protagoniştii principali ai programelor în care dozajul problematic este cel mai ridicat. Acei oameni care consumă timpii audienţelor de vârf cu viziunile lor mioape, cotidiene, cu gargara lor zilnică, zbaterile şi nonconformismul lor vegetativ repetativ.
S-ar putea crede că o asemenea doză de consum emoţional precum cel pe care îl afișează, nervii, stresul, isteria, dispoziţiile intelectuale şi sufleteşti înalte, tensiunea pe care o emană atât de repetat, încât cel mai puţin este cotidian, ar trebui să-i marcheze, să-i macine pe interior, să-i consume până la ultimele limite, până la ultima răsuflare, să-i transfigureze, să-i îmbolnăvească, în final. Doar este vorba despre primii şi oamenii care resimt cel mai direct, mai acut derapajele recunoscute ale epocii, politice, economice, sociale…
“Jos Băsescu!”, dar și “Ponta, plagiatorul!”
Un beţiv de vecin de-al meu a făcut “politică” toată seara trecută, chiar când se îngâna ziua cu noaptea, prin urlete şi înjurături. Printre înjurături apăreau frecvent sloganurile „Jos Băsescu!” şi „Ponta, plagiatorul!” Nu mă îndoiesc că nu ştia el prea bine ce însemnă „plagiator” (precum se ajunsese să se pună problema: dacă poporul şi cât din popor ştie ce înseamnă „plagiat”), dar nici nu mă îndoiesc că nu e prea mult de ştiut. Este, până la urmă, operaţiunea de copy-paste, este copiere, este furt intelectual.
Pentru el, fără îndoială, ca şi pentru mine, întreaga aşa-zisă ”clasă politică“ este compromisă, iar desfăşurările din ultima perioadă nu au făcut decât să reconfirme acest adevăr în toată mizeria sa.Pentru unii dintre români însă manevrele de ultima oră, de data asta ale celorlalţi, i-au făcut să uite uşor ce s-a întâmplat în ultimii ani şi să “intre în opoziţie”, în apărarea “valorilor democratice”. Momentul a fost speculat de “ăilalţi” care cheamă la mitinguri „nu pentru PDL, ci pentru apărarea…” Ceva este de apărat din mizerie ultimilor 20 de ani?!
„Handicapații”
În România, la mijlocul anului 2014, o serie întreagă de ”personalități” participă la fenomenul „ice bucket challenge” cu mare aplomb.
Limba „americană”, atât de apreciată de acești români, a mai lansat câteva provocări în ultimii ani, pe linia corectitudinii politice, la fel de apreciată, precum orice vine de la americani: „mentally challenged” sau „fizicaly chalanged” sunt două expresii impuse și care îi desemnează astăzi pe cei cu dizabilități recunoscute, sau, altfel spus, într-o traducere cât mai apropiată de adevăr, pe cei care suferă sau nu fac față ușor unei ”provocări” fizice sau mentale. Și acum „ice bucket challenge”, cu o mică diferență lexicală, provocarea de ați turna apă cu ghiață în cap, îi desemnează la noi pe cei care nu fac față provocării de „a se da în stambă”, expresie pur românească, de dragul unei cauze despre care nu știu nimic.
De dragul de a se conforma unui nonconformism care are principalul merit de a veni din acea măreață Americă, căreia nu putem astăzi decât să-i arătăm recunoștință și supunere pentru… starea generală în care ne aflăm… Dacă acest ”fenomen” ar fi originat în România, puteți fi sigur că nu s-ar fi bucurat de același succes în țara în care un post de televiziune național, de stat, poartă un nume străin, TVR News, politicienii au ideii în limbi străine imposibil de tradus, iar media propagă publicului și culturii populare aproape exclusiv „stilul de viață american”.
Repetitorii
„Repetiția este mama învățării”, sună un slogan didactic, pe când Lenin venea și… repeta„Învățați, învățați, învățați!”, iar acest adevăr se… repetă astăzi, poate mai mult decât oricând. E multă repetiție astăzi! Ea e folosită peste tot – în publicitate, în mass-media, în politică. Vedem reclame pentru același produs, uneori una după alta. Politicienii repetă aceleași idei, indiferent de circumstanța în care s-ar afla, iar mesajele lor ne sunt cunoscute chiar urmărindu-i doar de câteva ori în apariții publice. Aceeași jurnaliști își repetă opiniile zi de zi, vorbind despre diverse lucruri, dar ajungând invariabil să repete același idei la nesfârșit.
Aceste repetiții ne-au convins, au fost destul de persuasive? Poate niciodată cu adevărat, dar cine are timpul și dispoziția să facă o asemenea cercetare introspectivă în zilele noastre?
Te trezești cunoscând conținutul unei reclame de la televior deși nu ai urmărit-o niciodată cu atenție. Și asta doar din cauza repetiției nesfârșite.
Te trezești cunoscând proprietățile ”miraculoase” ale unui produs pe care acum îl ai în fața ochilor doar pentru că ai fost nevoit să asculți o reclamă iarăși și iarăși, cu toată atenția ta difuză.
Te trezești spunând niște lucruri pe care nu le-ai crezut sau cercetat vreodată cu adevărat doar de dragul de a intra într-o conversație sau pentru a fi conform, și doar pentru că le cunoști atât de bine și îți convine să urmezi cărări bătătorite, să nu fii expus, să te afli în siguranță. Dar chiar acesta poate fi mijlocul prin care o idee foarte „subțire” se propagă, iar o simplă prostioră poate deveni un adevăr, cu toate că nu are decât o singură ”calitate”, și anume aceea de a fi conformă.
Să respingem cu mânie Ținutul Secuiesc!
Se vorbește din timp în timp despre proiectul de lege privind autonomia Ţinutului Secuiesc şi, atunci când începe să se vorbească… totul se schimbă în Covasna şi Harghita.
Declaraţiile unor secui, care nu spun oamenii decât că ar vrea autonomie pentru secui, îi invită pe toți românii să dea măsura ignoranţei şi ipocriziei. Şi, bineînţeles, în această ordine de idei, cei care se simt cei mai în măsură să intervină cu tot aplombul şi toată “sinceritatea” sunt politicienii. Astfel de “atacuri” cheamă la manifestarea din partea politicianului român a unui soi de naţionalism, patriotism “democratic”: naţionalismul constituţional, permis. Acesta nu ne poate supăra stăpânii, Uniunea Europeană şi pe americani, aşa că tot românul, şi mai ales acelaşi politician, se poate simţi destul de “curajos” să-l manifeste.
Alţi naţionalişti, mai “veritabili”, se simt potenţaţi de astfel de momente “istorice” şi ies ca nişte apărători ai naţiunii sau patriei ameninţate. Dar sunt şi cât de poate de valorificaţi: Vadim Tudor şi alţi înflăcăraţi „nativi” au fost purtaţi prin toate (dez)zbaterile zilei ca un soi de… experţi în naţionalisme şi patriotisme. Când e vorba despre unguri, românii îl au pe Vadim Tudor… Ăsta a fost mesajul „tembelizorului”.
