Un om bătrân oarecând
Tot numai un cal având,
Sui p-al său copilaș
Ș-așa ieșea din oraș.
Pe drum unii din norod
Striga zicînd: – Ce nerod:
Că el, bătrân, n-are hal,
Ș-a pus copilul pe cal,
Care este putincios
Să se ducă și pe jos
Și să fi-ncălecat el,
Ce bătrân prost și mișel!
Iar bătrânul auzind
Pe oameni asfel vorbind,
S-a rușinat oarecum
Și puțin mergând pe drum
Pe copilul jos a dat
Și el a încălecat.
Ducându-se dar asfel,
Cu copilul după el,
Auzi pe alți râzând
Și după dânsul zicând:
– Mă! ce bătrân nătărău!
A lăsat pe pruncul său
Ca să alerge pe jos,
Mic și crud, neputincios,
Și nu-l suie după șa,
Că nu este greu așa.
Bătrânul iar auzind
Acestea lumea vorbind,
Puțintel dacă s-a dus,
Și pe copilul a pus.
Deci pe drumul său urmând
Auzi pe alți zicând:
Mă-ă! mă-ă! ia vedeți
Pe acești nevoiași beți!
Cum s-au pus doi cât un mal
Să deșele bietul cal!
Bătrânul om, vai de el!
Văzând că-l râd și astfel,
După ce s-au depărtat,
De tot au descălecat,
Și pe jos calul trăgând,
Auzi pe alți zicând:
Uită-te oameni neroși!
Gugumani și ticăloși!
Că un cal voinic de drag
Și de căpăstru îl trag,
Nu încalecă pe el
Încă bietul băiețel?
Deci ieșind el din oraș
Zise către copilaș:
-E! ai văzut, fătul meu,
Cât este-n lume de greu
Ca să umbli și să faci
La toți oamenii să placi?
Căci tu ai încălecat,
Oamenii ne-au judecat.
Și eu am încălecat,
Lumea iar ne-au judecat.
Și doi am încălecat,
Tot iarăși ne-au judecat.
De tot am descălecat,
Și așa ne-au judecat.
