Orice om sănătos mental și la cap trebuie să recunoască într-un final că nu poate înțelege
mai nimic până la capăt din așa-zisele „mecanismele ale economiei de piață”! Trebuie musai să fii un economist de ăla alambicos și descreierat ca să poți pretinde că ai priceput ceva la sfârșit.
După descrierea din manual, se face că trebuie să iubim o asemenea economie, pentru că ne aduce dezvoltarea, progresul și toate cele de bine și de dorit, care nu mai vin sau întârzie să apară, cum vreți. Acestea, la rândul lor, vin pe cale de concurență și perechea și împreunarea aproape sexuală dintre cerere și ofertă. Dacă există ofertă, și există și cerere, scade prețul. Așa spune cel mai simplu text de economie. E „legea cererii și a ofertei”, foarte dragă economiștilor. Numai că în realitate nu este deloc așa, și nu a fost niciodată și niciunde, de altfel.
De exemplu, și avem experiența clară, într-un an agricol foarte bun, cum a fost 2013 (și cum nu a mai fost de 20 de ani), cum pe piață exista, sau ar fi trebuit să existe o producție foarte mare de cereale, normal ar fi fost ca prețurile să scadă.
După aceeași logică destul de simplă a economiei de piață, dacă anul agricol 2013 ar fi fost unul foarte prost, economiștii ar fi explicat foarte simplu, pedant, pedantic și pedantesc, și apoi didactic că creșterea prețurilor la pâine și la alte alea de-ale gurii vine din cauza acestui fenomen și pe calea a dreaptă de consecință. Și ne-ar mai fi spus cu superioritate că e o chestie atât de și foarte ușor de priceput. Și ar fi fost atât de convingători că ne-am fi simțit chiar vinovați că am fost atât de proști încât am putut spera că prețurile ar fi putut rămâne la fel.
Dar dacă într-un an agricol prost creșterea prețurilor la alimente e normală, nu ar fi la fel de normal ca într-un an agricol bun să se producă o scădere a prețurilor? Sau măcar o stagnare? …Nu! Păi cum vine asta?! E o întrebare simplă. Bineînțeles că explicații se găsesc, pentru că la acest capitol economiștii stau întotdeauna foarte bine… Și vor spune din cărți și una, și alta, și cum una o contrazice pe cealaltă, și totul e contrazis de orișice, precum totul poate contrazice orișice. Pentru că toate sunt acolo, în cărțile pe care le-au învățat și din care nu pot să iasă. Nici măcar de dragul realității.
Concluzia și adevărul este că mâna invizibilă a economiei de piață arată mereu degetul mijlociu unora, celor mulți, dar o cheamă și pe sor’sa când e vorba de ceilalți, cei puțini, bancherii și marii afaceriști. Pentru asta există această ”mână invizibilă”, și nu de dragul pieții, a libertății ei, cum cred economiștii. Pentru ca piața economică și politică să fie la mâna unora, cei puțini, în vreme ce ei, ca niște paiațe, întrețin atmosfera pentru popor cu acrobațiile lor printre explicații și teorii. Iar expresia sub care ar trebui să devină consacrați pentru noi nu este și nu poate fi cea de „economiști”, ci de „idioți utili”, ai bancherilor și marilor capitaliști. Adică oameni cu idei numai bune de a fi oferite pe piață pentru a ascunde realitatea, atunci când există o asemenea cerere de a înțelege ce se întâmplă de fapt. Abia de atunci vom începe să înțelegem cu adevărat economia de piață… și politica!
