Este o noțiune care ne împinge gândul departe spre anii copilăriei. Maidanul era spațiul libertății desăvârșite, principatul bunului plac unde, într’o pitorească promiscuitate, copii vagabonzi, animale și gunoaie își împleteau destinul zilnic din vis, basm și cruntă realitate. Era locul de unde lipseau atenția grijulie a mamei, ochiul sever al tatălui, legea și agenții ordinei publice. Maidanul așa există în amintirea multora: basme și nostalgie.
Dar maidanul stă (ca) o realitate crudă în viața noastră întreagă. Maidanul, locul unde poți căsca, flecări și critica; maidanul, spațiul gol unde nu trebue să faci nimic, unde ești despensat de a gândi, unde treci neobservat, necontrolat și inconștient. Există un maidan în agricultură, și acesta se numește „pârloagă” sau lucru de mântuială; există un maidan în comerț și se numește speculă; există un maidan și în cultură ca și în presă, unde își plimbă incapacitatea mulți vagabonzi; există un maidan și în administrație…
Cu cât conștiința comunității de viață și destin este mai palidă, cu atât maidanul stă mai frecvent în viața unui popor. O societate în care se poate trăi, de multe ori o viață de maidan, o societate în care viața multor membri este o trecere succesivă dintr’un maidan într’altul, are un randament redus, în toate sectoarele de existență și, cu deosebire, în istorie.
Căpitanul vorbea de ecumenicitate, un deziderat de comuniune afectivă și de conștiință în spațiul spiritual al neamului. Era condamnarea maidanului. Numeroase sunt perspectivele noastre de realizare. Cu o singură condiție: să suprimăm maidanul.
