Cele ce urmează încearcă să creioneze câteva din stările reale de lucruri din economie punând cap la cap date care scapă în spaţiul public. Potrivit Registrului Comerţului, în România operau efectiv, în 2013, 643 000 firme cu o cifră totală de afaceri de 1.114 mld lei (circa 251 mld euro), care au raportat profituri de 74 mld lei (16,6 mld euro). Din acestea, 63.250 firme (adică numai vreo 10%), deţinute de capitalul străin, au realizat o cifră de afaceri de 554 mld lei (125 mld euro), respectiv jumătate din cifra de afaceri de asamblu a companiilor din România, aducând însă în spaţiul fiscalizării profituri de 34 mld lei (vreo 7,6 mld euro), adică numai 46% din totalul profiturilor raportate în România. Iată o primă anomalie, dar nu şi cea mai gogonată! Reiese că mult cântatul şi mult lăudatul capital străin ar fi mai puţin performant decât capitalul autohton şi că a venit în România să se inspire din realizările româneşti şi nu să facă profit, după cum credeam noi, proştii, încrezători în normele capitalismului.
Dacă nu ţi-a fost spălat creierul, este lesne de găsit explicaţia acestor date care sfidează bunul simţ: capitalul străin obţine profituri în România, şi încă unele fabuloase, dar le ascunde de la impozitare, mai concret le externalizează prin diferite metode înainte de fiscalizare, iar ceea ce rămâne să fie impozitat este derizoriu. În timp ce posibilităţile capitalului românesc se rezumă în evazionarea fiscalizării profitului la neînregistrări în acte şi artificii contabile, capitalul străin dispune de capacităţi infinit mai mari în domeniu prin ascunderea legală sau la marginea legii a profiturilor în reţeaua internaţională de producţie şi comercializare a firmelor. În realitate, profitabilitatea capitalului străin este de cel puţin 2 ori mai mare (pe unitate de capital) faţă de cea a capitalului românesc, graţie atuurilor recunoscute (şi ridicate în slăvi) în plan tehnologic, organizaţional şi financiar. Pentru a nu forţa evaluările, să admitem însă o profitabilitate doar de 1,7 ori mai mare (respectiv cea rezultând din faptul că, după datele aceleiaşi surse statistice, capitalul străin realizează jumătatea din cifra totală de afaceri utilizând nici 29% din forţa de muncă angajată în România). Înseamnă că, la o asemenea rată de profitabilitate, capitalul străin obţine de fapt spre 68-70% din profiturile realizate pe ansamblu în economia din România, respectiv de cel puţin 1,5 ori mai mult decât raportează.
Cât ajung să plătească, în realitate, capitalul străin şi cel românesc din ceea ce s-ar cuveni să plătească în contul impozitului pe profit? Din date oficiale ale ministerului de finanţe privind evaziunea fiscală aflăm că rata efectivă de colectare din impozitul pe profit este de 20-21%, restul de 80% constituind evaziune. Mai precis profituri făcute „pierdute” înainte de impozitare.
Aplicând liniar rata menţionată de neplată ar rezulta că, din ceea ce ar trebui să plătească sub forma impozitului pe profit, capitalul străin nu plăteşte decât vreo 14%, iar cel românesc vreo 38%! Numai că ştim că circa o treime din firmele româneşti, reprezentând aşa-numitele microîntreprinderi, plăteşte în contul profiturilor pe care le realizează nu impozitul de 16% pe profitul declarat, ci impozitul de 3% pe încasări, unde rata de plată reală este între 90 şi 100%. Or, dacă o treime din capitalul românesc plăteşte practic integral impozite în contul profiturilor realmente obţinute, înseamnă că restul de două treimi din capitalul autohton şi în întregime capitalul străin plătesc şi mai puţin decât în proporţiile calculate anterior.
O imagine pur apocaliptică se conturează! 1) Doar vreo 2,7 mld euro se încasează la bugetul statului din impozitul pe profit, ca urmare a impunerii cu 16% a numai 16,6 mld euro din cele aproape 80 mld euro profituri reale obţinute şi care ar trebui impozitate. Peste 60 mld euro se evaporă în fiecare an înainte de impozitare, grosul prin străinătate. 2) Microîntreprinderile, care nu reprezintă nici 10-15% din cifra de afaceri pe ansamblu, plătesc ca impozite în contul profiturilor realizate mai mult decât întregul capital străin care obţine pe plan real spre 70% din totalul profiturilor. 3) Aceleaşi microîntreprinderi plătesc impozite în contul profiturilor efectiv realizate între două şi trei ori mai mult decât restul capitalului românesc. 4) Te apucă ameţelile la constatarea că, în contul impozitării profiturilor real obţinute, capitalul străin nu plăteşte 85-90% din ceea ce s-ar cuveni să plătească, iar capitalul românesc nu plăteşte 60-65% din ceea ce s-ar cuveni să plătească!
Este de tolerat o asemenea stare de lucruri? Nu! Este de schimbat? Da! Poate fi schimbată? De asemenea, da! Se vrea însă o schimbare? Nu! Aceasta este problema! Pentru o schimbare ar fi de ajuns a înlocui impozitarea propriu-zisă a profitului cu o derizorie impozitare a cifrei de afaceri (adică generalizarea impunerilor din cazul microîntreprinderilor), care nu poate fi evazionată! Ascunderea faţă de fiscalizare a profitului este posibilă pentru că păgubit este doar statul. Încercarea de ascundere faţă de fiscalizare a încasărilor nu este posibilă pentru că intră în coliziune cu interesele plătitorilor care sunt şi ei privaţi. Dacă însă nu se vizează a se schimba ceva în România şi statului român nu i se va conferi rolul de a şi face ceva pe linia dezvoltării ţării, atunci nu are rost a se întreprinde nimic în fiscalizarea profitului. Oricum, însă, impozitarea profitului în actualele condiţii trebuie desfiinţată. Si cu şi fără cele 2,7 mld euro din această impozitare, statul român este acelaşi. Mascarada trebuie să înceteze! Măcar să oficializăm jefuirea statului român şi a ţării numite încă România.
Prealuare: jurnalul.ro / Autor: Ilie Șerbănescu
