Cultivarea infracțiunii în proporții de masă, de la categoriile interlope la rafinați intelectuali cu studii politice și de apărare, de la funcționari umili dar veroși, până la înalți demnitari, de la pungașii de meserie la cei care ar trebui să-i judece și să-i reeduce, reprezintă ceea ce nu ne permitem a numi „spiritualitate națională”, cu toate că n-am greși dacă am face-o. Pentru că, în privința acoperirii ca arie, acesta e domeniul atacat sau convertit: cel al spiritualității întoarse pe dos, până când capătă sens distructiv și amoral. O spiritualitate virusată până la a se contrazice și a deveni un cult al păcatului. Așa că, spre a nu păcătui și noi, o numim o „cultură a infracționalității dezvoltată cu rea intenție la plan național și cultivată în plus prin interese de afară”. Pentru că este și asta o cultură, de vreme ce ocupă preocupările și activitățile unui important tronson din societate, lărgindu-se mereu și trnsmițîndu-se altora, definindu-și tot mai clar cutumele în relațiile dintre persoane sau comunități, sau dintre comunitate și persoane. Și chiar transmițându-se: în familie, în legăturile interumane, în psihologia străzii ca și a guvernării, în practicile partidelor politice, în modul cum se dezvoltă societatea și în direcțiile pe care ea se așează. Mă refer la trei esențiale nuclee sociale: familia, obștea, întrunirea partinică.
Lăsând la o parte școala, a cărei suferință a pus de mult eticheta de iresponsabilitate asupra politicienilor care i-au jignit administrarea preocupându-i mai mult îngrădirea orelor de religie decât de comercializarea diplomelor și decăderea examinatorilor în șpagă, după imaginea actuală a unui partid pe care am prezentat-o spre argumentare în articolul trecut, aduc exemple în legătură cu alte două nuclee sociale de temelie pentru cadrul formativ și educațional care determină cultura specifică unei societăți: obștea și familia.
În ceea ce privește modul obștesc în care se impun datele unei anumite culturi și direcționările pe care le capătă acestea, aș aminti ca simbolic un fapt petrecut acum câțiva ani la nivelul unui județ în care astăzi infracționalitatea a ajuns să ducă după gratii vârfurile cele mai reprezentative. Ne amintim cu toții de o răfuială mafiotă de cea mai joasă speță, cu plătirea unui ucigaș profesionist și încrengături la poliția județeană, al cărei comandant dovedindu-se implicat, a scos la iveală legătura și cu alte rețele, dintre care una de cămătari veroși, care rulau chiar banii lui, strânși din leafa de comandant județean de poliție, de vreme ce se declara cinstit. Riposta i-a fost vehementă când gazetarii l-au întrebat dacă se cădea să facă un asemenea lucru, raționamentul lui bazându-se exact pe logica unui nivel moral vecin cu infracționalitatea: Fiecare avem voie să ne investim veniturile în ceea ce rentează, așa că el, nu numai că nu a făcut niciun rău, ci doar același lucru pe care-l fac, cel puțin în acel județ, toți cei cu lefuri mari – și subliniind: procurori, judecători, etc… Era vorba exact despre cei cărora guvernul Boc, dorind să mai ciupească ceva, le categorisise salariile drept nesimțite. Deci grangurul de poliție nu făcea decât să confirme aceasta, demonstrând cu surplusul pe care ei, stălpii societății din acel județ ca și din altele, îl au la dispoziție pentru afaceri. Că și-au ales dintre toate afacerile din lume cea cu cămătăria, asta nu e treaba altcuiva; în materie de investiții fiecare face ce vrea – își etala el cunoștințele de economie de piață și democrație a liberului schimb, în vreme ce noi ne aminteam cum, într-un alt județ, procurorul șef investise în magazinele din incinta pușcăriilor, unde clienții erau cei pe care îi condamnase: Ce, spune Legea unde anume să faci vânzări?
Chiar așa și începe cultura infracționalității, în acest mod care o agravează sub aspect intelectual: Studiezi mai întâi modul formal în care o poți eluda, formezi apoi legiuitori care fac legi cu portițe ce nici nu mai trebuie eludate și, până la urmă, modelul social infracțional triumfând, ajungi la cultura specifică infracționalității. Ca să nu ne ascundem după deget, faptul s-a petrecut acum câțiva ani la Piatra Neamț unde, pe fondul mult mai sever al răfuielilor mafiote cu ucigași plătiți, comandantul poliției dădea o asemenea interpretare morală unui act penal cel puțin discutabil, argumentând prin răspândirea lui la nivelul grangurilor, a aparatului de justiție și a celui de ordine. Iar astăzi, iată că, provenind exact din acest mediu, se află în anchetă pentru bănuieli mai grave însuși celebrul primar al municipiului. Iar de la el pornesc încrengături politice superioare, conducând spre miniștri din mai multe guverne și spre lideri de partid. Pornind de la un județ, se deschide astfel o falie transversală în care se văd atât stratificări ale corupției la toate nivelurile, cât și modul cum, între aceste straturi, ca-ntr-osmoză, se asigură o permanentă transmitere de experiență și încurajare, ceea ce configurează modul de structurare și amplificare a unei anumite culturi: O serie de explicații și de cutume sociale care devin predominante, o serie de practici infracționale care se generalizează și – de ce n-am folosi calificativul real?! – o serie de năravuri abjecte care definesc dezlipirea de moralitate pe direcția tot mai sigură a îngropării ei. Este asta o dovadă de dezvoltare – și nu într-un laborator-pilot, ci în plin câmp social cu front de atac larg – a unei culturi infracționale care amenință să devină specificul societății noastre.
La care, mă întreb cu groază: Oare chiar vor avea unii dintre noi inconștiența să o lase a se consolida, în ciuda semnalului de nemulțumire populară, care aș vrea să cred că a fost votul de la 16 noiembrie 2014?!! (va urma)
Preluare: Ziarul Națiunea / Autor: Corneliu Leu
Citește și: O cultură a infracționalității (III) De la infracționalitatea unei clase care ar trebui să aibă rol de model social findcă s-a dovedit întotdeauna a impune exemple în comportamentul și devenirea generațiilor pe care le reprezintă, se ajunge astfel, prin răspândire, ca și prin unele îndemnuri nefaste venite din afară, la generalizare și permanentizare.
