Praful în ochi al fondurilor europene

Fondurile europene au fost prezentate de propagandiștii pro-integrare și privite de masa de naivi, care s-au bucurat că îi scoate UE din foame, ca fiind niște bani pe care ni-i dau nouă tanti Angela Merkel și nenea José Barroso din buzunarele lor proprii, pentru că le place de noi, că suntem copii europeni ascultători.

Lucrurile stau însă puțin diferit, acest ”puțin” făcând diferența între o Românie dezvoltată, pe care ne-o dorim cu toții, și țara săracă, sărăcită și înapoiată în care trăim acum.

Astfel, o dată cu integrarea României în UE, la 1 ianuarie 2007, a venit și obligația de a plăti către bugetul Uniunii contribuția de 1% din produsul intern brut (PIB), la fel ca toate celelalte state membre, ca modalitate de participare la efortul financiar comun.

De menționat că în perioada 2007 – 2012 România a fost contributor net la bugetul Uniunii, adică a plătit cu 2 miliarde euro mai mult decât a reușit să atragă prin programele de finanțare europeană.

Departe de a aduce bogăție și dezvoltare, fondurile UE au fost asimilate unei birocrații stufoase și cu corupția instituționalizată, au participat nemijlocit la acțiunea concertată a forțelor interne și externe de spoliere și sărăcire a României, au eficientizat la maxim procesul de ștergere a identității poporului român.

Finanțarea europeană nu a fost altceva decât un cui al lui Pepelea bătut în ușa de la intrare a palatului Victoria, factorii de decizie autohtoni având ca principală grijă a guvernării îndeplinirea țintelor de deficit și a altor obiective trasate cu superioritate de la Bruxelles, iar nu măsuri care să vizeze binele și bunăstarea românilor.

Dar păcăleala fondurilor europene este mult mai profundă decât atât, consecințele fiind de ordin structural pentu economia României și pe termen lung.

Și înainte, dar și după aderarea la Uniunea Europeană, România a fost o țară în curs de dezvoltare, care are nevoie de finanțare pentru investiții ca de aer, pentru a se dezvolta.

Finanțările la care apelează țările pentru dezvoltare sunt, de obicei, programe de împrumut extern pe termen lung, care să permită o plată eșalonată a ratelor.

Pentru comparație, având în vedere că în ultimii ani s-a tot făcut în România asemuirea între bugetul național și situația financiară a unei familii, să luăm exemplul unor tineri căsătoriți, fără casă. Pentru a-și cumpăra o locuință și, deci, a se putea dezvolta, apelează la un împrumut pe termen lung, pe care urmează să îl achite în rate. Ei vor avea un deficit de bani, adică veniturile familiei vor fi mai mici decât cheltuielile, dar repartizarea datoriei pe termen lung le va permite achitarea ei fără a se confrunta cu spectrul falimentului, precum și posibilitatea de a efectua cheltuieli anuale mai mari decât le permit veniturile dintr-un anumit an.

Cele mai multe dintre țările europene occidentale s-au dezvoltat, după Al Doilea Război Mondial, pe baza unor deficite semnificative ale bugetelor naționale, avansul lor tehnologic actual susținându-se pe cheltuirea împrumuturilor pe care le-au contractat în trecut.

Aderarea României la Uniunea Europeană a venit tocmai cu interzicerea unor astfel de deficite bugetare, actul constitutiv al UE interzicând țărilor participante un deficit bugetar mai mare de 3% din PIB-ul național.

Iar fondurile europene erau tocmai promisiunea țărilor dezvoltate din UE de a finanța România pe termen lung, nerambursabil, ca urmare a interzicerii unui deficit mai mare de 3% din PIB.

Prin această interdicție, chiar dacă nivelul datoriei publice îi permite încă țarii noastre să se împrumute, guvernul nu poate face investiții majore pentru că nu i se dă voie să iasă din ecartul deficitului bugetar, adică să depășească peste un anumit nivel veniturile anuale la bugetul de stat.

România și-a cedat astfel de bunăvoie dreptul de a-și finanța investițiile în ce sectoare ale economiei naționale dorește, atât cât dorește, în schimbul unor fonduri iluzorii pe care UE le alocă oricum discreționar, după bunul plac.

Mai mult decât atât. Țara noastră și-a cedat practic pe nimic sectoarele vitale ale economiei și resursele, privatizându-le și concesionându-le pe doi lei, măsură de care a fost condiționată acordarea sprijinului financiar al UE.

În concluzie, Statul român a pierdut controlul economiei naționale, țara noastră rămânând virtual fără producție industrială, doar pentru ”dreptul” de a plăti Uniunii Europene două miliarde euro între 2007 și 2012.

De cealaltă parte, impactul fondurilor UE în România a fost unul cel mult local, de finanțările europene beneficiind proiecte private mici și puține.

Grosul banilor europeni s-au constituit într-o risipă de proporții epice a miliarde de euro, cheltuiți pentru construirea de parcuri la țară, bazine de înot în comune locuite doar de bătrâni sau stadioane de fotbal în pantă.

Aceste ”investiții de interes național”, realizate pentru propășirea materială a firmelor de casă ale oamenilor politici autohtoni, sunt de fapt dovada certă că banii trimiși de UE în România nu au însemnat altceva decât șpaga consistentă pe care a primit-o clasa politică trădătoare din țara noastră.

În schimbul contractelor grase pe fonduri europene primite de firmele pe care le dețin, politicienii autohtoni și lăutarii lor din mass-media le-au aruncat în ochi românilor praful bunăstării UE!

Preluare: invectiva.ro

Citește și:
Praful în ochi al fondurilor europene II. Status-quo-ul trădării naționale
Pe fondul dificultăților economice cu care s-au confruntat statele membre ale zonei euro, discrepanțele 
dintre economiile care au aderat la uniunea monetară s-au adâncit. Nu doar că factorii de decizie ai 
Comisiei Europene (și aici grosul acuzelor se îndreaptă spre cancelarul german, Angela Merkel) nu 
au făcut nimic pentru a diminua aceste inegalități, dar economiile din zona euro au fost, pe rând, sufocate 
de cea germană, fapt ce a contribuit la acumularea de datorii publice semnificative pentru state precum 
Grecia, Portugalia, Spania, Irlanda, Cipru și chiar Italia...