Turla bisericii spaniole se prăbuși cu zgomt asurzitor peste cadavrele călugărițelor în uralele soldaților roșii. Comandantul batalionului de artilerie din brigada a 11-a „Venceremos” își felicită gradații în limba rusă, păstrându-și totuși accentul matern. În Spania, în timpul războiului civil, subalternii îl cunoșteau sub numele de Walter Roman. Cei cu același sânge știau că îl cheamă Ernest Neuländer, apropiații strigându-l Ernő. În urmă cu cinci ani îl cunoscuse pe Miklós Goldberger, funcționar Komintern, membru în Biroul Politic al Partidului Comunist. La 18 ani, Ernest Neulander pornise deja pe drumul Satanei pe care avea să o slujească și în Spania, acolo unde în 1936 forțele naționaliste, conduse de generalul Franco, au reușit să înfrângă trupele Armatei Roșii, trimise acolo într-o încercare disperată de prindere a Europei într-un clește roșu.
Cu o mișcare hotărâtă, tânărul de 29 de ani înfipsese înapoi troița în pământ. Puterile îi fuseseră puse la încercare destul de greu în ultimii ani și se mira un pic de ușurința cu care reușise să reîmpământeze crucea; țărâna era totuși destul de moale, plouase mult și rece zile în șir pe versantul nordic al Munților Făgărașului, dar Ion Gavrilă Ogoranu deja nu mai simțea nici zloata, nici zăpada și nici frigul; era prea mult sânge în pământ. Ion era convins că izbânda sa se datora camarazilor căzuți pentru Neam, numai ei ar fi putut înmuia inima lui Dumnezeu. Prin botezul creștin alesese să lupte pentru Hristos. Strămoșii lui intraseră alături de Mihai Viteazul în Alba Iulia, luptaseră împreună cu Ștefan cel Mare împotriva păgânilor și spuseseră „No hai” laolaltă cu Iancu Avram. Era convins că toți martirii Neamului îl ajutaseră atunci să înfingă înapoi Crucea în pământ. Hristos din cer îi zâmbea, dându-i dreptate; un soare molcom îl răsplătea pe tânărul luptător anticomunist, încălzindu-i oasele greu încercate. Românul alesese calea munților, calea luptei anticomuniste. El și ai lui se numeau Armata Națională Română, mândri că există un colț din Regatul României care nu-și plecase capul în fața ocupantului.
În acel timp, Walter Roman era general-maior în armata ”română” sau mai bine zis în armata sovietică de ocupație. Se reîntorsese pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Diviziei trădătoare Horia, Cloșca și Crișan, constituită din prizonieri de război români aflați în URSS, care au ales să treacă de partea inamicului.
1990 – Cu puțin timp înainte de a începe jurnalul de știri de la televizor, Bădia Ogoranu se așeza în fotoliul său din micuța odaie a casei, încălzită de o sobă de teracotă. Anii trecuseră frumos peste el, iar sprâncenele albe și stufoase îl făceau să semene oarecum cu un vultur rar din Carpați; ochii săi albaștri se închiseseră pentru un moment, instinctiv, atunci când lumina stridentă a micului ecran pătrunsese în încăpere. Știrile începuseră cu imaginea primului-ministru al României. Petre Roman le vorbea românilor despre revoluție, democrație și economie de piață. Bădia se lăsă un pic pe spate, trase aer în piept cât să-i ajungă pentru o mie de ani. Stinse televizorul, își făcu rugăciunea de noapte deschizând mai apoi larg fereastra; de undeva de acolo din munți, lupii îi șopteau că nu pot fi omorâți, stelele lui Hristos săreau clipocind printre ramurile verzi ale brazilor pe care-i întâlnise cu mulți ani în urmă, pe când aceștia erau pui. Pădurea din jurul casei, vrăjită de ceață, și tulburată de neliniștea Omului, îngâna: „danseaza ursul românesc/ de 2000 de ani dansează/ l-au prins de pui în miez de codru/ hei, codrul ăla-l tot visează/ dar să mai scape nu e modru”.
Autor: Mihai Tîrnoveanu
