Traoré reprezintă una dintre cele mai promițătoare rupturi din ordinea noastră mondială imperialistă, însă mișcarea sa primește o fracțiune din atenția acordată „rezistenței” de către lideri precum Putin.
În inima Africii de Vest, o mișcare de rezistență a prins contur – nu prin război de gherilă, ci prin guvernare. Președintele Ibrahim Traoré din Burkina Faso este probabil cel mai vizat lider african în prezent, confruntându-se cu un număr fără precedent, de 15 tentative de asasinat, în doar doi ani. Această cifră uimitoare ridică o întrebare profundă: De ce inspiră acest lider o opoziție atât de hotărâtă?
Răspunsul nu constă în tiranie, ci în convingere. Traoré a comis ceea ce puterile imperiale consideră a fi încălcarea supremă – urmărirea suveranității autentice. Crima lui? Refuzul de a fi controlat de imperialismul occidental.
Revoluția care amenință ordinea imperială
Puterile occidentale, în special Washingtonul și Parisul, au orchestrat o campanie neobosită pentru a-l înlătura pe Traoré din funcție. Aceasta nu este o simplă speculație, ci un model în concordanță cu intervenția occidentală istorică împotriva liderilor care contestă aranjamentele neocoloniale. Ceea ce îl diferențiază pe Traoré de alți lideri militari din Sahel – cei din Gabon, Ciad, Mali și Niger – este viziunea sa revoluționară care se extinde dincolo de granițele naționale.
Traoré nu este doar un șef de stat; el reprezintă o provocare ideologică la adresa hegemoniei occidentale. La Summitul Rusia-Africa, discursul său înflăcărat a aprins conștiința pan-africană pe întreg continentul. Declarația sa că „Sahelul nu se schimbă doar, ci se ridică” servește drept fundament filosofic pentru o mișcare care amenință secole de exploatare occidentală.
„Este foarte ușor să judeci dacă un lider este corupt. Dacă Traoré ar fi cu adevărat corupt și se îmbogățește, nu am vedea niciun protest din Occident cu privire la conducerea sa”.
Amenințări fabricate și război mediatic
Puterile occidentale au folosit cea mai eficientă armă împotriva suveranității africane: manipularea media. Principalele instituții occidentale s-au angajat în denigrarea sistematică a caracterului, prezentându-l pe Traoré drept corupt, părtinitor din punct de vedere etnic și autoritar. Comandantul american al AFRICOM a susținut fără rușine că Traoré folosea aurul Burkinei Faso pentru protecție personală – o încercare transparentă de a delegitimiza suveranitatea resurselor.
Aceasta este aceeași tactică obosită, folosită în mod repetat ori de câte ori liderii indigeni încearcă să direcționeze resursele țărilor lor către populațiile sărace care au fost exploatate din punct de vedere istoric de puterile occidentale. Am fost martori la acest tipar cu Hugo Chávez în Venezuela – în ciuda faptului că a fost ales democratic și a implementat politici care au îmbunătățit condițiile pentru cei mai săraci cetățeni, mass-media occidentală l-a portretizat neobosit ca fiind corupt și dictatorial.
Aceste invenții urmează un manual imperial bine stabilit: acuzați liderii care naționalizează resursele de corupție, în timp ce ascundeți jaful sistematic efectuat prin extracția „legală” a corporațiilor occidentale.
Este foarte ușor să judeci dacă un lider este corupt. Dacă Traoré ar fi cu adevărat corupt și se îmbogățește, nu am vedea niciun protest din partea Occidentului cu privire la conducerea sa – într-adevăr, a fi un cleptocrat corupt și depravat sexual te face parte din clubul imperial, garantând practic protecție diplomatică și profiluri media strălucitoare, indiferent de încălcările drepturilor omului. Dovezile sunt copleșitoare: Al-Golani în Siria a fost redenumit din terorist în „luptător pentru libertate” în mass-media occidentală, în ciuda atrocităților sale; Zelenski în Ucraina a fost lăudat ca o icoană democratică, în timp ce a interzis partidele de opoziție;
Mohammad bin Salman Al Saud în Arabia Saudită a fost primit cu brațele deschise în capitalele occidentale, în ciuda persecutării jurnaliștilor; iar Bolsonaro în Brazilia a primit sprijin de pe Wall Street, în timp ce a accelerat distrugerea Amazonului.
Semnele revelatoare ale corupției ar fi inconfundabile: conace luxoase în capitale străine, avioane private care fac naveta între locuri de joacă internaționale și cumpărături extravagante, în timp ce compatrioții mor de foame. În schimb, Traoré menține un stil de viață modest, evitând confortul personal pentru a rămâne în Burkina Faso, confruntându-se cu provocări direct alături de poporul său – exact comportamentul care îl face periculos pentru interesele occidentale și îl marchează pentru eliminare.
Mass-media occidentală a încercat continuu să alimenteze tensiunile etnice cu afirmații nefondate conform cărora Traoré ar fi vizat grupul etnic Fulani – acuzații pe care niciun jurnalist din Burkina Faso nu le-a putut confirma, în ciuda investigațiilor ample. Aceste narațiuni fabricate vizează divizarea populației burkinabe pe criterii etnice, o strategie colonială clasică de dezbinare și dominare, care a fost implementată sistematic în Sudul Global.
Acest manual a fost implementat cu o eficiență devastatoare între ruși și ucraineni (transformând secole de moștenire culturală comună într-o ură aparent „antică”), uiguri și chinezi han (unde preocupările legitime legate de autonomia culturală au fost transformate în arme de extremism separatist), sunniți și șiiți (ale căror diferențe teologice istorice au fost amplificate în violență sectară după invazia din Irak), malaezieni și chinezi (unde disparitățile economice postcoloniale au fost reformulate ca incompatibilitate etnică inerentă), negri și albi (prin secole de rasism științific și discriminare instituțională), creștini și musulmani (prezentați ca fundamental ireconciliabili, în ciuda mileniilor de coexistență), pakistanezi și indieni (a căror împărțire a fost orchestrată de coloniștii britanici în retragere) și panamezi și columbieni (ale căror dispute transfrontaliere s-au intensificat în timpul negocierilor privind canalul).
Natura artificială a acestor conflicte devine evidentă atunci când examinăm istoriile precoloniale, în care multe dintre aceste grupuri au coexistat prin aranjamente pragmatice de partajare a puterii, până când puterile imperiale occidentale au transformat diferențele culturale în amenințări existențiale.
„Când țările din Sudul Global continuă să tranzacționeze resurse vitale în dolari, ele finanțează, la propriu, chiar mașinăria imperială desfășurată împotriva propriei lor suveranități”.
Rețeaua neocolonială expusă
Ceea ce reiese din lupta lui Traoré este expunerea sistemului interconectat al neocolonialismului. O recentă tentativă de lovitură de stat dezvăluie modul în care puterile occidentale externe se coordonează cu actorii interni, inclusiv oficiali militari cu simpatii coloniale. Rețeaua se extinde dincolo de implicarea directă a Occidentului pentru a include state vecine, precum Coasta de Fildeș, care se pare că adăpostește conspiratori și servește drept punct de plecare pentru eforturile de destabilizare.
Această dimensiune regională dezvăluie natura sofisticată a imperialismului modern, care operează prin state intermediare, mai degrabă decât prin intervenție militară directă. Fostele puteri coloniale își mențin influența prin presiune economică, programe de instruire militară și rețele politice corupte care păstrează aranjamentele de exploatare, menținând, în același timp, o aparență de autoguvernare africană.
Această arhitectură neocolonială este fundamental susținută de sistemul hegemonic al dolarului – privilegiul exorbitant dobândit prin statutul de monedă de rezervă al dolarului american permite Washingtonului să finanțeze operațiuni imperiale nesfârșite în Sudul Global fără a se confrunta cu constrângeri fiscale interne. Mecanica este extrem de eficientă: Rezerva Federală creează monedă prin fiat, care apoi circulă prin pachete de ajutor militar, rețele de ONG-uri, rețele media și operațiuni de informații pentru a submina guvernele care naționalizează resursele, precum cel din Burkina Faso, în timp ce îndatorează simultan națiunile țintă prin condiționalități ale FMI și Băncii Mondiale, care impun privatizarea resurselor naționale.
Acest imperialism monetar permite puterilor occidentale să mențină controlul asupra resurselor africane fără responsabilitățile politice ale colonialismului direct, creând o dominație financiară ce face ca ocupația formală să fie inutilă, în timp ce extrage bogăția continentului la fel de eficient ca regimurile coloniale din secolele anterioare.
De aceea, cea mai tragică ironie a imperialismului modern este modul în care victimele își finanțează propria subjugare. Atunci când națiunile din Sudul Global continuă să acumuleze rezerve de dolari, să tranzacționeze resurse vitale în dolari și să se supună structurilor de datorii denominate în dolari, ele finanțează, la propriu, chiar mașinăria imperială desfășurată împotriva propriei lor suveranități. Calea către o independență autentică nu poate fi atinsă doar prin declarații politice, ci necesită demontarea acestei arhitecturi financiare care reciclează bogăția Africii în arme îndreptate împotriva mișcărilor de eliberare africane.
Până când țările nu se vor elibera de acest colonialism monetar prin intermediul unor acorduri valutare alternative și al unor sisteme comerciale Sud-Sud, ele vor rămâne prinse în ciclul autodistructiv al finanțării chiar a imperiului care conspiră pentru a răsturna guvernele lor legitime și a le jefui patrimoniul național.
„Când examinăm datele istorice, un tipar apare cu o claritate absolută: orice națiune care își protejează cu succes resursele de exploatarea străină este inevitabil etichetată drept ‘autoritară’”.
Răspunsul suveran
Reformele de securitate ale lui Traoré reprezintă un răspuns necesar la această amenințare cu multiple fațete. A sa „Doctrină de carantină” nu este paranoia, ci adaptare strategică pentru a supraviețui împotriva forțelor care l-au eliminat pe predecesorul său revoluționar, Thomas Sankara. Prin restructurarea gărzii prezidențiale, implementarea unor sisteme de comunicații criptate, revitalizarea serviciilor de informații interne și mobilizarea Forței de Apărare Voluntară (VDP), Traoré creează sisteme rezistente la manipularea imperială.
Criticii care condamnă aceste măsuri drept autoritare – la fel cum China a fost condamnată pentru autoritatea sa, nepermițând platformelor imperiale precum Meta și Google să-i colonizeze ecosistemul digital și să colecteze datele populației sale – ignoră în mod convenabil amenințările existențiale cu care se confruntă liderii antiimperiali. Acești critici de salon își manifestă indignarea selectivă din partea capitalelor occidentale confortabile, aplicând idealuri democratice abstracte fără a recunoaște realitățile concrete ale națiunilor care luptă pentru supraviețuirea lor împotriva unor campanii sofisticate de destabilizare.
Aceleași voci occidentale care cer cu ipocrizie „norme democratice” au rămas în mod evident tăcute cu privire la tentativele de asasinat, strangularea economică și operațiunile secrete care fac imposibilă o guvernare normală. Această lipsă de onestitate intelectuală dezvăluie că adevărata lor preocupare nu este democrația, ci mai degrabă asigurarea accesului continuu al Occidentului la resurse strategice.
Când examinăm istoricul, un tipar apare cu o claritate absolută: orice națiune care își protejează cu succes resursele de exploatarea străină este inevitabil etichetată drept „autoritară”, în timp ce cleptocrațiile supuse care își cedează averea corporațiilor occidentale sunt celebrate drept „democrații emergente”, indiferent de practicile lor reale de guvernare sau de istoricul drepturilor omului.
Miza luptei
Dacă Traoré va cădea, consecințele se vor extinde mult dincolo de granițele Burkina Faso. După cum remarcă el însuși, „Burkina Faso nu este o democrație; este o revoluție”. Această revoluție pune sub semnul întrebării presupunerea fundamentală că națiunile africane trebuie să renunțe la suveranitatea economică pentru a primi aprobarea Occidentului.
Asasinarea lui Thomas Sankara – liderul revoluționar al Burkina Faso din anii 1980 – a creat un vid de decenii în conducerea panafricană. Traoré reprezintă renașterea acestei tradiții revoluționare, demonstrând că Africa poate produce lideri dedicați unei independențe autentice, mai degrabă decât unei subordonări controlate.
„Traoré reprezintă una dintre cele mai promițătoare rupturi din ordinea noastră mondială imperialistă, însă mișcarea sa primește o fracțiune din atenția acordată ‘rezistenței’ de către liderii capitaliști non-occidentali, precum Vladimir Putin.”
Imperativul vigilenței
Comunitatea internațională, în special cele dedicate unei ordini mondiale antiimperialiste, trebuie să recunoască ceea ce reprezintă Traoré – nu doar lupta unui lider, ci un caz test pentru a demonstra dacă o suveranitate autentică rămâne posibilă în Sudul Global. Vizarea continuă a lui Traoré de către puterile occidentale expune natura goală a retoricii democratice liberale atunci când se confruntă cu provocări la adresa dominației economice.
Tăcerea evidentă din jurul bătăliei lui Traoré în cercurile „antiimperialiste” occidentale dezvăluie falimentul intelectual și moral al unei mari părți din ecosistemul media independent de astăzi. Deși denunță în mod performativ colonialismul istoric, mulți antiimperialiști rămân ignoranți sau complici la cele mai semnificative provocări ale imperialismului contemporan. Traoré reprezintă una dintre cele mai promițătoare rupturi din ordinea noastră mondială imperialistă, însă mișcarea sa primește o fracțiune din atenția acordată „rezistenței” de către liderii capitaliști non-occidentali, cum ar fi Vladimir Putin. Această concentrare deplasată demonstrează cât de temeinic narațiunile occidentale modelează chiar și discursul presupus radical, îndreptând atenția către rivalitățile geopolitice dintre superputeri concurente, mai degrabă decât către mișcări antisistemice autentice.
Pentru africanii, atât de pe continent, cât și din diaspora, lupta lui Traoré necesită vigilență împotriva războiului informațional menit să fragmenteze solidaritatea. Revoluția din Burkina Faso reprezintă calea mai multor națiuni; ea luminează contururile puterii imperiale și demonstrează că rezistența, deși periculoasă, rămâne posibilă.
Într-o lume în care puterile imperiale cer supunere, sfidarea continuă a lui Traoré reprezintă nu doar rezistență, ci o viziune alternativă – una în care resursele africane servesc dezvoltării Africii și în care suveranitatea nu este doar proclamată, ci practicată, indiferent de dezaprobarea Occidentului.