În apărarea timpului ”pierdut”

1

Ganditorul - Auguste RodinUna dintre condițiile esențiale ale unei societăți libere și înfloritoare este existența unui grup de oameni degrevați de muncă, care să aibă răgazul și condițiile necesare pentru urmărirea unei vieți contemplative. Nu e o clauză care figurează de obicei în tratatele de filozofie politică contemporană, însă asta nu arată altceva decât măsura în care academia s-a îndepărtat de educația și practica liberală.

Astfel de oameni liberi sunt din ce în ce mai greu de întâlnit astăzi. Însă, atunci când îi întâlnești este imposibil să nu-i recunoști și să nu pici sub mirajul lor. Frazele curg fluent, ideile te seduc prin naturalețe și originalitate, spiritul răzbate chiar și în cele mai banale discuții, argumentele te conving irevocabil, lecturile și referințele sunt spectaculoase de multe ori. De exemplu, o bună parte din succesul inițial al lui Horia Roman Patapievici a provenit, cred, tocmai din această senzație de prospețime intelectuală pe care o transmitea. Nu era integrat în nicio categorie ușor de reparat: nu era romancier, nu era filozof, nu era istoric sau politolog și, cu toate astea, reușea să îmbine firesc o multitudine de îndeletniciri intelectuale.

În mod natural, acești “șomeri” nu sunt specialiștii uscați, proveniți din universitățile de stat sau private, și nici nonconformiștii de serviciu ai unei lumi în declin. Sunt oameni cu o preferință de timp ridicată, care și-au construit viața în slujba unui ideal abstract, care au dobândit exercițiul controlului de sine, pentru care independența nu e o valoare negociabilă.

F. A. von Hayek a fost unul dintre puținii teoreticieni liberali care s-a preocupat de evaporarea „leisure class”. „Dispariția aproape completă a acestei clase, precum și absența ei în cele mai multe regiuni ale Statelor Unite, au dat naștere unei situații în care clasei proprietarilor – la ora actuală, aproape exclusiv un grup de oameni de afaceri – îi lipsește o conducere intelectuală și chiar o filozofie de viață coerentă și argumentată”, scria economistul austriac, în «Constituția Libertății».

Problema, bineînțeles, nu se rezumă la clasa proprietarilor, pentru că de pe urma acestei elite “oțioase” se bucură, prin contagiune, toată societatea. La limită, această specie pe cale de dispariție este un model de bun public, iar necesitatea ei reiese cu și mai multă acuitate dacă ne uităm la tendința generală a vieții intelectuale contemporane, compusă, în linii mari, dintr-un dozaj ambiguu de nihilism moral și socialism politic. Majoritatea oamenilor nu au nici răgazul, nici dispoziția și nici înzestrările cuvenite pentru a-și construi propria viziune asupra lumii. Din acest motiv ei nu fac altceva decât să folosească idei primite de-a gata pentru care un scriitor francez a alcătuit, mai demult, un dicționar. Însă, când pe piața ideilor singurele oferte disponibile sunt diferite versiuni ale aceleiași maladii intelectuale, temerile oamenilor neînregimentați, câți vor mai fi, capătă dimensiuni considerabile, iar perspectiva vieții comunitare devine întunecată.

Disprețul actual pentru această minoritate este explicabil prin asocierea sa cu Vechiul Regim, prin etica protestantă a capitalismului și prin sensibilitățile egalitariste hrănite de Zeitgeistul democratic. Disprețul pentru îndeletnicirile contemplative provine, în bună măsura, din utilitarismul lui Francisc Bacon și din ironiile iluministe de tipul celei făcute de Voltaire pe seama călugărului „care a făcut un jurământ lui Dumnezeu să trăiască pe spatele nostru”.

Spre deosebire de limbajul actual, care încarcă pozitiv noțiuni precum „muncă”, în vocabularul anticilor, după cum remarca Joseph Piper, conceptul era desemnat prin „ascholia” care s-ar traduce literal prin „absența tihnei”. Fapt semnificativ pentru vechii greci, același cuvânt, „scholia”, (care în engleză, dar nu numai, a dus la cuvântul „școală”) desemna atât tihna, cât și instituția de învățământ. De asemenea, la romani cuvântul pentru muncă- „neg-otium”, care în română, de pildă, a dus la cuvântul negoț, este compus tot dintr-o negație a cuvântului care în latină însemna răgaz. Pentru Aristotel răgazul reprezenta o condiție vitală pentru viața contemplativă care, în ultimă instanță, era doar un alt nume pentru fericire. Bernard Bosanquet a rezumat splendid concepția anticilor: „Răgazul reprezenta pentru antici expresia supremă a intelectului. Nu era muncă; nici pe departe recreere. Era travaliul minții prin care, cu ajutorul gândurilor importante, al artei și poeziei care ne ridică deasupra noastră, prin efortul înalt al inteligenței, prin religie, obținem din când în când o străfulgerare a ceva care nu ne poate fi luat, o unitate reală și centrală în univers; și care ne face să ne simțim că, indiferent ce s-ar întâmpla cu viața noastră efemeră, viața merită trăită deoarece are un contact real și sensibil cu ceva care are o valoare eternă”.

Deja în sec. XVIII, la începuturile modernității, inegalitatea și „inutilitatea” minorității  neproductive sub specie materială erau contestate după cum reiese din explicațiile pe care Dr. Johnson simte nevoia să i le ofere lui James Boswell: „(…) mankind are happier in a state of inequality and subordination. Were they to be in this pretty state of equality, they would soon degenerate into brutes; they would become Monboddo’s nation; – their tails would grow. Sir, all would be losers were all to work for all: they would have no intellectual improvement. All intelectual improvement arises from leisure;”

Cu toate acestea, chiar și un secol mai târziu, se pot întâlni o sumedenie de „vieți particulare onorabile” aureolate de realizări științifice sau artistice impresionante, iar nume precum Lord Acton sau de Tocqueville survin firesc în minte. Iar dacă ne gândim la exemple mai puțin fericite, Karl Marx ne poate furniza materie de meditație pentru tentațiile sinucigașe ale acestei clase. Și ar fi foarte naiv să ne gândim că o clasă care beneficiază de timp liber ar produce doar lucruri benefice sau nu va ceda tentațiilor de reverie romantică.

În prezent, însă, suntem departe de extremitatea idilică a vagabondajului sentimental. Triumful Molohului democrat, alături de arsenalul său, compus din inflație și impozite, a condus la ruina aceste clase. Iar soluția etatistă prin excelență a fost stipendierea creatorilor prin diverse uniuni și asociații profesionale, o rețetă sigură de faliment intelectual și moral. Astfel, orice refugiu de independență creatoare și gândire liberă a fost strivit, ceea ce a dus la un înspăimântător conformism intelectual.

În fața acestei ofensive, singura terapie rămâne asceza personală, restrângerea confortului, îngrădirea dorințelor, sacrificiul unor obiective mai lumești, dedicația totală pentru un ideal imposibil de prins în standardele utilitariste ale modernității. Câți pot face acest pas nu este greu de estimat, însă  este evident că speranțele libertății și vieții bune se leagă de existența acestor oameni.

Preluare: karamazov.ro / Autor: Ninel Ganea

Loading...
loading...

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.