Obsesia comunismului

Trec în oraș pe lângă un chioșc de ziare și văd expus un număr din Revista 22 cu un titlu mare pe prima pagină: «Comunismul: Marele dispărut etern prezent». Mă opresc preț de câteva secunde și mă întreb: oare ce se mai poate spune, după un sfert de secol, despre comunism? Cunosc evident discuțiile din campanie legate de semnificațiile sloganului „Jos comunismul”, dar mă gândeam, totuși, campania electorală a trecut, noul an a început și, până una alta, Johannis a ieșit președinte.
Așa că, plin de nerăbdare să aflu conținutul articolului, scot 3 lei din buzunar, cumpăr revista, citesc articolul domnului Traian Ungureanu și aflu următoarele: „multe dintre constantele negative ale istoriei românești au fost cimentate în comunism și au trecut de acolo în postcomunism”. Așadar, mentalitățile negative prezente încă în societatea noastră se pot explica, în bună măsură, făcând apel la regimul comunist. Care sunt aceste metehne: „obsesia titlurilor”, manifestată prin dorința majorității politicienilor de a a avea un doctorat. Primul exemplu, Victor Ponta, urmaș demn al Elenei Ceaușescu. Apoi, stau la rând pe listă slugărnicia, care „a aterizat perfect în postcomunism” și, nu în cele din urmă, obsesia securității, „proeminența șocantă a serviciilor secrete, interceptărilor, stenogramelor și a dezinformării dirijate prin presă”.

Dar, fenomenul cel mai important constă în răsturnarea generală a valorilor, care-și află originea tot în comunism și care continuă în zilele noastre. „România păstrează, încă, handicapul care o ține mult în afara direcțiilor de dezvoltare occidentale. Degradarea învățământului și a limbii au consolidat o educație esențial negativă. Declinul școlii, mascat în comunism de accesul gratuit la învățământ, s-a ramificat după 1989, odată cu multiplicarea școlilor și a universităților de carton”.
Deci răsturnarea valorilor a continuat mai abitir după 1989 deoarece școala s-a degradat și mai mult prin înmulțirea „universităților de carton”. Dar cum au ajuns să se înmulțească aceste universități? Au apărut ele de la sine, ca ciupercile după ploaie, pentru că românii erau dornici, brusc, după eliberarea din comunism, de studii universitare? Nu, ele au apărut în urma unei decizii politice: aceea de a înființa învățământul privat. De ce am dorit înființarea învățământului privat? Evident, pentru a avea parte de acele universități performante „ca în Occident” (mai precis ca în America) și care erau majoritatea private. S-a reușit acest lucru? Evident că nu! Din ce cauză? Din cauza comuniștilor care au rămas la putere și au pervertit idealurile educației, ne-ar spune domnul T. Ungureanu!
Motivele cred însă că sunt mult mai terestre și au de-a face mai degrabă cu economia de piață și banii (care nu au miros), decât cu morala (comunistă). Care este modalitatea de finanțare a unei universități (private sau de stat)? Sistemul se cheamă finanțarea per capita. Adică primești bani în funcție de numărul de studenți (universitățile private direct de la studenți, cele de stat de la buget). Care e interesul unei universități în acest context? Evident, de a avea un număr cât mai mare de studenți, pentru a avea un buget cât mai mare și resurse cât mai generoase. Funcționează principiul pieței libere, care ne spune că o dată cu concurența crește și calitatea, în acest caz? Va atrage o universitate de elită un număr tot mai mare de studenți pentru a avea un buget mai mare și a oferi o educație cât mai bună? Am mari îndoieli că acest model funcționează. În primul rând, potențialul de creștere al unei universități este limitat, ea nu se poate extinde la infinit pentru că nu este o corporație multinațională. În al doilea rând, nivelul ridicat al pregătirii nu poate fi decât invers proporțional cu numărul de studenți. E o chestiune de statistică, puțini sunt extrem de dotați, și mai puțini geniali. Deci modelul pieței libere aduce cu sine ușoare contradicții atunci când este aplicat la educație.
Însă, cu tot fenomenul „universităților de carton” pe care liberalizarea educației l-a declanșat la noi, trebuie spus că media tinerilor absolvenți de studii superioare în România este de aproximativ 20%, pe când media europeană este în jurul a 40%. Înseamnă asta că școala europeană produce „mai mulți tâmpiți” decât școala românească? Dacă ar fi așa, ar însemna că „dezvoltarea occidentală” spre care tindem se reduce la creșterea numărului de „tâmpiți”! Dar atunci? Atunci explicația nu poate fi decât în altă parte: piața muncii din Occident are nevoie mai mare de mână de lucru calificată decât are nevoie piața muncii din România. Și abia aici ajungem la o altă problemă, la fel de spinoasă, dar puțin înțeleasă. Legătura dintre universități, cercetare și piața muncii în România. De exemplu, la capitolul cercetare și producție academică, România se clasează pe un fruntaș loc 35 în lume! Deci, honnor! Problema este însă că impactul acestor producții academice e unul destul de redus, (factorul de impact cel mai mic din UE) și că foarte puține cercetări locale își găsesc aplicații industriale sau economice. Cu alte cuvinte, bună parte din producția academică autohtonă e maculatură. În plus, statul investește prea puțin în cercetare la noi (0,5% din PIB, față de 2% media europeană), iar rata investițiilor private în cercetare este de 23% comparativ cu media europeană care depășește 50% (50% într-un sector care e oricum mult mai dezvoltat). Ce ne arată aceste cifre? Că cercetarea științifică este decuplată de mediul economic și că mediul privat nu este interesat de investiția în educație și cercetare. De ce? Pentru că investițiile capitalului străin de care e dependentă economia românească sunt interesate în primul rând de producerea unor subansamble pentru economiile dezvoltate și nu de dezvoltarea și inovarea tehnologică locală. În plus, investițiile în educație ar duce la creșterea prețului pentru mâna de lucru (un angajat mai calificat pretinde un salariu mai mare), ori piața românească se consideră atractivă în fața investitorilor tocmai pentru că are o mână de lucru ieftină. De departe cea mai ieftină din UE! Acesta este deci contextul în care cred că poate fi pusă și explicată problema „universităților de carton”. Ele sunt produsul pieței libere din educație ruptă însă de piața muncii și de investițiile în economie. Ce legătură au însă toate toate acestea cu comunismul? Poate ne spune domnul T. Ungureanu!
Personal consider că la 25 ani după căderea comunismului, agenda publică nu mai poate fi făcută de discursul despre comunism sau de discursul anticomunist. A continua așa, ar înseamna pur și simplu a falsifica această agendă. Realitățile sunt cu totul altele și trebuie măcar să încercăm să le înțelegem ca atare. Așa că, dragi membri ai elitei, dați-vă un reset! Spuneți adio comunismului! Căci dacă nu, lumea vă va spune adio!

P. S.: Nu pot să nu mă gândesc în ce fel mă reprezintă domnul Traian Ungureanu în Parlamentul European cu un asemenea nivel de înțelegere a realității. E ca și cum, pe la mijlocul anilor ’70, Ceaușescu ar fi dat vina pe burghezia interbelică pentru că lucrurile încep să scârțâie!

Preluare: Asociația pentru Promovarea Culturii și Responsabilizare Civică / Autor: Gelu Sabău

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!