Au trecut exact 70 de ani de când ultimul mare război s-a încheiat. Victoria Aliaților a însemnat, așa cum se întâmplă de atâtea ori de-a lungul istoriei, nu se limitează doar impunerea de despăgubirilor materiale celor învinși, ci și demararea unui perpetu și extrem de ambițios proces de distrugere a întregului eșafodaj politic, ideologic, spiritual al statelor înfrânte.
Fascismul, național-socialismul, naționalismul, rasismul au fost demonizate, împreună atât cu ramurile lor, cât și cu rădăcinile. Acestă „nobilă lucrare”, cea a denazificării, i-au fost scuzate orice mijloace. Înaltul comandament, țelul suprem, a devenit impunerea sistemului democratic și înlăturarea prin orice mijloace, a ultimelor urme „naziste” din conștiința celor ce au fost expuși diabolizatei ideologii.
Pentru învingători, nu a fost extrem de dificil sa înfăptuiască aceste lucruri, având în vedere că, în calitate de acuzatori victorioși, dispuneau de absolut toate mijloacele materiale și logistice posibile. De cealaltă parte, învinșii au fost deposedați de orice drept, nebeneficiind de nicio circumstanță atenuantă, ori vreo rezervă cu privire la monstruozitatea crimei pe care se presupunea că ar fi comis-o.
Întreaga evoluție post-belică este o încununare strălucită a dictonului care ne spune că doar învingătorii scriu istoria. Învinșii nu au putut face altceva decât să înghită fosta propagandă de război a învingătorilor, devenită acum „adevăr istoric”, absolutizat și sigilat cu parafa Codului Penal.
În elanul lor „denazificator” care a trecut ca un tsunami prin toate compartimentele vieții sociale, politice, culturale, etc., învingătorii au pierdut demult rațiunea principală a acestui proces. Un condamnabil exces de zel „antifascist” a adus lumea în care trăim într-un periculos derapaj totalitar.
Noi, cei de azi, nu știm ce s-a întâmplat cu adevărat acum 70 de ani decât din istoria scrisă de învingători, de „antifasciști”… Iar din această istorie (mai mult sau mai puțin obiectivă) putem trage concluzia că sistemul ideologic înfrânt și repudiat avea următoarele caracteristici:
– Era extrem de represiv.
– Practica discriminarea unor anumite rase, etnii în defavoarea altora
– A dus propaganda pe cele mai înalte culmi
– Practica cenzura
– A întărit in mod extrem birocrația de stat.
– A favorizat si determinat apariția „statului polițienesc”
– Interzicea criticarea politicilor de stat
Dacă studiem aceste caracteristici am putea crede că inamicii nazismului vor face tot ce le stă în putință pentru crearea și cultivarea unui sistem global bazat pe democrație, libertate, rațiune, garantare a liberei exprimări, egalitate de șanse, cum și pretind de altfel.
Din nefericire, lucrurile nu stau deloc așa… Asistam astăzi la fascizarea galopantă a întregii societăți occidentale si nu numai, o fascizare care – culmea! – se practică tocmai în numele atotputernicei dogme antifasciste care domină componenta intelectuală, socială și culturală a lumii în care trăim. Căci „political corectness-ul” este exact fascismul întors pe dos!
Reprimarea brutală a libertății de expresie e astăzi la ordinea zilei. Bineînțeles că libertatea de expresie este ceva foarte trâmbițat și apărat, însă doar atunci când convine. Rând pe rând, state pretins „democrate”, pretins „de drept”, au interzis dezbaterea anumitor subiecte, au pus călușul unor legi abuzive în gura celor ce-și pun întrebări și încearcă să gândească, refuzând sa înghită varianta predigerată a adevărului „oficial”. Legea privind interzicerea exprimării oricăror îndoieli cu privire la existența sau dimensiunile Holocaustului pare extrasă din cea mai întunecată minte totalitaristă (nazistă…?).
Se impun din ce în ce mai des măsuri rasiale sau etnic-discriminatorii în statele „democratice”, „antifasciste”. Astăzi, discriminarea se numește „affirmativ action” sau chiar (probabil într-un acces de tâmpă sinceritate) „discriminare pozitivă”. Ea se practică, în exclusivitate, în dauna „caucazienilor”.
Este notoriu că în multe state europene a fi alb începe sa fie un handicap, în condițiile în care statele respective impun politici de sprijinire, favorizare a raselor ne-albe, a musulmanilor, ne-europenilor, imigranților, în general, minorităților sexuale.
Orice încercare de a pune în discuție aceste politici, exprimarea unor rezerve față de justețea aplicării discriminării, pune în mișcare rapid o monstruoasă mașinărie „antifascistă”, alcătuită din media mainstream, așa-zisa „societate civilă antifascistă”, aparatul justițiar, etc. „Ereticul” este rapid scos din joc, cărțile îi sunt confiscate, ideile exprimate sunt puse la index, iar dezbaterea este sugrumată din fașă, încă inainte de a începe… Nu e așa că seamănă cu „rugurile de cărți” pe care le făceau naziștii…?
„Antifascismul” s-a transformat într-o religie, are biblia ei, bisericile ei, dogmele ei și, mai ales, inchiziția ei… Această religie a devenit atât de totalitară, atât de … fascista (!) încât astăzi, de exemplu, a ridica brațul drept reprezintă, în Europa, o blasfemie de neiertat sancționată exemplar.
Despre propagandă nu putem spune decât că „antifasciștii” au preluat, perfecționat și dus pe culmi pe care Goebbels nu le visa propaganda nazistă. Sute de mii de tineri sunt spălați anual pe creier în universitățile politice „antifasciste”, îndoctrinați în religia perpetuei și infinitei culpabilizări a „bărbatului alb”. Political Corectness-ul, Multiculturalismul, Socialismul, Freudo-marxismul, Feminismul extremist misandrin, Veganismul, sunt noi idoli, noii vectori ai ideologilor fascismului „antifascist”.
Trupele de asalt „antifasciste”, înveșmântate în negru, comit periodic câte un „Kristallnacht” prin vreo capitală europeană și sunt extrem de repede ascunse sub preș, câteva arestări, câteva încăierări cu forțele de ordine, dar dacă cumva îndrăznesc cetățenii să protesteze împotriva marșurilor pentru „normalitate”, toți vor striga într-un cor, înapoiaților, fanaticilor religioși, fasciștilor …
Autor: Cătălin Răzvan Gutiu
