Califatul Europei de Vest

0

EuropaIslam„Nu, eu nu sunt Charlie… Charlie Hebdo este o fiţuică vulgară, care dispreţuieşte opiniile ce diferă de ale sale, care, sub acoperirea libertăţii de expresie, îşi permite toate provocările. Charlie Hebdo este o revistă agresivă, care exploatează filonul urii faţă de religii, trecând pasămite prin u…mor. Charlie Hebdo este, după imaginea societăţii atee de stânga europene, un furnizor de ranchiună şi un duşman al respectului şi fraternităţii între popoare şi între oameni, oricare ar fi diferenţele lor, rasa, culoarea, religia. Refuz deci să iau parte la o „sfântă alianţă republican” pro Charlie pentru că, pur şi simplu, nu înţeleg ce ar trebui să apăr… Da, prezint omagiul meu victimelor. Dar nu, nu i-l prezint şi lui Charlie Hebdo” –  Prinţul Charles-Philippe dOrleans, duce de Anjou.

Discuţiile politice şi din media despre crimele de la Charlie s-au axat, în general, pe libertatea de exprimare (sfântă şi fără limite, când „exprimarea” este în acord cu corectitudinea politică, de condamnat, chiar penal, atunci când contravine acesteia) şi iraţionalul unor astfel de crime, fără a coborî către situaţia de fond: islamizarea masivă a Europei de Vest, a cărei dramatică consecinţă va fi sfârşitul civilizaţiei iudeo-creştine din această parte a lumii. Voi încerca în cele ce urmează să redau pe scurt, dar cu informaţiile necesare pentru a-l înţelege, filmul acestui fenomen în dezvoltare, despre care oamenii politici se feresc să vorbească, iar ceilalţi nu ştiu aproape nimic.

Dincolo de declaraţiile publice, de întâlnirile la nivel înalt, de marşurile comune ale liderilor politici ai statelor, realitatea este una aproape imposibil de combătut: cel puţin prin sporul demografic, dacă nu şi prin confruntări sângeroase, Europa de Vest va fi, în 30-50 de ani, islamică. În această realitate, cei aproape 4 milioane de francezi prezenţi pe străzile Parisului s-ar putea să fie reprezentaţi, peste 30-40 de ani, judecând după trendul actual,  de doar 2 milioane dintr- o populaţie nemusulmană de cca 25 de milioane. În acelaşi timp, în Franţa vor putea exista către 25 de milioane de musulmani.

Creşterea populaţiei musulmane are loc pe trei căi:

1. Natalitatea superioară celei a nativilor europeni (indicele de fertilitate peste 2 şi chiar peste 3, adică în locul a doi musulmani din prezent vom avea în viitor 2 şi ceva, 3 şi ceva, poate mai mulţi, în timp ce al nativilor coboară cel mai adesea sub 1, adică doi nativi ai momentului actual vor fi înlocuiţi de unul sau mai puţin, şi aşa mai departe).

2. Aportul imigraţional tot mai mare – imigraţia netă în Uniunea Europeană (de fapt chiar în statele vizate de această analiză) a ajuns la circa 2 milionae persoane pe an ceea ce înseamnă o triplare faţă de 2002 şi este aşteptat să mai crească, date find evoluţiile din lumea arabă.

3. Convertirea la islam (mai ales în închisori, în care procentul de infractori musulmani este net superior celor din naţiunea gazdă).

Conform International Journal of Environmental Science and Development, Vol. 1, No. 2, June 2010: în Europa   de Vest şi Centrală numărul musulmanilor a crescut de la cca 414.000 (1950) la 23.000.000 (2010). Aportul Cehiei, Slovaciei, Ungariei şi Poloniei a fost în 2010 de numai cca 55.000 de musulmani, adică cei 23 de milioane sunt răspândiţi în restul ţărilor vest, nord-vest, şi  sud-vest europene plus, din zona centrală, Germania, Austria şi Elveţia. Dacă scădem şi aportul celor patru la 1950 (19.183) rezultă că numărul musulmanilor a crescut în restul ţărilor, generic cunoscute ca alcătuind Europa de Vest, în 60 de ani de circa 58 de ori (adică o medie de 0,96 % pe an). Un trend similar ar însemna că peste 30 de ani populaţia musulmană a Europei ar putea fi de aproape 700 de milioane. Evident că în realitate lucrurile nu stau chiar aşa şi că apar tot felul de factori care reduc această estimare pur aritmetică. Oricum, pentru orizontul anului 2050 estimările fluctuează între cele mai optimiste, de obicei cele oficiale, de 20 %, şi cele mai realiste, ale instituţiilor şi analiştilor independenţi, care vorbesc de aproape 50 % prezenţă musulmană.

Din cauza migraţiei şi a sporului natural al acesteia, dacă în 2004 încă se mai estima că populaţia UE va scădea cu 16 milioane până în 2060, în 2009 estimările erau că ea va creşte cu 10 milioane.

Datele statistice oficiale privind demografia musulmanilor sunt, în toate statele în care s-au format zone compacte autonome, pur estimative şi, de obicei, sub cele reale, tot aşa cum şi cele privind tendinţele sunt „cosmetizate” pentru a nu panica populaţia nativă, încă majoritară. De fapt,  în aceste microstate musulmane, în care restul instituţiilor statului gazdă (mai puţin cele de protecţie socială) nu mai acţionează, este aproape imposibil să se facă recensăminte.

UE Islam Calul troianCalifat. Cum? Cu ce costuri?

După cum vedem este vorba de un fenomen normal al creşterii unei populaţii şi scăderii alteia, cel puţin prin simpla diferenţă dintre sporul natural pozitiv al uneia şi cel negativ al celeilalte, ceea ce, în sine, dat fiind faptul că majoritatea musulmanilor sunt persoane dispuse la o convieţuire paşnică, nu ar fi o problemă. Punctul nevralgic al acestei tendinţe şi probabile situaţii viitoare îl constituie însă orientarea de stânga profundă în mediul politic şi în societatea vest-europeană, interesele politice şi financiare ale unor persoane sau grupuri potente financiar şi influente din lumea arabă, imamii radicali, grupurile islamice extremiste, care au anunţat public şi urmăresc cu perseverenţă şi violenţă, în fiecare dintre statele Europei de Vest, ca şi în restul lumii, impunerea unui stat islamic bazat pe legea islamică Şaria în care dreptul la identitate al celorlalţi şi toate normele democratice ar fi excluse cu desăvârşire. Acest orizont musulman al Vestului pare destul de sigur; rămâne doar de stabilit dacă în 30, 40 sau 50 de ani. Problema care se pune în acest moment este cum se va face, cu ce costuri şi cu ce formă finală. La aceste întrebări pot fi date în acest moment trei răspunsuri generale:

1. Prin sporul natural. Cu pierderea vechii identităţi a statului respectiv, dar cu posibilitatea continuării unei existenţe comune a celor două comunităţi etnico-religioase. Este varianta paşnică, în care elementele radicale, care agită acum apele, care au decretat zonele interzise, care distrug bunuri şi infrastructură şi ucid oameni, care resping total autoritatea statului gazdă, ar fi neutralizate atât prin acţiunea autorităţilor, cât şi prin respingerea lor şi a programului lor de către comunitatea din care provin. Este varianta care presupune existenţa unei tranziţii conştiente, pregătite, pentru care există o strategie şi un plan de derulare în colaborare cu lideri moderaţi ai musulmanilor. O tranziţie paşnică prin care realizările fostei civilizaţii iudeo-creştine, ar contribui direct în construirea unei noi civilizaţii apusene.

2. Prin sporul natural, dar grăbită de evoluţii violente. Este o primă variantă, care implică şi războiul între elementele radicale ale celor două comunităţi, război în care vor fi atraşi mai ales tinerii şi adolescenţii, şi care va produce numeroase victime în rândul întregii populaţii, şi în care autorităţile statelor, paralizate de propriile otrăvuri ideologice cu care şi-au injectat cetăţenii, vor ceda puterea. Vest-europenii nativi, a căror identitate a fost zdruncinată, negată sau/şi anihilată din chiar interiorul sistemului politic occidental prin impunerea ideologiilor marxismului cultural – ateism, multiculturalism, corectitudine politică, ruperea de tradiţii, distrugerea familiei, identitate de gen – se vor trezi buimaci şi fără apărare în faţa mult mai vigurosului, motivatului şi carismaticului Islam. Unii se vor converti din propria dorinţă, alţii pentru a supravieţui, alţii vor pleca în alte state, încă sigure, mulţi vor cădea victime noilor reguli de existenţă publică şi privată.

3. Fără califat; deocamdată. Evoluţiile din stradă, cele politice şi  radicalizarea masivă a populaţiei gazdă, ca răspuns la atacurile, violenţele şi încercării de a prelua puterea în stat de către islamişti, vor duce la instaurarea unor regimuri de forţă în care se va trece la expulzări şi exterminări în masa ale membrilor comunităţii musulmane, până la deplina ei eliminare sau până la diminuarea şi aşezarea ei sub reguli extrem de stricte de integrare.

După cum spuneam, în afara unor voci izolate şi nu din prima linie, sau de cei din zona dreptei naţionaliste, decidenţii politici din aceste state, cât şi cei ai UE aleg să nu vorbească despre acest fenomen (se gândesc oare totuşi la ceea ce se întâmplă?), preferă să meargă înainte pe drumul „aurit” cu produsele coşmarului perpetuu al stângii, refuză să intre în miezul problemei şi să încerce rezolvarea ei.

Dar amânarea abordării cu curaj, înţelepciune şi dedicaţie nu face decât să sporească gravitatea acestei situaţii în continuă modificare şi, odată cu aceasta, pierderile umane şi materiale, care sunt deja pe o evoluţie exponenţială (vezi situaţia anuală din Franţa), e adevărat, prea puţin mediatizată. Dacă liderii politici naţionali şi cei ai UE nu se pun de accord pe o strategie a tranziţiei şi nu pornesc de îndată toate manevrele necesare pentru a coopera cu populaţia musulmană, încă în procente în jur de 90 % paşnică şi dispusă la colaborare, dacă ei nu identifică sau nu construiesc, acolo unde încă nu sunt, liderii moderaţi ai comunităţilor musulmane şi nu lucrează împreună cu aceştia pentru un parcurs lin către o viitoare societate – cu totul schimbată, dar primitoare pentru toţi – direcţia o vor da cei din grupurile radicale musulmane şi, după cum putem vedea din state din Asia sau Africa, prin teroare, violenţă şi o cruzime fără limite aceştia reuşesc să conducă mase de multe sute sau mii de ori mai numeroase. Acestora vor începe să le răspundă grupurile radicale ale nativilor, care deja se organizează într-un ritm rapid, şi astfel actele teroriste, crimele, distrugerile vor continua şi se vor amplifica, apărând în plus confruntări sângeroase de stradă. Poate că Europa de Vest va fi formată în viitorul apropiat din state islamice, dar nu îi poate fi indiferent nimănui cu ce costuri se va face acest proces şi ce fel de societate va rezulta: una a terorii absolute, a totalitarismului fără limite, sau una a sintezei şi convieţuirii.

Toate acestea rămân valabile şi, pentru a se evita ajungerea în situaţia celei de-a treia variante, chiar şi numai într-unele dintre aceste state vest-europene, variantă care ar însemna pierderi uriaşe de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale la o scară apropiată de cea a unui război.

Pentru a înţelege mai bine cele de mai sus şi a vă forma o imagine proprie asupra fenomenului descris aveţi în continuare informaţii statistice şi explicarea unora dintre termenii cu care se operează în acest text, cât şi în alte articole, analize, comentarii pe acelaşi subiect; date concrete despre situaţia din câteva dintre statele în discuţie.

Câteva informaţii şi explicaţii necesare

Zone Urbane Interzise (sau ZUS) – NO-GO Zones (în UK) – Zones Urbaines Sensible (în Fr) – microstate guvernate de legea islamică Şaria. Autorităţile ţării gazdă au pierdut efectiv controlul în aceste zone şi, de multe ori, sunt incapabile să asigure în aceste zone ajutorul public de bază cum ar fi cel de poliţie, ambulanţă sau pompieri. Aceste zone sunt produsele a deceniilor de politici multiculturale care au încurajat imigranţii musulmani să creeze societăţi paralele şi să rămână segregaţi, în loc să se integreze în naţiunile lor gazdă din Europa. Cei care se intră în aceste zone sunt avertizaţi că trebuie să respecte cu stricteţe, ca şi cei ce stau acolo, sub ameninţarea chiar a pedepsei cu moarte, Şaria. Au apărut chiar poliţii islamice sau poliţii pentru aplicarea Şariei, formate din membri ai comunităţii, care patrulează pe străzi şi asigură ordinea în viziunea islamică.

Şaria (Shariah) este legea Islamului, alcătuită după acţiunile şi cuvintele profetului Mohamed şi, ca sistem legal, ea este singura care reglementează toate domeniile şi aspectele legate de viaţa unui musulman: comportamentul public, comportamentul privat şi credinţele personale. Dintre toate sistemele legale este cea mai intruzivă şi strictă, în special împotriva femeilor şi străinilor.

Apostazia – adică renegarea publică, renunţarea la religia islamică se pedepseşte, conform Şariei, cu moartea. Chiar critica acesteia, atunci când nu aduce direct pedeapsa capitală, implică biciurea publică, adesea până la moarte, pentru insultarea islamului. Spre deosebire de religiile cu care este asemănat, creştinismul sau iudaismul, islamul este o religie politică, care nu recunoaşte separaţia dintre stat şi religie, priveşte orica altă religie ca „necredincioasă”, şi îşi instruieşte credincioşii să se considere în stare de război cu cei care nu se supun lui Allah şi profetului Mahomed. Este, de fapt, un sistem politic totalitar construit pe temelii religioase, astfel încât el să nu poată să fie contestat.

Expansiunea Islamului se desfăşoară în 5 etape:

1. Sosirea – primii musulmani cu puţine revendicări sau deloc;

2. Recunoaşterea – apare cerinţa ca Şaria să fie aplicată în interiorul micilor comunităţi, Islamul fiind prezentat ca o religie a păcii, iar Şaria ca inofensivă pentru naţiunea gazdă;

3. Penetrarea – atunci când ating o masa critică, încep penetrarea societăţii gazdă: creează un amalgam de organizaţii umbrelă care le sporesc veniturile şi unitatea şi le folosesc pentru a face lobby pe lângă guvern, pentru a susţine candidaţii politici pro-musulmani, pentru a organiza campanii de relaţii publice şi pentru a deschide procese de islamofobie, a pune presiuni pe sistemul şcolar pentru a admite rugăciunile spre Mecca, a stimula studiile islamice în universităţi, a plasa imami ca preoţi militari în forţele armate şi înshisori;

4. Confruntarea – atunci când devin o minoritate semnificativă cer încorporarea în sistemul legal a elementelor din Şaria. Cererea este însoţită de ameninţări ale elementelor radicale şi chiar din angajarea în violenţe de stradă, atentate, răpiri etc;

5. Impunerea – când populaţia musulmană devine majoritară sau/şi preia controlul unui stat Şaria este impusă şi societăţii gazdă, alte religii fiind persecutate sau chiar interzise sub pedeapsa cu moartea.

Autoidentificarea – numărul minoritarilor care se identifică ca musulman, sau după ţara de origine, şi nu ca cetăţean al ţării în care se găseşte, este într-o creştere accelerată. De exemplu, peste 70 % dintre musulmanii din Spania nu se identifică drept spanioli. La fel, majoritatea turcilor din Germania, chiar şi cei care locuiesc aici de peste 50 de ani, se simt străini şi se autoidentifică ca turci, şi nu germani. Reperul lor este Turcia, chiar dacă nu au fost acolo niciodată.

Generaţii – Generaţiile a doua şi următoarele consideră că au tot mai puţin în comun cu nativii ţărilor în care se găsesc şi refuză integrarea, afirmându-şi identitatea islamică.

Segregarea – din cauza politicilor multiculturaliste care au încurajat păstrarea identităţii minoritarilor sosiţi în statele gazdă, a diferenţelor culturale puternice şi a manifestărilor tot mai intolerante ale minoritarilor musulmani, locuitorii nativi părăsesc zonele în care aceştia încep să devină numeroşi, favorizând astfel crearea unor spaţii întinse compact locuite de musulmani.

Islamul radical – organizaţii islamice extremiste sau radicale care vor impunerea statului Islamic mondial, impunerea Şariei ca singur sistem de legi. Ambiţia politică a Islamului global (sau a Califatului Mondial) a fost şi este afirmată public de şefi de state, importante figuri ale vieţii publice, lideri religioşi sau/şi militari ai statelor şi comunităţilor musulmane din întreaga lume. Inclusiv în Europa acest scop al existenţei musulmanilor a fost făcute public de nenumărate ori.

Salafism – o şcoală a islamului sunit care respinge inovaţiile teologice şi susţine stricta respectare a Șariei şi a structurilor sociale existente la începuturile Islamului. Chiar dacă încă minoritar între celelalte grupări curente extremiste, este deosebit de activ în Europa şi de carismatic pentru tinerii europeni, fie ei musulmani sau nu. Susţinut de Arabia Saudită.

Islamofobia – este numele dat unui aşa-numit delict de gândire. Scopul este acela de a sugera, conform sufixului fobie, că orice frică asociată cu Islamul este iraţională, indiferent dacă acesta vine din faptul că profetul şi mulţi imami ai zilelor noastre cer credincioşilor musulmani uciderea „necredincioşilor”  sau din punerea în practică a acestor ameninţări în ţările musulmane sau chiar în cele ale Occidentului.

Reacţia nativilor – Merge pe mai multe planuri, deocamdată, încă separate într-o anumită proporţie, şi anume: planul politic, cu revenirea în forţă a partidelor naţionaliste, şi planul reacţiei populaţiei, soldat cu structurarea de grupuri pentru contracararea ofensivei islamiste. După apariţia PEGIDA (Europeni patrioţi împotriva islamizării Vestului) la Dresda, mişcări similare au apărut în Bavaria (BAGIDA), Berlin (BAERGIDA), Cologne (KöGIDA), Hamburg (HAGIDA), Kassel (KAGIDA), Leipzig (LEGIDA), Rostock (ROGIDA), Südthüringen (SüGIDA) and Würzburg (WüGIDA). În acelaşi timp, ca reacţie la miliţiile Şaria, apar miliţii cetăţeneşti, cum ar fi Stadtschutz Wuppertal (Apărarea oraşului Wuppertal).

Coada pentru iphone 5 la Covent Garden Londra
Coadă în fața unui magazin Apple pentru o promoție la iPhone 5, Covent Garden, Londra, 21 Septembrie 2012

Câteva date despre situaţia din:

Marea Britanie

Populaţia musulmană a ajuns de la 101.000, în 1950, la peste 3,4 milioane, în 2014, adică peste 5,4 % din întreaga populaţie (63 milioane) (dintre care cca 10 milioane minoritari, adică fiecare al şaselea locuitor este din afara UK).

Între 2001 şi 2011, în zece ani, numărul musulmanilor a crescut de la 1,65 mil la 2,87 mil, adică cu 74 % .

Procentul copiilor musulmani de până la cinci ani este dublu, adică proape 11 %.

În Londra, două treimi dintre nou-născuţi fie provin din familii ale imigranţilor, fie au cel puţin un părinte imigrant.

În Birmingham, în septembrie, numărul copiilor nou-născuţi înscrişi ca musulmani l-a depăşit pe cel al copiilor înscrişi ca creştini sau fără religie: 97099/93828/54343.

Legea şaria este în faza a patra a expansiunii islamului. Imamii au depăşit numărul pastorilor creştini. Bisericile creştine sunt transformate în moschei.

În 2008 guvernul a recunoscut formal primul tribunal care se conduce după Şaria. Între timp au apărut alte peste 100 de astfel de tribunale.

În 2011 musulmanii au cerut ca Şaria să înlocuiască legislaţia britanică în oraşele cu populaţie musulmană numeroasă Birmingham, Bradford, Derby, Dewsbury, Leeds, Leicester, Liverpool, Luton, Manchester, Sheffield, Waltham Forest and Tower Hamlets (ultimele două cartiere ale Londrei sub denumirea de Londonistan) şi East London, care sunt declarate ca fiind viitoarele Emiratele Islamice din Marea Britanie.

La intrarea în cartierele musulmane există afişe pe care scrie: „Intraţi într-o zonă aflată sub controlul Şaria: se aplică legile islamice”.

Albii mai formează doar 45 % din populaţia Londrei din care au plecat în ultimii ani peste 620.000.

Franţa

Se estimează că numărul musulmanilor a ajuns de la 230.000 (0,55 %) în 1950, la peste 6,5 milioane (peste 10 %), fiind cea mai mare comunitate musulmană din Europa

În etapa a patra a expansiunii Islamului.

Încă din 1996 au fost acceptate şi declarate oficial 751 de ZUS. În aceste zone, asupra cărora statul a pierdut controlul, trăiesc peste 5 milioane de musulmani.  Pe site-ul guvernului francez  poate fi găsită o listă completă a ZUS-urilor cu hărţi din satelit şi demarcarea precisă a străzilor.

În fiecare an sunt incendiate de bande formate din tineri musulmani circa 40.000 de autovehicule, o parte dintre ele în cadrul revoltelor „tradiţionale” de Anul Nou.

Germania

Faza a patra a expansiunii Islamului.

6.000 de musulmani (1945); 250.000 (1971); 1,7 milioane (1981); 4,5 mil (2009); 5,5 mil (2014).

ZUS neoficiale răspândite în oraşe din întreaga ţară.

Estimările guvernamentale vorbesc de peste 43.000 de membri ai grupurilor islamice extremist, între care peste 5.000 de salafişti.

Olanda

Faza a patra a expansiunii Islamului.

Musulmanii depăşiseră, la nivelul anului 2011, 5,5 % din populaţie.

Chiar dacă nu sunt recunoscute oficial, existau  (conform lui Soeren Kern, membru al Gatestone Institute şi specialist în problematica islamizării Europei cu zeci de articole despre aceasta) încă din 2011 circa 40 de zone interzise. Conform acestuia, cele mai problematice cinci cartiere musulmane sunt în Amsterdam, Rotterdam şi Utrecht. Cartierul Kolenkit din Amsterdam este problema numărul unu a ţării. Trei districte periculoase sunt Pendrecht, Het Oude Noorden şi Bloemhof în Rotterdam. Cartierul Ondiep din Utrecht ocupă poziţia a cincea, urmat de Rivierenwijk (Deventer), Spangen (Rotterdam), Oude Westen (Rotterdam), Heechterp/Schieringen(Leeuwarden) şi Noord-Oost(Maastricht).

Situaţii similare se regăsesc în Belgia, Austria, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Spania, Portugalia.

Suedia islamImigraţie, violuri, incendii şi dictatură în Suedia

Vi se pare uneori că România este puţin cam zgomotoasă? V-aţi dorit adesea liniştea şi consensul, predicate până de curând (şi încă nu ştim ce ne mai rezervă viitorul) de nişte politicieni de prin mai toate partidele şi de jurnalişti, analişti, comentatori de bine? Vă pare unora, din această cauză, rău că trăiţi aici? Vă cred. Îndemnul meu este să priviţi în jur şi în viitor; s-ar putea să vă reconsideraţi poziţia.

Acesta este un caz extrem, unic la nivel mondial, dar perfect pentru un studiu de caz, despre încotro poate duce actuala politică multiculturalistă şi corectă Europa. Şi atenţie: ceea ce în acest caz se poate petrece într-o perioadă de timp mică, în tot restul, dacă acest rest nu se va trezi, se va împlini într-una puţin mai mare. Dar nu mult mai mare. Deci:

V-aţi fi închipuit vreodată că Suedia va ajunge pe locul doi în lume la violuri, după Lesotho?

V-aţi putea imagina vreodată că Suedia este pe locul 1 în lume la şcoli incendiate premeditat?

V-ar fi trecut cumva prin minte că în Suedia s-ar putea ajunge la dictatură?

Consecinţele imigraţiei masive fără politici de integrare

Suedia este ţara cu cea mai permisivă politică de imigraţie. Imigraţia per capita (adică pe cap de suedez) este mai mare decât a fost vreodată în America şi nu are egal în istoria Vestului. Pe săptămână, Suedia primeşte mai mulţi refugiaţi din Siria decât Statele Unite, Canada şi Australia împreună primesc într-un an întreg. Statele Unite primesc cca 70.000 refugiaţi pe an, Canada 20.000 şi Australia cca 15.00. Suedia nu are nicio limitare şi primeşte cam acelaşi număr de refugiaţi din lumea a treia ca şi aceste trei ţări la un loc. Suedia este singurul stat care acordă automat rezidenţă permanentă sirienilor care o solicită, fără a cere documente care să dovedească originea celor care pretind că vin din Siria. S-au format astfel reţele foarte bine organizate, care sporesc traficul cu fiinţe umane. Dacă nu există control al celor care intră, problemele de Securitate sunt enorme: teroriştii capătă fără problemă rezidenţă şi cetăţenie şi apoi pot călători oriunde în lume – chiar şi în SUA, cu care Suedia are un acord de tip visa waiver. Dar, până la terorism, din cauza unei imigraţii mult prea mari pentru posibilităţile sale, Suedia trebuie deja să facă faţă unui număr de probleme importante.

Sistemul de învăţământ, în trecut unul dintre cele mai solide din lume, a ajuns acum pe ultimele locuri între statele din OECD (Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare). Fostul prim-ministru Fredrik Reinfeldt a recunoscut, după pierderea alegerilor, că, din cauza imigraţiei, nu mai sunt resurse pentru reforme.

Integrarea imigranţilor a eşuat, astfel că din nou Suedia este pe ultimele locuri în OECD. Imigranţii nu au locuri de muncă, trăiesc din programe de stat şi din ajutoare sociale, adesea întreaga viaţă, se izolează de suedezii nativi, au rezultate mai slabe în şcoală, iar şcolile cu mulţi imigranţi au performanţe tot mai scăzute.

De altfel, şi în evaluările  ONU privind „Indicele de dezvoltare umană”, Suedia cade de pe locul 6 în lume, în 2007, pe locul 12, în 2014.

În suburbiile locuite de imigranţi au loc revolte regulate (vezi revolta Husby din 2013, cunoscută în întreaga lume), Suedia se găseşte pe locul doi în lume (după Lesotho) la violuri şi pe locul întâi în lume la incendieri premeditate ale şcolilor.

Între 2000 şi 2013 numărul locuitorilor străini a crescut cu 713.000, în timp ce cel al sudezilor nativi cu numai 50.000. La o populaţie totală de aproape 10 milioane, sunt deja peste 10 % imigranţi (peste 80 % dintre ei musulmani) ceea ce ne arată că este pe cale o masivă schimbare demografică. Atât de mulţi imigranţi aduc şi costuri mari: în prezent de circa 14 miliarde de dolari anual.

Motivaţia acestor costuri uriaşe este aceeaşi cu cea pentru care, dincolo de primirea neselectivă, este asaltată Suedia de imigranţi: ajutor social care acoperă atât chiria locuinţei, cât şi cheltuielile iminente de masă şi transport ale familiilor în şomaj (cazul majorităţii celor nou-veniţi, dar şi al multora dintre cei vechi, alocaţie pentru copii generoasă, asigurare medicală a tuturor locuitorilor săi şi învăţământ de toate gradele gratuit (probabil ca mai puţin atractivă facilitate).

În cazul în care vor fi acordate vize de reşedinţă permanentă pentru un număr mediu de 80.000 de imigranţi pe an, pentru următorii ani s-ar aduna circa 640.000 de nou sosiţi. În general, fiecare rezident permanent din lumea a treia trage după sine cel puţin alţi 2-3 membri ai familiei, ceea ce ar însemna peste 2 milioane de nou sosiţi în 8 ani. Împreună cu cei deja stabiliţi şi luând în calcul şi nou-născuţii pe teren suedez se ajunge la o cifră optimistă de 4 milioane şi una pesimistă de 5, populaţie alogenă.

În Suedia de astăzi, cel puţin în ceea ce priveşte imigraţia, avem de a face cu o dictatură. Părerile contrare sunt sever amendate. Persoanele şi organizaţiile care fac comentarii în acest sens sunt acuzate de media principală şi de liderii politici de rasism, fascism, nazism, xenofobie. Oamenii sunt etichetaţi public şi devin nişte proscrişi, îşi pierd locurile de muncă, asistenţa socială sau chiar libertatea, pe motiv de „hate speech” (discursul urii). Şi nu pentru că au spus ceva rău despre imigranţi, ci, pur şi simplu, pentru că au criticat politica guvernului referitor la imigraţia fără limite, fără o strategie şi fără mijloace de integrare a nou-veniţilor.

Lovitura de stat din decembrie 2014

Politic, la nivelul partidelor parlamentare, există două poziţii:

– Imigraţia fără rezerve, sprijinită de 7 dintre cele 8 partide parlamentare, care consideră că aceasta este o binefacere pentru Suedia.

– Imigraţia controlată, aşezată pe politici clare de integrare, funcţie de posibilităţile statului şi societăţii şi de prezervarea celor două, susţinută de Partidul Democrat, de orientare national-conservatoare.

După alegerile din septembrie 2014, Partidul Democrat, înfiinţat în 1996, ca reacţie la acest tip de politică imigraţională, a ajuns al treilea partid parlamentar cu 49 de locuri (14 %) după social-democraţi, cu 113 mandate, şi moderaţi, cu 84. În propaganda de stânga, care domină presa şi politica europeană actuală, partidul democrat este asimilat partidelor de extremă dreapta, alături de UKIP britanic sau Frontul Naţional francez, deşi atât criticile, cât şi propunerile lui ţin de un elementar bun-simţ şi pragmatism politic naţional şi statal. Şi chiar European.

În decembrie 2014 proiectul de buget, propus de cabinetul condus de fostul lider sindical Stefan Löfven, a fost respins în parlament. În prima fază, primul-ministru a decis ţinerea de noi alegeri în 22 martie 2015. Dar după ce sondajele de opinie au arătat că democraţii sunt în creştere accelerată, fiind situaţi deja la 18 %, astfel că nici alianţa social-democraţi-verzi-comunişti, nici cea de centru dreapta nu ar fi avut posibilitatea de a face majoritatea în parlament, şase partide au semnat un protocol de guvernare comună şi pe 27 decembrie au anunţat că nu se vor mai ţine alegeri în 2015. „Acordul din decembrie”, după cum a fost el denumit, se întinde până în 2022, ceea ce înseamnă că, în afara cazului că democraţii obţin peste 50 % în 2018 (ceea ce nu ar fi chiar imposibil, data fiind înrăutăţirea accelerată a situaţiei, dar nici foarte uşor, dată fiind posibilitatea Puterii de a manevra), actuala largă coaliţie şi-a asigurat 8 ani de guvernare fără Opoziţie; în realitate, după cum a fost şi etichetat de criticii săi, Acordul din decembrie este o veritabilă lovitură de stat soft, care, spun aceştia, a pavat drumul Suediei către deces.

Un parlament de faţadă şi un partid (în curând) unic

În afara existenţei unei Opoziţii reale, care să poată amenda politicile guvernului, instituţiile democratice din Suedia sunt intacte, dar ele devin o carcasă lipsită de conţinut. În fapt apare un sistem parlamentar dublu: parlamentul oficial continuă să existe, dar în spatele acestuia va funcţiona adevăratul centru de putere format din liderii celor 7 partide (cele 6 de la guvernare şi comuniştii care le susţin), unde, departe de ochii publicului, se vor lua deciziile, care vor fi prezentate parlamentului. Aici cei 300 de parlamentari (din 349) evident că vor fi de accord cu tot ceea ce s-a decis.

Noul sistem mai este descris, de către criticii săi, şi ca o dictatură consensuală, dat fiind faptul că oricare ar fi guvernul pe care îl va avea Suedia în următorii 8 ani, acesta va avea în realitate puteri dictatoriale. De exemplu, bugetele anuale vor trece de acum încolo fără nicio problemă. Adică politicile economice, sociale, culturale nu vor mai putea fi amendate în niciun fel.

În declaraţiile lor, liderii celor 6 partide au susţinut că Acordul din decembrie a fost necesar pentru a asigura Suediei o guvernare „ordonată” şi „responsabilă”. Totuşi, Jan Björklund, liderul Partidului Poporului, a dezvăluit adevărata intenţie: ţinerea în afara puterii a „partidelor resentimentare”.

Deformarea presei aliată regimului după calapodul ideologiilor marximului cultural este atât de avansată, iar dictatura acestora este atât de puternică în Suedia, încât, după cum afirmă Ingrid Carlqvist şi Lars Hedegaard în articolul lor «Sweden: From “Humanitarian Superpower” to Failed State», „niciunul dintre jurnaliştii prezenţi la conferinţa de presă a primului- ministru, în care acesta a anunţat noua ordine politică, nu a pus evidenta întrebare: Nu este obligaţia Opoziţiei politice să se opună politicilor guvernamentale? Pentru că, dacă nu, la ce mai este bună Opoziţia? Şi de ce să mai organizăm alegeri democratice dacă toate partidele ”responsabile” sunt în acelaşi glas?”

Şi, ne mai întrebăm-amintim noi: Nu pe un asemănător fundal de teroare, în statele din Estul comunist, în jurul partidelor comuniste, s-au strâns formaţiuni „neresimentare”, vorbind într-un singur glas, şi formând, până la urmă, un singur partid?

Problema reală în Suedia acestui moment nu este larga alianţă politică, ci scopul pentru care ea a fost realizată. Nimic de reproşat, dacă ea ar fi avut numai scopul ieşirii dintr-o situaţie de instabilitate politică – aşa cum se întâmplă în Germania, de exemplu. Dar cu totul de acuzat atunci când ea se suprapune peste o deja existentă dictatură ideologică şi are ca scop eliminarea de la decizie a unui partid care reprezintă un anume procent din populaţie, deci, de fapt, eliminarea de la libertatea de expresie şi de la decizie a persoanelor care formează acel procent: 14, 18 sau mai mult la sută. Aceasta nu mai este alianţă responsabilă, ci dictatură politică pe fundament ideologic”.

Alarmism, sau realism? Copacii Islamului

Această analiză nu are ca scop demonizarea lumii islamice şi idealizarea celei occidentale. Ea nu se constituie într-un material de propagandă pro sau contra ceva, ci doreşte să facă o descriere (săracă de altfel, dată fiind cantitatea uriaşă de date) a unui fenomen de o complexitate imensă şi de întindere planetară, la care asistăm în direct: posibila înlocuire a civilizaţiei occidentale cu cea islamică. De asemenea, îşi propune să explice posibilele cauze ale fenomenului şi să ofere unele idei pentru ca istoria să nu se repete şi în Europa fostelor state comuniste.
„Tulburător pentru mine, un creştin copt din Egipt, care a trăit şi a lucrat ca medic în ţări musulmane şi nemusulmane, este abisala neputinţă de înţelegere a Islamului de către media din Vest, de către lideri şi de către omul de pe stradă. Este uluitor să vezi gradul de ignorare a adevărurilor flagrante şi a faptelor în felul în care sunt concepute politicile”. (Saba E. Demian)

Unele dintre comentarii contestă posibila desfăşurare de evenimente prezentată. Motivaţia lor: superioritatea culturii şi civilizaţiei europene faţă de cea islamică; numărul mic al radicalilor în raport cu musulmanii paşnici din Europa; aparatul poliţienesc şi militar superior numeric şi ca dotare etc. Nu e cazul să ne îngrijorăm, spun ei, democraţia (cea care, într-o formă prost înţeleasă a făcut posibilă situaţia aproape fără ieşire de astăzi, spunem noi) şi prosperitatea (El Dorado-ul râvnit de tot cel care nu are) Vestului vor învinge.

Asta deşi demonstraţia pornea de la datele realităţii: modificarea raportului demografic, în mod accelerat, în favoarea musulmanilor, prin natalitatea superioară, prin imigraţia tot mai mare a acestora, prin convertiri, prin scăderea populaţiei native şi prin emigrarea acesteia. Iar dacă e să vorbim despre cultură, ceea ce avem astăzi în spaţiul occidental este de fapt o subcultură, bazată pe mediocritate şi hedonism, pe libertinaj (şi nu libertate) şi exibare în exces a simţurilor; raţiunea a fost de mult lăsată deoparte în favoarea unui delir al autodistrugerii. Dat fiind acest presupus avans cultural şi civilizaţional (în tot mai mare măsură bazat însă numai pe tehnică, nu şi pe interiorului uman) multora nu le vine să creadă în posibila instaurarea a unui regim Islamic totalitar. De ce? Pentru că, li se pare lor, aşa ceva nu mai este astăzi posibil. Iată însă câteva argumente pentru care, considerăm noi, este posibil.

În cazul Suediei, ca urmare a spălării creierelor practicată de peste 50 zeci de ani şi a atotputerniciei mass-media marxiste, ca în orice totalitarism care se respectă, problemele reale nu există, sunt minore, sunt invenţiile duşmanului ideologic, sau sunt prezentate ca nişte binefaceri.

Dacă, de exemplu, tema colonizării masive a Europei de Vest de către cei din lumea a treia, în majoritate musulmani sau convertiţi chiar aici la islam, nu apare, pentru că nu este corectă politic, în presa care dictează moda politică a zilei, ci numai în cea contestară, etichetată, adesea, de către corecţi politic, ca extremistă sau naţionalistă, atunci ea nu apare nici în presa din România, decât sporadic, ca o curiozitate, o fi sau nu o fi?, ceva ce nu este oricum la ordinea zilei. Asta nu înseamnă însă că această uriaşă colonizare nu are loc odată cu toate fenomenele despre care am vorbit deja în episoadele anterioare şi pe care le vom relua mai detaliat şi în acesta şi în cele viitoare.

Istoricii, specialiştii în securitate şi cercetătorii fenomenului au anunţat această evoluţie încă din secolul 20, iar studiile, care o prezintă ca certă, se înmulţesc în noul secol. În 2008, în lucrarea «Organizaţiile teroriste – Conceptualizarea terorii vs securitatea europeană», prof. univ.dr. Anghel Andreescu, conf. univ. dr. Nicolae Raduconsiderau, pe baza datelor de la acel moment şi a estimărilor anterioare, că islamizarea Europei este foarte probabil a se împlini către sfârşitul secolului 21. Riscul ca populaţia creştină din ţările occidentale să fie depăşită numeric pe parcursul câtorva generaţii de către imigranţii musulmani se acutizează şi mai mult pe fondul crizei demografice din Europa şi a natalităţii ridicate a noilor veniţi (Buchaman, 2005). Menţinerea imigraţiei la cote ridicate din statele musulmane va duce la aşa-zisa „Eurabia”, moscheile putând să depăşească, din punct de vedere numeric, bisericile. În situaţia în care U.E. nu abordează o strategie viabilă de control a imigraţiei provenită din statele cu populaţie musulmană, foste colonii ale statelor Europei (Barnea, 2007) nu este exclus să asistăm chiar la transformarea Europei într-un continent islamic, până la sfârşitul secolului al XXI-lea (Lewis, 2006). Între timp, populaţia musulmană s-a dublat, iar imigraţia s-a triplat. În Anglia sunt mai multe moschei decât biserici creştine, situaţia foarte posibilă şi în Franţa şi Germania, luând în calcul şi lăcaşele de cult neoficiale. Oricum, numărul imamilor a depăşit în toate aceste state, dar şi în Suedia sau Olanda, numărul preoţilor/predicatorilor creştini.

Radicalismul european neaoş

Ne îngrozim de practicile criminale ale grupării teroriste Statul Islamic şi ale altor grupări radicale, de comportamentul totalitar al unor state islamice, de cruzimea, amploarea, nemerenicia crimelor acestora îndreptate, de obicei împotriva celor de o altă religie, dar chiar şi a coreligionarilor lor; şi ni se par ireale, cel puţin de negândit să se întâmple pe sol european. De aceea, mulţi dintre noi refuză să iasă din confortul călduţ al acelor câteva gânduri de a avea şi de a consuma, care le mobilează existenţa zilnică, şi să accepte că, mâine chiar, lumea poate arăta altfel.

Dar nu aici, în Europa, am avut noi Revoluţia franceză, o matrice a viitoarelor genociduri totalitariste, un prim regim totalitar bazat pe ideologie, cu vestita perioadă a „Terorii” în care a functionat legea „Moartea, singura pedeapsă”; cu teroarea ca practică, legislaţie şi principiu. O practică reluată peste o sută şi ceva de ani de revoluţia bolşevică şi de regimurile comuniste  cu zeci de milioane de victime? Oare nu aici în Europa am avut un regim nazist şi altele fasciste, care au adus alte zeci de milioane? Nu avem chiar acum, aici, la câteva sute de kilometri, în Ucraina de est şi Crimeea, răpiri, execuţii, dispariţii, mutilări, genocid, suspendarea legii statului şi aplicarea legii bunului plac?

Şi oare nu mai există şi prin Vestul acesta civilizat şi superior cel puţin câteva sute de mii sau chiar milioane de francezi, nemţi, englezi, italieni, spanioli etc., altfel nativi get-beget, care, dacă ar şti că nu li se întâmplă nimic, ar lua casele, averile, vieţile celor mai avuţi sau ale duşmanilor lor ideologici, fecioria fetelor sau virtutea femeilor concetăţenilor lor? Şi nu sunt destule zeci de mii, individual sau în bande, care chiar fac asta ştiind că riscă puşcăria sau (în SUA) chiar moartea? Şi atunci, de ce nu ar face-o, în definitiv, nişte străini?

Aşa-numita noastră superioritate civilizaţională nu este decât, în mare parte, o spoială, care cade la prima aversă mai consistentă. Este exact ceea ce remarca Soljeniţin în celebrul său discurs de Harvard: „…inima democraţiei şi a civilizaţiei voastre a rămas fără electricitate timp de câteva ore, cel mult, şi iată că deodată hoarde de cetăţeni americani ies pe stradă, jefuiesc şi violează. Iată cât de subţire e pelicula! Iată cât de fragilă şi de roasă de o boală internă e structura voastră socială”.

Să ne amintim de toate mişcările extremiste europene din Irlanda Spania, Franţa, Italia sau Germania, care au lăsat în urmă, după cel de-Al Doilea Război Mondial, zeci de mii de morţi, au semănat teroarea pe străzile oraşelor occidentale, au mutilate trupuri şi suflete şi au provocat distrugeri importante. Organizaţiile teroriste de stânga: 17 Noiembrie în Grecia, RAF germană, Brigăzile Roşii italiene, Action Directe în Franţa; de dreapta: Ordinea Nouă şi NAR în Italia; grupările teroriste naţionaliste: IRA irlandeză, ETA bască (fiind doar cele mai cunoscute) au avut şi un destul de important sprijin popular ca urmare a nemulţumirilor, exasperării şi contestării sistemului.

În ultimii ani este în construcţie o vastă reţea teroristă europeană în cadrul careia colaborează terorişti locali cu cei islamici. Teroriştii din Orientul Mijlociu le-au promis celor de aici ajutoare şi arme, în schimbul fidelităţii lor faţă de strategia luptei acestora. Serviciile italiene de informaţii au identificat, în luna aprilie 2001, o nouă reţea numită „Firul roșu”, care ar reuni următoarele grupări teroriste: „Grapo” (Grupul de Rezistenţă Antifascistă Întâi Octombrie) din Spania, „Gruparea de acțiune directă” din Franţa, „Pira” (Adevărata Armată de Eliberare Irlandeză) din Irlanda, „BRPCC” (Brigăzile Roşii – Partidul Comunist Combatant) şi „Federazione” (Federația), ambele din Italia. Cea din urmă reuneşte, în fapt, trei noi mişcări teroriste italiene, anume „NPR” (Nucleul Proletar Revoluţionar), „NIPR” (Nucleul deIniţiativă Proletar-Revoluţionar) şi „NTA” (Nucleele Teritoriale Antiimperialiste). Potrivit datelor oficiale, „NTA” ar reprezenta un real pericol datorită structurării şi organizării grupurilor sale, reţeaua acoperind aproape în totalitate teritoriul peninsulei, spre deosebire de celelalte două grupări din componenţa „Federației”, “NRP” şi “NIPR”, prezente în zonele celor două mari oraşe, Milano şi Roma. (Prof. univ. dr. Anghel Andreescu, Conf. univ. dr. Nicolae Radu – «Privatizarea violenței. Mediul de securitate și psihologia terorii; 2011).

Parteneriatul radicalilor islamişti cu reţelele de crimă organizată

Oriunde ar acţiona grupările islamiste (şi, în general, toate grupările teroriste), acţiunile lor  sunt conjugate cu activităţi de tipul crimei organizate: jafuri, trafic de droguri, de arme, de carne vie, extorcări de bani etc., fie că se ocupă direct de ele, fie că sunt în simbioză cu bandele criminale organizate. După cum spune Dr. Cristian Baci în Revista de Investigare a Criminalităţii nr. 4, 2010: „Obiectivele celor două tipuri de organizaţii sunt adesea comune, vizând impunerea propriilor politici, controlul economiei statelor, dezvoltarea paralelă a structurilor economico financiare subterane, proliferarea corupţiei, înlăturarea liderilor politici consideraţi incomozi, practicarea asasinatelor împotriva adversarilor”.

În acest sens, rapoarte oficiale ale poliţiilor sau ministerelor de interne din statele vest-europene, precum şi o serie de mărturii „personale” ale unor personaje implicate în lupta împotriva infracţionalităţii relevă că în toate suburbiile, cartierele sau oraşele ocupate de imigranţii islamici şi nu numai, există o mulţime de bande care se ocupă cu activităţi de criminalitate organizată, care se constituie în surse pentru existenţa zilnică, dar şi pentru finanţarea organizării celulelor, grupurilor şi organizaţiilor islamiste. De fapt, este destul de greu de apreciat din exterior, în măsura în care poliţia şi, în general, statul au scăpat din mână aceste zone, cât din separarea şi închiderea acestora este pentru motive politico-religioase şi cât pentru motive interlope (este de fapt un subiect aproape nediscutat şi deci neelucidat, câte dintre aceste mişcări radicale din întreaga lume, de diverse inspiraţii: maoiste, comuniste, islamiste, naţionaliste etc., sunt mobilizate cu adevărat de acele „idealuri”, sau acestea sunt doar o acoperire pentru activităţiile ilicite? Sau câte au pornit ca organizaţii radicale teroriste şi pe drum au devenit tot mai mult bande criminale?)

Am arătat că în Franţa există, din 1996, 751 de ZUS (Zone Urbane Interzise) delimitate prin decret guvernamental, în care autorităţile, chiar dacă nu o recunosc oficial, nu mai au nicio autoritate şi în care cei care nu locuiesc acolo şi, mai ales europenii nativi, sunt sfătuiţi nici să nu intre. Altfel spus, Republica ia sfârşit în apropierea liniei de demarcaţie dintre acestea şi restul teritorului.

În iulie 2012, guvernul francez a anunţat un plan pentru reafirmarea controlului statului în 15 dintre cele mai cunoscute ZUS desemnându-le ca Zone prioritare de Securitate (ZSP). Numărul ZPS-urilor a ajuns între timp (în numai 2 ani) la 64. Districtele (subunităţi ale suburbiilor) infestate de criminalitate, desemnate de către Ministerul de Interne includ părţile puternic musulmane din Amiens, Aubervilliers, Avignon, Béziers, Bordeaux, Clermont-Ferrand, Grenoble, Lille, Lyon, Marseilles, Montpellier, Mulhouse, Nantes, Nice, Paris, Perpignan, Strasbourg, Toulouse etc.

Materialele media nu fac, în general, legătura dintre infracţionalitate şi zonele compact musulmane, dar o putem face singuri suprapunând ZUS-urile peste ZSP-uri.

Copacii Califatului mondial: Statele islamice şi…

Statul Islamic, a cărui principal funcţie este aceea de a pune în practică legea lui Dumnezeu, urmăreşte să impună Islamul ca ideologie care să domine întreaga lume…

În acest sens, Jihadul a fost întrebuinţat ca un instrument atât pentru universalizarea religiei, cât şi pentru stabilirea unui stat mondial imperial – afirmă irakianul Majid Kadduri, o autoritate mondială pe tematica islamică, în cartea sa «Război şi pace în legea Islamului», apărută în 1955.

Nu numai în Europa, ci pe întreg globul lumea islamică dă dovadă de o vitalitate de excepţie: demografică, religioasă şi politică.

Islamul mondial era estimat în 2010- 2011 la circa 1,6 miliarde de adepţi, adică cca 23 % din populaţia globului.

Nu mai puţin de 49 de state au o populaţie majoritar musulmană şi o legislaţie care merge de la aplicarea 100 % a Şariei: Iran, Pakistan, Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe Unite, 12 state din Nigeria, statul Aceh în Indonezia, Yemen, Maldive, Iraq, Brunei, Afganistan, Sudan, Mauritania, la aplicarea ei în diverse grade doar în viaţa personal şi în unele aspect publice.

Pentru a avea o imagine cât mai fidelă a fenomenului expansiunii Islamului şi pentru a nu rămâne cu impresia greşită că Europa noastră, în definitiv mică, este singura beneficiară a acestuia, va invit într-o scurtă incursiune pe celelalte continente.

Indonezia – în jur de 209 milioane de musulmani (88 % din populaţie), pe locul 1 în lume. Indonezia devine un arhipeleag jihadic, datorită extremismului islamic, care îşi face tot mai mult simţită prezenţa în regiune, pe fondul instabilităţii politice şi sociale.

India – 172 milioane (14,2 %) în 2011. Islamul este religia cu cea mai rapidă creştere.

Pakistan – 190 milioane de muslmani din 196 milioane total. Rata de feritilitate 3,6 %.

Israel – musulmanii au crescut de la 14,1 %, în 1990, la 25 %, în 2011, şi, se estimează, vor fi majoritari in jurul lui 2035. Rata de fertilitate 3,4, comparativ cu 1,4 a evreilor. În zona palestiniană, sporul demografic de 3 ori cât cel israelian. Numărul locuitorilor Palestinei împreună cu cel al refugiaţilor depăşeşte de două ori populaţia Israelului. În acelaşi timp, se remarcă o tendinţă de emigrare a evreilor din Israel.

Rusia – după diverse surse, între 20 şi 30 milioane de musulmani din 140 milioane. În regiunile de origine a ruşilor: Breansk, Smolensk, Novgorod, Pskov, Ivanovsk se nasc de 2-3 ori mai puţini oameni decât mor. Creşterea populaţiei musulmane prin: natalitatea înaltă din Caucazul de Nord (Cecenia, Inguşetia, Daghestan, de 3-4 ori mai mare decât mortalitatea); imigraţia masivă din ţările învecinate musulmane. ONU estimează la 116 milioane populaţia Rusiei în 2050 în care ponderea musulmanilor ar putea fi apropiată de 50 %.

Africa – după diverse surse între circa 434.500 milioane şi 565.000 milioane din circa 1.100.000 (în 2010).

Canada – de la 579,640 (2 %), în 2001, la 1.053.945 (3,2 %), în 2011. Rata de fertilitate 2,4, în comparaţie cu 1,6 a celorlalţi locuitori.

…Organizaţiile islamiste

Vi s-au părut îngrozitoare crimele de la Charlie Hebdo? Cu Statul islamic şi atrocităţile sale sunteţi oarecum deja familiarizaţi, dar de Boko Haram aţi auzit? Probabil, mai puţin sau de loc, pentru că este o grupare islamică care acţionează în Nigeria. Şi care, deşi a omorât, în aceeaşi perioadă, între 3 şi 7 ianuarie 2015, în oraşul Baka şi în 16 sate din împrejurimi, peste 2.000 de oameni (majoritatea femei, copii, bătrâni, bolnavi) şi a distrus literalmente acele aşezări, nu a provocat niciun val de „Şi eu sunt Baka”, niciun marş al mai marilor lumii şi al cetăţenilor Parisului sau ai altei capitale. Pentru că, nu-i aşa?, se întâmplă la ei, nu la noi. Deşi Boko Haram, numai în 2014, per total, a produs peste 11.000 de victime. Tot ei au răpit sute de fete de la două şcoli, au provocat mutaţii mari de populaţie, convertiri forţate etc.

Tipică este organizaţia Boko Haram ce luptă activ În Nigeria pe o platformă politică islamistă secesionistă, panarabică, ce promovează purismul şi supremaţia rasială şi religioasă, mişcare ce a intrat pe scena războiului cu doar 8 ani În urmă cu o mână de oameni ajungând să atace armat penitenciarele statului şi forţele de ordine. Este vorba de un pattern. Acelaşi fenomen a putut fi observat şi în Sudan…un partid cu o aripă paramilitară care, treptat, prin presini, agresiuni, asasinate, şantaj reuşeşte să subjuge toată scena politică a unei ţări şi ulterior anihilează orice nucleu nemusulman, religios sau laic. Sudan, Somalia, Niger deja au fost câştigate; se întâmplă, cu aceleaşi legităţi şi trucuri, ocupaţia silenţioasă a islamului în Etiopia, în Uganda, în Ghana, în Burkina, şi de curând şi în Kenya. Primul pas şi, în acelaşi timp, semn al ocupaţiei este obţinerea prin felurite strategii a statutului legal şi a includerii în legislaţia naţională a Șariei, întâi într-o formă ameliorată şi treptat în plenitudinea ei totalitaristă. Deci începutul expansiunii se poate remarca atunci când tot mai mulţi musulmani rezidenţi dintr-o ţară încep să militeze [=vocifereze] pentru recunoaşterea din partea autorităţilor statale a compatibilităţii Șariei cu constituţia laică şi cu cutumele celorlalte creligii, această campanie neîncetând până când nu obţin măcar o frântură de Şarie inclusă în sistemul de drept.

Acelaşi lucru se întâmplă peste tot în lume acolo unde există mari comunităţi musulmane şi, evident, organizaţii islamiste, chiar şi atunci când ele nu sunt majoritare. În ultimii zece ani sunt omorâţi anual circa 100.000 de creştini doar pentru că sunt creştini; imensa majoritate a acestor omoruri au loc pe teritoriile afectate de radicalismul islamic. Dar oricare alt „necredincios” e bun fie mort, fie, dacă are noroc, sclav. Alte milioane sunt siliţi să-şi părăsească casele şi ţinuturile. Mulţi sunt convertiţi cu forţa.

Cele circa 90 zeci de organizaţii radicale islamiste declarate teroriste (pe lista ONU, dar şi pe cele ale UE, sau cele naţionale ale SUA, Israel, India, Egipt, Rusia etc., care includ de obicei şi alte organizaţii locale, nedeclarate teroriste la nivel planetar ), sutele de organizaţii mai mici, grupuri, celule locale, dar conectate la unele dintre cele mai cunoscute, acestea sunt, împreună cu statele islamice, care le şi susţin strategic şi financiar, copacii care sunt destinaţi formării statului islamic mondial.

Iată un exemplu:

Frăţia Musulmană

este cea mai veche şi mai mare organizaţie politică musulmană din lume, o mişcare islamistă globală înființată în 1928 de către Hassan al-Banna, un admirator declarat şi susţinător al lui Hitler. (Mulţi analişti ai fenomenului au arătat inspiraţia şi baza nazistă a celor mai multe dintre organizaţiile islamiste).

Crezul mișcării: Allah este adevărul nostru suprem, Profetul este conducătorul nostru, Coranul este legea noastră, jihadul este drumul nostru şi moartea în slujba lui Allah este cel mai măreţ ideal. Allah este cel mai mare. Ambiţia lui Al-Banna a fost aceea de a institui Şaria ca o lege globală: Este o datorie obligatorie pentru fiecare musulman să se străduiască pentru idealul de a face din oricare om un musulman şi întreaga lume islamică, astfel încât steagul Islamului să fluture peste întreaga planetă, iar chemarea muezinului să poată răsuna în toate colţurile lumii. Allah este cel mai mare.

La început a activat mai ales în Egipt, dar activiştii săi au cooperat înainte şi în timpul războiului cu naziştii în Germania, iar unii dintre ei au fost membri ai celebrei divizii bosniace Handschar SS. Către 1950 mişcarea avea circa 2 milioane de membri, iar influenţa sa, ideile şi modelul s-au extins în lumea arabă constituind baza pe care s-au constituit mai târziu multe dintre organizaţiile teroriste actuale printre care Hamasul, Al-Qaida şi Jihadul Islamic Palestinian. La începutul anilor ’60, membri şi simpatizanţi s-au mutat în Europa şi SUA şi, în anii care au urmat, au creat o reţea de moschei, organizaţii de caritate, organizaţii pentru drepturi şi libertăţi şi organizaţii islamiste destinate, nu ajutării musulmanilor din aceste zone pentru a se integra (aşa cum se afirma de faţadă), ci extinderii islamismului.

La rândul lor, aceste organizaţii s-au unit în asociaţii, ligi, uniuni islamice internaţionale care au influenţat în mod decisiv, de la nivelul ONU sau UE, introducerea conceptului de islamofobie şi au contribuit în statele respective la o discriminare pozitivă tot mai pronunţată în favoarea islamului, crescând în acelaşi timp intoleranţa şi discriminarea împotriva creştinilor. Multe dintre aceste organizaţii au ajuns consultanţi sau parteneri ai guvernelor pentru implementarea unei legislaţii a toleranţei faţă de Islam şi Islamism şi de intoleranţă faţă de actele de discriminare. Caracteristic pentru cele mai multe dintre ele este dublul limbaj practicat de liderii şi membrii lor: în spaţiul public, unul de deschidere şi cooperare, în vederea integrării şi al unei cât mai bune convieţuiri; în interiorul lor, al moscheilor, al reuniunilor naţionale sau internaţionale, de luptă pentru impunerea totală a Islamului în societăţile respective.

Baza activităţii lor în Europa s-a constituit în Germania, pentru ca apoi modelele de organizare, de organizaţii şi de negociere cu autorităţile să fie aplicate în restul statelor vest-europene.

Principalele state finanţatoare ale FM au fost Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Turcia, primele două chiar şi după ce, oficial, au aderat la desemnarea ei ca organizaţie teroristă de către Egipt. Dar venituri uriaşe, în medie de zeci de milioane de euro annual, au fost primite, în fiecare dintre statele occidentale, de la bugetele naţionale pentru finanţarea aşa-ziselor programe şi proiecte de integrare.

În acest moment, Frăţia Musulmană este prezentă (după surse diferite) în de la 70 la peste 100 de state (diferenţele provin de la ascunderea ei sub faţada organizaţiilor civice), reuşind să construiască, ca alternativă islamică moderată acceptată ca partener al guvernelor (tot datorită acestei faţade civice), o formidabilă reţea mondială.

Preluare: evz.ro / Autor: Paul Ghițiu

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.