Emigrantul român, povestea unui zâmbet după lacrimi care nu mai știu să plângă

A plecat părăsindu-și familia. Poate că la un moment dat, țara lui l-a părăsit dar el pe ea niciodată cu adevărat.

Pentru nimeni nu a fost ușor în vremuri tulburi, de tristă amintire. Obligați de lipsuri, nevoi și mai ales de dragostea pentru familiile lor, mulți români au luat calea străinătății, fără să se uite în urmă. Nu spun nimic nou. Conaționalii noștri pleacă de mulți ani să muncească ori să trăiască în alte țări, acolo unde munca lor e plătită și pot ajuta pe cei dragi. Alții au ales să nu se mai întoarcă niciodată în România, decât în vizită sau pentru a se relaxa. Fiecare a preferat câte ceva, greșind, luptând, riscând, reușind, ca să aibă o viață mai bună pentru ei și pentru cei dragi. Totul pare simplu la prima vedere, dar nu e deloc așa. Din păcate, tristețea multora dintre noi, care plecăm din țară unde ne-am născut, apare deseori atunci când vedem reacții nemeritate împotriva noastră. Că suntem trădători de neam, că am abandonat țara. Da, fiecare dintre românii emigranți are câte o poveste. Este de fapt, câte o poveste. A unui surâs, precedat de o lacrimă vărsată de pe obrazul dorului, suferinței, sacrificiilor.

Românul emigrant a împânzit pământul, lumea, cu zbuciumul său, cu încercările sale, cu povești reale despre oameni care cândva au plâns, au strâns din dinți și și-au aruncat cine știe, privirile spre cer, cu mâinile împreunate, rugându-l pe Dumnezeul Atotputernic să aibă grijă de ei și de copiii lor, de viața lor. Măsura fericirii măcar vremelnice de astăzi este direct proporțională cu măsura lacrimilor vărsate, într-un timp care a stat pe loc la despărțirea de iubită, mamă, tată, soție, prieteni, copii.

Au plătit șpăgi ca să li se înlesnească trecerea graniței către libertate, au fost înșelați de tot felul de firme fantomă sau oameni neoameni, adică escroci unși cu toate alifiile. Câte românce nu au dat bani ca să plece la un loc de muncă undeva în străinătate? Câți nu s-au trezit că au fost escrocați, după ce au fost ademeniți cu tot soiul de anunțuri publicitare sau așa-zișii angajatori s-au „evaporat” la destinație? Sunt multe de spus despre toate acestea. Poveștile românilor emigranți ar umple o bibliotecă mare cât pământul, cu speranțele pierdute, lacrimile și apoi împlinirile, reușitele lor. Mă rog, poate mai puțini au izbutit. Nu toți au forța de a merge mai departe. Dar la general vorbind, românii emigranți au avut cu milioanele forța de a încerca măcar să izbutească pe drumul străinătății. Da, dragi cititori, acest român emigrant, oricare ar fi el, din orice loc al acestei lumi, poate fi povestea unui zâmbet ascuns după lacrimi care cândva, undeva, pe peronul unei gări sau într-un aeroport nici să plângă nu a mai putut.

Preluare: blostingnews.rom / Autor: Adrian Melicovici