„Nu suntem lăsați să construim un viitor mai bun până nu ne cerem scuze pentru tot ce ne-au făcut ei nouă”

Președintele Serbiei, Tomislav Nikolici, a susținut un discurs dur la adresa Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) cu ocazia comemorării a 16 ani de la începutul agresiunii alianței împotriva țării sale, 24 martie 1999.
Șeful statului sârb a declarat că atunci când nu s-a mulțumit să bombardeze orașele, satele, școlile, spitalele sau televiziunile, cei de la NATO „au țintit casele noastre și cea mai mare comoară a noastră – copiii noștri”.
Aflat la Aleksinac, loc unde NATO a bombardat un parc, o promenadă și o piață, omorând 11 persoane și rănind alte 50, președintele Tomislav Nikolici a spus că „Serbia va ierta mereu, dar nu va uita niciodată”.
Președintele Serbiei a mai declarat că bombardarea Serbiei și consecința imediată, declararea independenței provinciei Kosovo, a „deschis cutia Pandorei, cu consecințe teribile pentru comunitatea internațională”.

„Singulară și tragică, vocea Serbiei s-a pierdut în cacofonia tiranilor ce au distrus țesătura ordinii internaționale. Întâi prin cuvinte și decizii arbitrare, apoi prin bombe. Consecințele deciziei arogante de acum 16 ani sunt resimțite și azi și toată lumea le suportă” – Tomislav Nikolici.

Președintele Serbiei a susținut faptul că nimeni din cei care au dat ordine și le-au executat nu și-a cerut scuze pentru morții Serbiei.

„Serbia își amintește acele zile, păstrează memoria victimelor inocente și îi numără printre sfinții ei martiri. Cei care nu și-au cerut scuze, cei care nu și-au asumat responsabilitatea pentru acțiunile lor, cei care nu au fost chemați în fața justiției pentru ‘greșelile colaterale’ nu merită nici să fie amintiți, nici să fie iertați. Când ei, dacă o vor face vreodată, vor rosti cuvintele prin care ne vor cere iertarea, vor auzi vorbele pe care patriarhii le foloseau atunci când îngenuncheau în fața morților de pe câmpurile de luptă: vom ierta mereu, dar nu trebuie să uităm niciodată”.

O parte din cei care au dat ordinele și care le-au executat sunt în viață și „continuă să bombardeze chiar și azi, în timp ce Serbia plânge și cere doar niște scuze decente de la cei care au bombardat o țară în Europa la finalul secolului 20”.

Tomislav Nikolici a mai spus că simte că țara sa este judecată după niște reguli speciale de către mai marii lumii.

„Când menționăm trecutul nostru, ei ne spun că tot ce contează este viitorul. Când vorbim de viitorul nostru, ei ne spun că nu-l merităm din cauza trecutului. Nu suntem lăsați să construim un viitor mai bun, până ce, zic ei, nu ne vom confrunta trecutul și deciziile luate. Până nu ne vom cere scuze pentru tot ce ne-au făcut ei nouă. Într-adevăr, o eroare s-a produs atunci, dar nu a fost colaterală, ci una inumană și istorică. Și a fost a lor” – Tomislav Nikolici.

Potrivit unor date oficiale de la Belgrad, aproximativ 2.500 de civili sârbi au fost uciși și aproximativ 12.500 răniți în cursul celor 11 săptămâni de bombardamente. Organizația pentru apărarea drepturilor omului Human Rights Watch (HRW) estimează că numărul civililor uciși s-a ridicat la aproximativ 500.

„Priveam încremeniţi apocalipsa”

Jurnalistul timişorean Raico Cornea a fost prezent în Kosovo, pe 24 martie 1999, când NATO a lansat bombardamentul asupra Serbiei.

În seara zilei de 24 martie 1999, peste o mie de avioane de vânătoare NATO şi mii de rachete Tomahauk au atacat mii de ţinte din întreaga Serbie. Au fost lovite pe rând: obiectivele militare apoi infrastructura şi obiectivele civile. Au fost ucişi 2.200 de civili nevinovaţi.

Raico Cornea a aşternut pe pe hârtie tot ce a auzit, văzut şi simţit în Kosovo şi Belgrad, în perioada 1998-1999. Astfel a apărut volumul «Kosovo- Cântecul trist al mierlei», în care a povestit cele trăite la aceea vreme.

Jurnalistul timişorean s-a aflat în provincia Kosovo când au început bombardamentele.

Kosovo înainte de atacul NATO: „De câteva zile, după lăsarea serii, celebra promenadă a Priştinei este fantomatic de pustie, dar tinerii se întâlnesc totuşi în caffe-baruri şi pizzerii. Fiecare etnie are localurile sale.

Cele cu inscripţii chirilice sunt rezervate pentru sârbi, iar celelalte pentru albanezi. Într-un singur bar, al cărui patron este un turc, vin şi unii şi alţii. ‘Sunteţi ziarişti, nu? Să nu ne minţim. Albanezii îi urăsc pe sârbi şi invers. Aşa a fost şi aşa va rămâne pe veci. Eu şi prietenul meu Zoran suntem doar o excepţie’. Ambii se tem de război. ‘Dacă se va ajunge la aşa ceva, eu voi merge cu ai mei’, zice Bekim. Zoran la fel. A doua zi, pe prima pagină, ziarul albanez «Bujku» titrează: ‘Nu mai e timp’. Cotidianul «Jedintsvo», singura publicaţie sârbească din provincie: ‘Timpul lucrează pentru noi’”, scria Raico Cornea, la Priştina, în 27 februarie 1998.

La 1 martie: „Şaizeci de cadavre zac de două zile întinse în faţa postului de poliţie din Srbica. Albanezii refuză să îşi îngroape morţii ucişi în luptele cu poliţia sârbă prin împrejurimile satelor Prekaz şi Lauş, până nu vine o echipă internaţională de medici legişti. După o serie de atacuri teroriste din ultimele câteva luni, viaţa din zonă revine parcă la normal. Muncitorii merg din nou la serviciu, copiii la şcoală, iar credincioşii la mănăstirea Devici. Nimeni însă nu doarme liniştit. ‘Dacă nu se face ceva, din cei 900 de sârbi vor rămâne mai puţin de jumătate’, e de părere Milutin Arsic, un ţăran care de luni de zile doarme cu puşca lângă pat şi cartuş pe ţeavă”, a scris Raico Cornea.

În 28 februarie, relata despre eşuarea negocierilor de la castelul Ramboillet, de lângă Paris. Vojislav Kostunica, liderul Partidului Democrat Sârb susţinea că Serbia nu se mai poate opune sosirii trupelor străine. „Prin sosirea a 30.000 de militari, Iugoslavia va înceta să mai existe ca stat suveran” – Vojislav Kostunica.
„În aşteptarea bombelor NATO, belgrădenii îşi văd liniştiţi de problemele lor zilnice. Plictisiţi parcă de ameninţări, încearcă din răsputeri să procure zahărul şi uleiul, produse a căror lipsă se simte în capitala iugoslavă. Acum câteva zile, un post local de radio a premiat cel mai original răspuns la întrebarea: Cum veţi întâmpina un eventual bombardament? Răspunsul a fost: în sânul familiei, cu o friptură, muzică şi un pahar de tărie”, scria Raico Cornea, în 28 februarie 1999, la Belgrad.

Seara de 24 martie 1999. În jurul orei opt au început bombardamentele. Raico Cornea era în restaurantul unui motel dintr-un sat de lângă Priştina, capitala provinciei Kosovo.

„Deodată, cerul din spatele caselor s-a luminat puternic. A urmat o bubuitură înăbuşită. Apoi încă una şi încă una. Culoarea cerului s-a transformat instantaneu din albastru în alb-roşiatic. Terasa motelului devenise în următoarele clipe neîncăpătoare pentru toţi cei care în urmă cu câteva momente erau în restaurant. Priveam încremeniţi imaginea apocaliptică. După câteva secunde, o explozie puternică a lăsat satul în beznă şi a făcut ca geamurile clădirilor să vibreze foarte puternic…

O lumină orbitoare a apărut în mijlocul câmpului la vreo jumătate de kilometru de motel. Explozia a avut loc instantaneu. În secunda următoare, ca un vuiet sinistru, suflul exploziei a lovit uşa restaurantului trântind-o zgomotos de perete. Nimeni n-a mai apucat să facă vreo mişcare. Am simţit doar cum vuietul morţii mă cuprinde fulgerător şi cum mă izbeşte de mozaicul rece al încăperii. Timpul parcă s-a oprit. M-am ridicat cu greu în genunchi. Mă durea tot corpul şi nu vedeam absolut nimic”, a povestit Raico Cornea.

„Prin uşa de sticlă mată vedeam cum se lumina cerul la fiecare câteva secunde de parcă eram în plină zi. Deja mă obişnuisem într-un fel cu bubuiturile. Mai mult decât de bombele NATO, mă temeam ca nu cumva teroriştii să atace satul”.

Susține Anonimus.roDacă te regăsești și crezi, sprijină activitatea Anonimus.ro și presa liberă și independentă! Nu suntem finanțați de partide sau companii, nu avem interese politice sau economice, ADEVĂRUL ESTE SINGURUL NOSTRU SCOP!