Micul dobitoc de provincie e și mai mic decât micul dobitoc „capitalist”, pe care ar vrea să-l imite. Așa că tot ce îl clasează pe dobitocul de la centru, e mai mic, și mai străveziu, dar și mai înțepător, în cazul dobitocului provincial.
Dobitocia primul e poleită de aparențele „civilizațiunii” și „vexaxiunii”, dincolo de care rar lasă să se întrezărească comportamentul său primar. E ”școala” lui, singura „diplomă” care își poate arăta roadele în realitatea de zi cu zi. Dobitocul „capitalist” nu va fi niciodată atât de tranșant precum dobitocul de provincie își îngăduie să fie, niciodată prea direct, niciodată prea categoric, niciodată definitiv. El nu va exprima vreodată idei, va avea o grijă specială în acest sens, ci doar opinii, pe când micului dobitoc aspirant tocmai asta i se întâmplă să facă. Ăsta e cusurul său. Din prea multa și neostoita dorința de a parveni cu pași prea largi face astfel de gafe impardonabile. Acestea toate pot fi considerate mici scăpari ale micului dobitoc de provincie care nu îi vor permite niciodată să fie plenar, să se împlinească ca un mare mic dobitoc, dacă le va repeta. De altfel, primul lucru care i se va reproșa micului dobitoc provincial odată ajuns printre dobitocii „capitali” va fi, cu alte cuvinte, că încearcă să spună lucruri, și nu numai să vorbească. Bineînțeles că micul dobitoc provincial se va adapta rapid, dar nu pentru că a înțeles pe deplin ce se întâmplă cu el, nu pentru că va realiza că face un compromis. Nu, se va adapta din același motiv pentru care este un mic dobitoc și nu mai există nicio salvare pentru el. Ați ghicit. Pentru că e un dobitoc lovit de micnicie.
De fapt, ceea ce e determinant în acest proces de adaptare este aparenta predispoziție la compromis. De ce spun aparentă? Pentru că altceva nu contează în lumea micilor dobitoci, după cum vă veți fi putut da seama. Iar micul dobitoc, de oriunde ar fi el, are dezvoltat într-un mod subliminal, chiar pentru el însuși, un simț deosebit al compromisului. Un soi de artă dadaistă a compromisului, căruia îi găsește un principiu și o expresie înaltă din orice împreunare de elemente haotice și hidoase, dincolo de orice simț estetic sau moral.
Din practică, un principiu pe cât de fundamental, pe atât de subînțeles este să nu subliniezi niciodată compromisul realizat. Nici măcar printr-un singur cuvânt care ar indica o cedare. E un semn de slăbiciune de neiertat! Din lexicul micului dobitoc, cel interior, lipsește cuvântul „compromis”, sau este legat mai degrabă de o stare „de trecere”, tranzitorie, care nici măcar nu merită o discuție serioasă, de care, de altfel, el, în oricare alte condiții, este mereu mai mult decât capabil. Compromisul se leagă mai mult de o situație particulară elastică, existentă la un moment dat, care nu merită a fi întinsă decât relativ la forța sa de propulsare.
El nu înțelege expresia „pe tema asta nu fac compromisuri”, negarea compromisului îi este inaccesibilă în orice împrejurare de viață. Nu există lucru asupra căruia să nu poată face un comprimis. De aceea, dacă îi vor fi adresate aceste cuvinte cel puțin deranjante, el le va întâmpina cu tonalitatea joasă a unei înalte înțelepciuni: „Noi nu vorbim așa!” Expresiile sale favorite sunt „Niciodată nu spune niciodată”, „Totul e posibil” sau „Trăim în țara tuturor posibilităților”. Pentru că el iubește cuvintele mari, dar cu o singură condiție: să fie goale, să nu transmită, să nu fie încărcate. Vorbele în spatele cărora nu poate întrezări sau ghici un spațiu de manevră îi provoacă repulsie și îl cutremură. Pentru el toate sunt îmbrăcate într-un veșmânt transparent de morală, și va gusta această aparență cu atât mai mult cu cât simțurile sale vor trece mai ușor dincolo de ea.
În vocea unui politician va auzi dorința de a câștiga voturi, în strigătele unui moderator dorința de a atrage public, în dojana unui preot pe cea de a-și păstra enoriașii, precum în chemarea unei reclame comerciale nu se poate auzi decât dorința de profit. El știe toate lucrurile acestea, le-a rumegat undeva la începuturi și sunt printre puținele lecții de viață asimilate intim, iar acum nu poate avea decât o înțelegere condescendentă față de toate aceste „treceri”.
În schimb, nu are înțelegere pentru discursul înflăcărat, vorba grea, explicația pasională. El nu prea înțelege trăirea, de altfel, în afara comodității personale și a măscărelii profesionale. Acestea nici măcar nu ar trebui să existe în lumea sa. Înflăcărarea în discursul său nu poate dura mai mult decât câteva secunde, pentru ca mai apoi să-i fie dat dreptul de a-i culege efectele, cu coada ochiului. Vorba grea nu poate surveni decât într-o confruntare personală și e legată întotdeauna de personalitatea sau capacitățile sale extraordinare, acompaniată fiind de alte efecte teatrale. Explicația pasională nu se poate produce decât într-o situație în care el sau cei din gașca din care face parte sunt marginalizați de pretențiile intelectuale, dar în final personale, ale altuia sau ale altei găști, și nu poate fi acoperită decât de ”sinceritate”.
În tot și în toate micul dobitoc provincial, mai mult decât cel „capitalist”, este mereu excedat de propria importanță și personalitate, întotdeauna în ascensiune, niciodată împlinite.
Citește și: Odă micului dobitoc I - Dezbaterea Odă micului dobitoc II - Atotcunoașterea Odă micului dobitoc IV - Femeia
