«Prezentarea alergătorului», de Gellu Naum

0

Gellu NaumCute ale tăcerii, ziduri fără ferestre,
guri pângărite de cuminecătură
guri de ghips, guri încleştate în bezne,
voi, rictusuri suave, schimonoseli de ură

mai recunoaşteţi glasul cu sunete prea slabe
şi glezna putrezind lângă pedală
şi pieptul lui, o harfă, pe ale cărei coarde
purta, ca pe o targă, imensa oboseală?

Mai recunoaşteţi bustul din marmure neclare
stând în bătaia lunii, tăcut, ca un landou
şi pletele prelungi curgând spre buzunare
şi nasturii de aur cusuţi peste tricou?

Au putrezit, pesemne, şi n-au rămas din toate
aceste indicaţii de profil
decât ecoul jalnic al tristelor stigmate
prinzându-i, ca un cearcăn, oftatul inutil.

Posomorâte guri, voi, bâiguieli încete,
iată Alergătorul, feroce şi posac
gonind pe şaua roasă a unei biciclete
prin miturile tulburi ale acestui veac:

din care fald al nopţii cu moliciuni de gumă
şi-a răsucit în aer statura, ca pe-un pod?
Din ce copac lăuntric se scurge, ca o spumă,
lumina care taie conturul lui schilod?

El e acela care şi-a îngropat în palme
nefericita frunte şi-o strânge, ca în cleşti,
pe el îl sorb, domoale, nisipurile calme
şi îl privesc, tăcute, nălucile din fresci.

Din şapte mii de grote simunul se repede,
cometele îşi pleacă sporadicele trene
şi umbra lui, în umbră, abia dacă se vede
ca o columnă vagă, zărită printre gene.

Iată Alergătorul! Sub frescele antice
cu gesturi istovite şi încete
încearcă beregata spre stele să-şi ridice
lumina să le-o lingă, înnebunit de sete.

E, poate, obosită metalica lui pulpă,
falangele bolnave ştiu bine că îl dor
şi glezna, prăbuşită lângă pedala ruptă,
se târîie pe dune ca un gladiator.

Şi totuşi, clătinând nisipurile fluide,
imensele clepsidre de veacuri neîntoarse,
el se roteşte-n jurul străvechii piramide
ca fluturele, seara, cu aripile arse.

Iată Alergătorul! Genunchiul lui de taur
s-ar tolăni, o clipă, pe-un scaun, la bordel;
imensul os al frunţii, încununat cu lauri,
de colţul unei mese s-ar rezima şi el.

Visaţi la osatura superbului Heracle,
dar oasele acestea, umane, chinuite,
eu le-aş culca, să doarmă, pe fundul unei racle
la sânul putrezitei prinţese Nefertite.

Iată Alergătorul! Râvnind mătasea suplă
şi-a îngropat piciorul în cârpe şi obiele
şi aspra moletieră, înfiptă peste pulpă
i-a ros până la sânge neprihănita piele.

Iată Alergătorul! Ca o hienă latră;
poate că nu mai ştie şi nu mai vrea nimic.
O, dacă s-ar trezi prinţesele de piatră
ca să-i lipească gura, cu limba, ca pe-un plic!

1958

 

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.