Oameni diferiți, care au trăit în perioade îndepărtate atât din punct de vedere istoric, cât și geografic, oameni care s-au închinat la Dumnezei diferiți, și-au ucis cu violență și sadism semenii, ascunzându-se în umbra protectoare a religiei pe care au îmbrățișat-o. O întrebare se impune: sunt religiile mapamondului doctrine care instigă la violență sau sunt simple instrumente prin intermediul cărora oamenii își satisfac plăcerea de a ucide, cu scuza că servesc unui scop nobil?
10. Budiștii din Burma
În anul 1850, călugării budiștii din Burma încă mai practicau ritualurile în care se performau sacrificii umane. Odată cu mutarea capitalei la Mandalay, 56 de oameni considerati a fi „fără pată” au fost sacrificați și îngropați sub zidurile orașului pentru a deveni protectorii noii așezări. La puțin timp, două dintre morminte au fost găsite goale, ceea ce i-a făcut pe astrologii regali să dea un verdict radical: 500 de oameni trebuie uciși și îngropați sub ziduri, altfel capitala va fi evacuată. Până la intervenția guvernatorilor britanici care a pus capăt sacrificiilor, 100 de persoane fuseseră ucise deja.
9. Masacrul de la muntele Meadows
Odată cu declanșarea războiului din Utah, mormonii de pe întreg teritoriul s-au adunat în scurt timp, pentru a lupta împotriva armatei Statelor Unite, despre care bănuiau că urmărește eradicarea populației mormone. Pe fondul acestor tensiuni, au apărut zvonurile conform cărora în trenul Fancher-Baker, care transporta emigranți din Arkansas către California, se aflau inamici care participaseră la persecutarea mai multor mormoni. Episodul, rămas în istorie drept „masacrul de la muntele Meadows”, s-a finalizat cu executarea unui număr mare de emigranți, pe 11 septembrie 1857. Mormonii au atacat trenul cu ajutorul indienilor din tribul Paiute. Doi dintre cei care aveau roluri importante în organizarea militară locală, Isaac C. Haight și John D. Lee au orchestrat acest atac, deghizându-și oamenii astfel încât să pară un atac al nativilor americani. După asediu, mormonii au reușit să convingă emigranții să se predea. Nedorind să lase martori ai implicării lor în acest atac, 120 de oameni, bărbați, femei și copii au fost executați. Dintre cei din urmă, doar 17 au fost cruțați. Abia 20 de ani mai târziu, pe 23 martie 1877, unul dintre cei doi conducători, John D.Lee, avea să fie condamnat și executat chiar la locul masacrului.
8. Vânătoarea de vrăjitoare
Odată cu sosirea lor în Massachusetts, în jurul anului 1600, puritanii au creat o poliție religioasă care urmărea și pedepsea orice devianță doctrinală. „Păcătoșii” erau biciuiți, puși la stâlpul infamiei, spânzurați, li se tăiau urechile sau li se găureau limbile cu un fier încins. De cealaltă parte se aflau adepții formațiunii religioase Quaker, unii dintre cei mai mari inamici ai puritanilor, a căror religie era considerată o blasfemie. Practicanții Quaker prinși erau spânzurați. În 1690, teama față de magie și de efectele acesteia i-a făcut pe puritani să condamne la moarte 20 de vrăjitoare și să arunce în închisoare alte 150 de persoane bănuite de vrăjitorie. În întreaga perioadă a persecuțiilor, care a durat din 1484 până în 1750, mii de oameni au fost arși pe rug sau spânzurați. Conform statisticilor oficiale, 80% dintre victime erau femei.
7. Crimele sectei Thugee
Pentru a potoli setea de sânge a nemiloasei zeițe Kali, practicanții sectei Thugee din India au dezvoltat încă din anul 1500 o practică religioasă prin care oamenii erau jertfiți pe altarul acesteia. Cele mai multe victime erau ucise prin ștrangulare în timpul ritualurilor. Se aproximează că 2 milioane de oameni i-au căzut victime de-a lungul timpului. Numai în anul 1800 au fost curmate circa 20.000 de vieți, până când intervenția autorităților britanice a pus capăt acestor practici. Numărul victimelor s-a diminuat, deși în 1840 un membru Thugee era judecat pentru uciderea a 931 de oameni. În prezent, anumiți preoți hinduși încă mai practică acest ritual, însă locul oamenilor pe altarul jertfei a fost luat de capre.
6. Persecuțiile romane
Una dintre primele persecuții împotriva creștinilor s-a petrecut în anul 64 d. Cr., din ordinul împăratului Nero. Este același an în care Roma era cuprinsă de unul dintre cele mai mari incendii din istorie. Pentru că foarte multe zvonuri îl inculpau pe însuși Nero de producerea catastrofei, acesta a ordonat ca toți creștinii să fie arestați și uciși sub învinuirea de a fi stârnit devastatorul incendiu. Mulți dintre aceștia au fost sfâșiați de sălbăticiuni în timpul sângeroaselor spectacole romane sau au fost arși de vii. În următorii ani, acțiunile îndreptate împotriva creștinilor au continuat, ajungând la apogeu în timpul a ceea ce s-a numit „Marea persecuție”. Aceasta a început cu o serie de patru edicte care interziceau practicile religioase creștine și mergeau până la execuția în masă a practicanților. Persecuțiile au încetat odată cu urcarea pe tron a împăratului Constantin I în anul 306, cel care avea să legalizeze creștinismul șapte ani mai târziu, în 313.
5. Cruciadele
Definite drept conflicte militare cu un caracter religios, cruciadele medievale au fost purtate atât împotriva dușmanilor externi, cât și a celor interni. Nu numai musulmanii sau slavii păgâni au fost vizați, dar și creștinii greci ortodocși, catarii, husiții sau oricine dobândea „statutul” de inamic al papilor. Scopul inițial al cruciadelor era recuperarea Pământului Sfânt de la musulmani și împiedicarea expansiunii turcești. Cruciadele erau purtate împotriva păgânilor, ereticilor sau a celor care erau excomunicați din motive religioase, economice sau politice. În scurt timp însă, acestea au început să servească și altor scopuri, cu precădere politice. Organizarea unei cruciade însemna mobilizarea unor forțe militare imense, iar luptele presupuneau o violență ieșită din comun, având ca rezultat un număr impresionant de victime. Ideea unui război religios care servește unei cauze nobile a înfierbântat mințile laicilor, așa se face că spre sfârșitul secolului XI, oamenii din popor se angajau în aceste bătălii, devenind după depunerea unui jurământ „soldații bisericii”. Se pare că până în 1291, numărul victimelor ajunsese la 20 milioane, dar aceasta este numai o cifră aproximativă, în lipsa unor evidențe exacte. Este foarte probabil ca cifra să fi fost mult mai mare, augmentată de numeroasele cruciade petrecute de-a lungul unei perioade lungi de timp.
4. Jihadul islamic
Semnificațiile „războiului sfânt” au născut de-a lungul timpului o mulțime de controverse. Unii musulmani înțeleg prin jihad utilizarea tuturor resurselor pentru a urma doctrina islamică și pentru a-l mulțumi pe Alah. Este un proces continuu, prin care aceștia învață să-și controleze propriile dorințe și să lupte împotriva gândurilor rele. Pentru aceștia, jihadul se află înăuntrul ființei și se materializează prin aducerea dreptății și înlăturarea răului din societate. Aceste precepte au cunoscut în scurt timp o extensie, care s-a materializat împotriva necredincioșilor.
Însă un anumit pasaj din Coran, Sura 25, versetul 52, a născut foarte multe dezbateri în lumea islamică. Mulți l-au folosit în trecut și îl folosesc și în prezent drept scuză pentru a comite crime ascunse în spatele unei doctrine religioase: „Nu cedați în fața necredincioșilor, ci luptați cu îndârjire împotriva lor”.
Războiul sfânt, menționat în Coran, a făcut numeroase victime timp de 12 secole. Se pare că în decursul istoriei numărul victimelor ucise în numele Islamului numară aproximativ 200 milioane. În primii ani, armatele musulmane se răspândeau rapid: din estul Indiei până în vestul Marocului. La scurt timp, diverse formațiuni religioase și-au adus acuze reciproce, declarând jihadul una împotriva celeilalte: Kharijis s-au luptat cu Sunni, Azariqis au declarat moarte tuturor păcătoșilor și familiilor lor. În 1850 un mistic sudanez, Umar al-Hajj, a inițiat un jihad în scopul de a converti triburile africane păgâne.
3. Jertfele aztece
Aztecii au început elaborarea teocrației în jurul anului 1300, marcând era de aur a sacrificului uman. Aproximativ 20.000 de oameni au fost jertfiți zeilor, în mod special zeului soare, căruia trebuia să i se asigure rația zilnică de sânge. În cadrul ritualurilor, inima victimelor era scoasă, iar corpurile erau mâncate. Alte victime erau înecate, decapitate, arse sau aruncate de la înălțime. Într-un ritual dedicat zeului ploii, copii care obișnuiau să plângă des erau omorâți încet pentru ca lacrimile lor să aducă ploaia. Pentru a o mulțumi pe zeița porumbului, o fecioară trebuia să danseze timp de 24 de ore, după care era ucisă, iar pielea îi era jupuită. O însemnare menționează că la încoronarea regelui Ahuitzotl, 80.000 de prizonieri au fost măcelăriți întru satisfacerea zeilor.
2. Inchiziția
Primele mișcări ale inchiziției au fost provocate de atitudinea maselor față de creștinism, în mod particular de cea a catarilor și a valdensienilor. Tortura a început să fie folosită după anul 1252. Cel care a autorizat uzul torturii a fost papa Inocent al IV-lea, printr-un edict papal cunoscut sub numele de Ad exstirpanda. Însă decretul interzicea vărsarea de sânge, mutilarea sau moartea. Una dintre metodele des folosite era „strappado”, care presupunea legarea mâinilor acuzatului la spate și suspendarea acestuia în aer, până la fracturarea brațelor. Metoda a cunoscut și “îmbunătățiri”: în unele cazuri, se adăugau greutăți la picioare, ceea ce ducea implicit la dislocarea lor. Însă lucrurile nu s-au oprit aici. În 1568, Tribunalul Inchiziției Spaniole a ordonat exterminarea a 3 milioane de oameni de pe actualul teritoriu al Olandei, atunci domeniu spaniol, sub acuza de rebeliune. Un alt exemplu de fervoare religioasă este celebrul inchizitor spaniol Torquemada, care avea pe conștiință cel puțin 10.220 de suflete.
1. Masacrul hindușilor
Cucerirea Indiei de către mahomedani a fost descrisă de către istoricul W. Durant drept cel mai sângeros episod din istorie. În anumite părți ale Europei și ale Asiei, națiunile cucerite optau pentru convertirea la Islam în locul morții sigure care îi aștepta. În India lucrurile nu au stat așa cum și-ar fi dorit cuceritorii musulmani, datorită religiei hindu, care își ocupase locul în viața și în cultura oamenilor cu mai bine de 4000 de ani în urmă. Puși în fața unei rezistențe ieșite din comun, cuceritorii musulmani nu au ezitat să incendieze orașe întregi și să masacreze întreaga populație a acestora. Fiecare astfel de campanie sporea numărul victimelor cu câteva mii de suflete și tot pe atâtea erau aruncate în ghearele sclaviei. Fiecare invadator își putea construi la propriu un deal din craniile adepților hinduși. Cucerirea Afganistanului în anul 1000 a avut ca rezultat anihiliarea întregii populații hinduse de pe acest teritoriu. Sultanii Bahmani din centrul Indiei își făcuseră o regulă din a omorî 100.000 de hinduși pe an. În anul 1399, Teimur a ucis 100.000 de oameni într-o singură zi și mult mai mulți cu alte ocazii. Conform calculelor profesorului Koenraad Elst, numărul populației hinduse a scăzut din anul 1000 până în anul 1525 cu 80 milioane.
