Femei care au înfruntat teroarea comunistă: Măriuca Vulcănescu

Victimele Securității au tăcut patruzeci de ani. Le-a fost interzis să vorbească despre durere și nedreptate, care le-au rămas nespuse și îngropate între zidurile reci ale închisorilor, în întunericul celulelor și sub crucile celor care n-au supraviețuit. Victimele Securității tac și astăzi, când febra deschiderii dosarelor aruncă în jur argumente zgomotoase, indignări solemne, vociferări principiale. Nu acuză, nu vor răzbunare, nu cer pedepse, își spun doar povestea cu demnitate și cu credința că rostul lor este să lase mărturii, pentru ca lumea să nu uite.

Măriuca Vulcănescu: „Mă simțeam cu 200 de ani mai bătrână”

Avea 18 ani când, fără judecată, fără proces, fără apărare, a primit condamnarea la doi ani de închisoare: Măriuca Vulcănescu.

„Doar pentru că eram fiica lui Mircea Vulcănescu, pe dosarul meu scria ‘element dubios’”. Mircea Vulcănescu, filosof, sociolog, economist, profesor de etică, una dintre cele mai strălucite minți ale generației sale, a murit în închisorile comuniste, sacrificându-și viața pentru a salva un coleg de detenție.

După arestarea tatălui, familia a fost evacuată din casă. Măriuca Vulcănescu a fost ștearsă de pe lista de examen de la Facultatea de Arhitectură, apoi a fost arestată.

A trecut prin mai multe locuri de detenție: Ghencea, Popești-Leordeni, Pipera, Dumbrăveni. În prima noapte la Popești-Leordeni, a avut un șoc: a stat în aceeași celulă cu prostituatele de la Crucea de Piatră. „Foarte multe dintre ele aveau sifilis. Am stat în pat cu una dintre ele, care, noaptea, își potolea arsurile de la rănile de la picioare cu propria urină”.

Erau 40 într-o celula și munceau la câmp de dimineață până seara, prășeau, cultivau, săpau diguri pentru irigații.

„Unele dintre ele abia se mai puteau ține pe picioare, erau bolnave, bătrâne, dar cereau să muncească doar ca să poată lua legătura cu familia lor. Ne aduceau apă, puțină, uneori, însă, de sete, beam din apa adunată în urma de copită de bou. Ne spălam toate din același hardău”. La Pipera a fost ceva mai bine: „Am avut voie să mâncăm din legumele pe care le cultivam, ni se spunea că ‘gura boului care treieră nu se leagă’, așa că ne puteam hrăni”.

Își măsura timpul de detenție în anotimpuri: „Mi se părea că zilele trec greu. Așa, aveam de făcut doar opt anotimpuri: două primăveri, două veri…”.

La eliberare, cu banii câștigați pe munca din închisoare și-a putut cumpăra doar bilet de tren. „Când am ajuns acasă, în București, am început să cânt, pentru ca mama să-mi audă glasul și să nu se sperie că mă găsește în casă. Mult timp, mai apoi, se necăjea fiindcă umblam pe stradă în paltonul meu răpănos, dar nu suportam să mă îmbrac mai bine, mă simțeam cu 200 de ani mai bătrănă”. După anii de detenție, i s-a interzis înscrierea la vreo facultate. A lucrat în servicii de proiectare.

„Martirul Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. La fel și în calendare”

„Eu, când am ieșit din temniță, trecuseră deja doi ani de când murise tata. Despre moartea lui și locul îngropării nu s-au păstrat decât câteva crâmpeie de date și amintiri. De exemplu, cum îl târau de picioare după ce murise și, când îl coborau, cum i se auzea capul când se lovea de trepte…  I s-a dat un număr (K 9320). Regula era, când murea un deținut, ca doctorul închisorii să trimită acasă o înștiințare în care se spunea cam așa: ‘Deținutul cu numele și numărul respectiv nu are nimic ca obiecte personale’. Nimic mai mult. Așa am primit și noi una în care era vorba despre tata. Până când a ajuns scrisoarea la mama, deja vestea se împrăștiase pe la alții. Și mama, cu foaia în mână, s-a dus la niște prietene și le-a spus: ‘Uite, mi-a venit o înștiințare că Mircea s-a prăpădit. Probabil că e vorba de socrul meu…’. Și s-a făcut o tăcere mormântală… Toate celelalte prietene ale mamei știau. Atunci a înțeles și mama. Eu nu ieșisem încă din lagăr. Și când am ajuns acasă, după doi ani, în aprilie, mama nu era în casă. Când a intrat și și-a dat seama că am venit, și-a scos repede pălăria și vălul de doliu și le-a ascuns, după cum mi-a spus mai târziu. De-abia în toamnă am aflat de tata, când sora mea mi-a zis pe ocolite că ‘Știi, s-ar putea ca tata să nu mai trăiască…’. Avea patruzeci și opt de ani! Și atunci ne-am dus împreună să căutăm mormântul. Nimeni nu știa nimic. Am găsit groparul, pe domnul Saxon, care ne-a spus: ‘A, acum doi ani… Păi, pe-aici ar putea fi…’. Și ne-a arătat un loc de pe deal. Pe vremea aceea mureau cu duzinele și erau îngropați chiar și în gropi comune. Și atunci, ‘pe-acolo’ am pus o cruce. Întâi o cruce de lemn. Pe deal veneau și pășteau oile, tot dâmbul era plin de verdeață și flori. După ce s-a șubrezit crucea de lemn un prieten ne-a ajutat să punem o cruce de metal pe care am scris numele lui – Mircea Vulcănescu – și am pus și-o piatră ca să stea bine crucea. Locul era aproximativ pe unde ne-a arătat groparul. După șapte ani de la moarte am obținut o aprobare pentru deshumare. Și am găsit un tânăr: avea o șuviță de păr negru, un păr negru-albăstrui. Era un bărbat, nu o femeie, așa cum s-a scris aiurea prin ziare, de curând. Avea niște ciorapi groși care încă nu putreziseră. Mi-a fost foarte greu. Și mie și mamei ni s-a părut și am trait acest sentiment, că facem un sacrilegiu. Dar noi vroiam ceva firesc: sa îi luăm rămășițele pământești și să le aducem la București. Ne-am dat seama că nu este tata, după șuvița de păr negru. Tata slăbise și albise încă de la Închisoarea Văcărești; de necaz, de supărare… La patruzeci de ani deja încărunțise, i-am facut un desen atunci. Barba era complet căruntă. Am chemat preotul să țină o slujbă și am reușit să o facem, oarecum ferit, apoi am acoperit totul dar am lăsat crucea acolo. Ne-am zis că tata n-a vrut să se dea de gol și să vină acasă și atunci a facut schimb cu un camarad de temniță. Așa că am lasat crucea aici pentru când s-o întoarce. Și acum stau să scarmene acolo, unde dealul a fost tăiat cu excavatorul…”.

„Tata a fost luat în primul lot de ‘dușmani ai poporului’, în 1946. A stat în două rânduri la Jilava, la Văcărești, apoi la Aiud.  Deși bolnav deja de plămâni, a ales la Zarcă să-l salveze pe un tânăr care era mai afectat, transformându-și trupul în saltea vie pe ciment. Știți istoria, desigur. Am avut șansa să cunosc un domn care a stat în celulă cu tata. Mi-a povestit cum îi ardeau ochii negri ai tatei, când a intrat în celulă. Și mi-a spus despre tata că ‘N-am întâlnit un om mai bun ca el. Îmi dădea tot, orice mi-aș fi dorit din puținul pe care îl avea’. A riscat mult când, după eliberare, a venit și ne-a adus din lucrușoarele pe care le lăsase tata în celulă, din cele aduse de mama. Mama a fost o singura dată acolo, la Aiud, cu sora tatii. Și tata le-a spus, când a venit la vorbitor: ‘Ca să înțelegeți să nu mai veniți aici, că aici este Iadul, refuz pachetul!’. Și de-atunci s-a dus la el doar finul lui, care-i purta numele, și care îi era foarte devotat. Prin el ne-a trimis și câteva carți poștale și scrisori. Pe măsură ce timpul trecea i se schimbase și scrisul. La un moment dat aproape nu mai recunoșteai că este scrisul lui. Le-a reprodus domnul Ion Papuc într-o carte foarte frumoasă. Într-una din ele povestea cum în închisoare și-a retrăit viața ceas cu ceas, stând cu el însuși de vorbă despre Dumnezeu. Scria: ‘M-am simțit tulburător de lucid dar spăimântător de liber’…”.

„Martirul Mircea Vulcănescu va apărea când va voi Dumnezeu. La fel și în calendare. Misiunea noastră este să îl redam celor de azi și generațiilor viitoare așa cum a fost, prin scrierile sale, prin documentele și mărturiile rămase. În ciuda dorinței ucigașilor lui, martirul Mircea Vulcănescu a devenit un simbol jertfelnic a cărui aură strălucește pe Golgota generației mărturisitorilor – neînfrânții -, pe urcușul lor spre Ceruri de unde ne trag și pe noi, nevolnicii, spre mântuirea întregului neam românesc”.

„Întotdeauna, în orice situație am fost, am încercat să văd partea luminoasă a lucrurilor”

„La Popești-Leordeni am lucrat alături de foarte multă lume, și foarte diversă – erau, de pildă, ‘dizlocatele’, niște țărănci care fuseseră luate de la casele lor și trimise în alt loc, din care însă plecaseră, și atunci au fost arestate că nu stătuseră acolo unde le fusese poruncită destinația. Ele m-au învățat să lucrez, să sap și, într-adevăr, femeile acelea m-au ajutat foarte mult să mă simt ca ele, să mă simt țărancă, și să învăț să fac treabă bună cu pământul. La fel și Theresa von Stubenberg, care era dintr-o familie nobilă a Banatului, mi-a spus: ‘Uite, trebuie să-ți alunece mâna pe coada sapei, că altfel faci bătături!’ – și într-adevăr, se făcuseră bătături, și zice: ‘Așa cum ții gâtul unei viori, tot așa să ții mâna pe coada de sapă’. M-a învățat asta, și deja a fost foarte mult! Și ajunsesem să-mi pară bine că sunt într-un astfel de loc, cu oameni care te învață ce știu ei și deprinzi niște lucruri foarte frumoase.

După aceea, în urma unui protest din străinătate, pe baza faptului că nu ar fi trebuit să fim puse la muncă, din moment ce nu eram nici măcar condamnate (pentru că nu fuseserăm judecate), ne-au dus la Dumbrăveni, care era o închisoare vestită – eram rude de foști demnitari, persoane periculoase! Am fost adunate multe într-o odaie și ne petreceam vremea povestind, sau făcând poezii, dar mai cu seamă ne rugam. Erau și niște măicuțe cu noi care organizaseră ore de rugăciune, în care toată lumea se cumințea și se concentra și ne rugam împreună.

Întotdeauna, în orice situație am fost, am încercat să văd partea luminoasă a lucrurilor, pentru că, dacă Dumnezeu îți dă ceva, nu începi să spui ‘De ce?’ – ci ‘Să vedem cum facem să fie cât mai bine!’”.

„Pentru mine, temnița a fost un fel de cinste. Știam că în felul acesta poate o să mă apropii mai mult de tata, și când va ieși și el, și eu, poate o să-l înțeleg mai bine – pentru că eu, fiind cea mai mică în familie, eram mai răsfățată, mai neserioasă, și detenția mi-a dat o oarecare ‘coacere’ a sufletului și a minții. Dar a trebuit să rămân cu gândul, pentru că nu l-am mai găsit în viață…”.

Citește și:

„Un om de o rară probitate sufletească și intelectuală, fără nici un compromis de ordin moral”

„Masiv, gras, cu chipul adumbrit de gânduri, voalat parcă de vălul pe care-l așază pe figura omului o fire contemplativă și obișnuită îndelung cu meditația, așa mi-a apărut Mircea Vulcănescu atunci când l-am văzut și cunoscut.

Asistent la catedra de etică a Facultății de filozofie din București, pe lângă profesorul sociolog D. Gusti, a făcut parte totodată din Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe și a fost numit de tânăr director general al Vămilor, cumulând aceste atribuții, ca și pe aceea de publicist la diferite reviste literare și ziare (Cuvântul, Familia, Criterior, Izvoare de filozofie, etc.) (Citește mai departe…)