Comunismul de la centru

Nu mai suntem comuniști, asta cică ar fi clar: din vreo cinci milioane de membri cuminți, oratori convinși la ocazii, într-o noapte, câteva mii au făcut că nu a mai rămas unu’, iar în locul lor au apărut milioane de dizidenți și sute de mii de eroi, despre restul aflând că rezistau prin cultură, prin artă sau prin bucătărie. Dar am rămas cu niște obiceiuri de ale lor, oricare și oricine ar fi fost comuniștii ăștia, obiceiuri și rele, dar și bune. Cei mai mulți dintre cei care reușesc să se refere celor mulți spun că toate erau rele, cei mai mulți dintre cei care nu reușesc să se adreseze celor ca ei spun că multe ar fi fost bune.

Unul dintre aceste obiceiuri este numirea de străzi și însemnătatea fadă pe care o are bobotezeala asta pentru noi. Scriitori și poeți, politicieni și miniștri, soldați și gradați, compozitori și pictori, savanți și… tanti Adela, care vindea la magazinul de la colț, dacă are norocul de nenorocul unei morți tragice și semnificative prin consecințe sau context, de exemplu o mușcă un câine sau un șobolan, capătă numele străzii ca omagiu pentru bunătățile și demnitățile ei trecutele, carele e posibil ca până la ziulica despărțelii să fi scăpat orișicui.

Bucureștiul, marea înghesluială capitală și capitalistă, e plin de străzi ale căror titulaturi nu ar putea fi cunoscuți nici de cel mai calificat câștigător al unui concurs de cunoștințe generale, nici de cel mai important istoric român în viață sau oricine vreți.

Câți dintre bucureștenii care locuiesc pe lângă Lacul Plumbuita (nostalgicii l-ar putea numi Elena Ceaușescu), pe străzile lu’ ăia a lu’ Zamfir știu cine au fost oamenii și nici nu-i încurcă: Nicolae Zamfir la deal, Marcu Zamfir la vale. Mai parcurgi niscaiva trotuar și dai de Marcu Tudor, o iei la dreapta intri pe Ion Floruță, și tocmai când să ajungi să te consideri un fundamental idiot, treci de Strada Mențiunii și ajungi pe Erou Ion Scorțan, pe cuvânt. Mențiunea te salvează și, acum, pentru că știi, în sfârșit, cine era omul, ce a făcut ca să și de ce a murit, poți să te aplauzi sacadat, mai ales că ești pe Strada Ropotului. Dar mica escală pe tărâmul împăcării cu sine a fost de scurtă durată, pentru că, după ce treci de Strada Escalei, ești din nou ciuca bătăilor cunoașterii, ești pe Strada Ștefan Ciucă, nu știi cine au fost niciunul dintre oamenii ăștia din trecut(u-ți) și te îndrepți agale în deplină ignoranță către Strada Existenței ca să ajungi către un alt necunoscut, Strada Ion Teodorescu, și apoi… apoi pe Strada Cumpenei, care are, pe partea dreaptă… Cimitirul Andronache, iar pe stânga Strada Lecturii și Strada Barometrului. Grea alegere, mai ales dacă ai ajuns să fii deprimat, între timp.

Dacă o iei la stânga însă, așa cum am făcut eu, ajungi, ceva mai târziu, prin centru, pe Strada Constantin Dobrogeanu Gherea…

Nu poți contesta că oamenii amintiți fără a avea amintiri nu ar merita un nume de stradă, poate și mai mult. În același timp, nici nu ne putem pretinde să-i cunoaștem pe toți, faptele sau opera. Tocmai de asta s-ar putea amplasa undeva, pe acele străzi, niște mici prezentări pentru ei, ca să știm și noi pen’ ce, adică pen’ ce. În alte părți ale lumii așa se întâmplă și se mai întâmplă să aibă și o stratuie, un bazorelief, o placă sau altceva… Ca să nu pară că numele e dat sau există la voia întâmplării. Chiar dacă, nici nu ne putem îndoi, în multe cazuri e tocmai așa.

Ce s-ar putea scrie într-o astfel de prezentare pe strada Constantin Dobrogeanu-Gherea de la centru? Pentru că personajul are o stradă numai a lui, în buricul Capitalei, mare și încăpătoare, care duce direct în Piața Victoriei, unde se află Guvernul mereu cam puțin socialist al mereu cam puțin prea capitalistei Românii. Ca un făcut, la Vaslui, strada cu același nume duce frontal chiar în fața Prefecturii, reprezentanta Executivului în teritoriu. Sigur Gherea ăsta are ceva de-a face cu actul guvernării…

Poate cea mai bună prezentare pentru Gherea ne-ar putea-o face marele “umanist” Lev Troțki, coreligionar și cocomunist, conducător al revoluției bolșevice din Rusia și al Armatei Roșii, care a măcelărit sute de mii de oameni, dar până la urmă un om de spirit și el. Lev Davidovici Troțki, care milita pentru revoluția mondială cu orice preț, a fost un părinte al comunismului sovietic. Atât de mare și tare încât Stalin s-a simțit dator să-l merlească prin Mexic, unde fugise cu „stânga autentică”, cum ar spune Ion Iliescu. Tovarășul Lev a fost foarte apropiat de viața și opera ilustrului Gherea, pe care noi îl onorăm cu străzi în București și în multe orașe ale țării.

„Din 1890, Gherea a condus prima generație de muncitori socialiști români spre învățăturile marxismului. Gherea și Rakovsky au fost primii care au îndreptat partidele socialiste spre Revoluția din Rusia și au inițiat un nou tip de partid socialist”.

Deci, domnul Gherea, un evreu născut prin Imperiul Țarist, în Ucraina de azi, Solomon Katz, pe numele lui adevărat, vine în România și, până la moarte, în 1920, nu are liniște până nu vede comunismul triumfător în toată lumea, dar mai ales în țara gazdă. Iar noi îl omagiem astăzi pentru viața și opera… Pe vremea lui Iliescu, mai înțelegeam, pentru că ăsta s-a născut comunist bătrân, dar cu niște democrați ”autentici” ca cei de azi, zău!…

Fiul său, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, duce munca tatălui mai departe și devine unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist Român, traducând în română câteva dintre operele „marelui Lenin”. Comuniștii îl acuză de troțkism și îl trimit definitiv la culcare și pe el, chiar dacă își cam pieduse mințile între timp. Probabil că va trebui să-i dăm și lui o stradă…