Am fost invitat să intru cu bocancii în budoarul mironosiței și am s-o fac, oricâtă lipsă de galanterie voi dovedi. Între biblioteca romanțoasă, cele două oglinzi, mai mică și mai mare, florile care neaparat vor înflori, tabloul cu aspect de primăvară, maimuțoii din pluș mai degrabă hidoși și scama subțire grav neglijată de după piciorul scaunului, cruciulițe și icoane, mă găsesc bolborosind frugal eu, cel puțin un necioplit, cel puțin un coate-goale, cel puțin un neghiob, cel puțin… Acolo unde totul e doar simpatic și poartă oricând un diminutiv, acolo unde obrazul fin cu multă cheltuială de ignoranță și ipocrizie se ține, așa cum vom vedea…
Deși ar putea fi o gravă eroare să fii penetrant pe un asemenea teritoriu virgin, spun că mironosița este acel tip de femeie, mult prea femeie!, pentru care însuși dicționarul explicativ a fost atât de nedrept. Între etimologie și semantică s-a întâmplat ceva cu mironisița și nici măcar nu a fost vina ei, așa cum niciodată nu este. Ironia omenească a pus stăpânire pe această expresie trimițând-o definitiv în peiorativ, de unde nu a mai ieșit. Nici măcar mironosițele, cele de azi, nu se mai străduiesc să o aducă înapoi, la originea biblică, deși un primar impuls curativ le-o cere de-a valma și indescriptibil, din timp în timp. Ar fi o tentativă eșuată dintr-un început. Totul urmând, până la capăt, același fir al ironiei.
În această descriere, trebuie să mărturisesc că mă simt mai apropiat de asocierea simbolică, deloc întâmplătoare, evident, cu specia de fluture cu aripile din față albe cu doar ceva pete cafenii, dar cu cele din spate cenușii. Aceasta este mironosița, așa cum ne-o înfățișează, și fățiș, și simbolic, și brutal, și firav, prin mica creatură, natura însăși, înainte de natura sa umană. Și, cum am spus, nimic nu e întâmplător, așa că tocmai cu această natură, în toate înțelesurile sale, cea care a demascat-o astfel, are o luptă continuă mironosița, o luptă pierdută din start și din principiu, din păcate. Păcatele ei, păcatele nemăsurate față de ceilalți și de sine care poartă pe deasupra mantia albă (abia atinsă de rigorile necenzurate ale vieții) a inocenței și curățeniei mereu doar manifeste. Iar, ipocrizia… O, sfânta ipocrizie!
Fiică de funcționar, doctor sau dascăl, ea însăși funcționăreasă sau dăscăliță, un cadru ceva, încadrată cu siguranță, mereu încadrată, ea este o ființă nobilă par excellence, fără să simtă nevoia vreodată să(-și) explice de unde își trage acest caracter excepțional pe care ți-l va flutura pe deasupra nasului. Nu s-ar da jos de pe piedestal nici ca să-și facă nevoile, dar, și mai bine, e cumva conștientă că orice schimbare de postură din partea-i, vreun unghi de abordare nestudiat, ar putea duce în final la nimic altceva decât prăvălirea postamentului, la fel de sensibil, până la urmă, precum ea însăși. Iar atunci când coboară printre muritorii de rând, ea nu pășește, zboară. Pentru că pământul, cu toată naturalețea sa, nu o merită, deși unii ar spune că nu o îndură …Iacătă un mic prim indiciu: mironosița se va prezenta întotdeauna cu un mers specific, aparte. Își va flutura mâinile în jurul mijlocului, își va ondula coapsele, pentru că… O, da, ea este femeie, iar centrul de greutate al personalității sale feminine… Aaa, nu este creierul! Ori defilează, ori face instantanee. Pentru că la ea diferența între a fi și a se prezenta, lumii sau doar cuiva, nu prea există. E prima care trăiește în ochii altora!
Chichotind și suspinând de o vreme în lumea spiritului înalt, par consequent nu poate suferi mojicescul firescului terestru… Apropos, dintre toate limbile pământului va prefera mai întotdeuna franceza, acolo unde se poate simți cât mai femeie, în fața inexpresivei fonetici a limbii române, aceasta permițându-i strâmbătura fină și mimica subțire.
Pentru că mironosița este, înainte de toate, femeie, și ea este o feministă convinsă, chiar dacă – în același spirit al ironiei și paradoxului stupid, pe care nu îl putem părăsi niciodată în această descriere – își scapă drepturile fundamentale, atunci când le apucă cu mâna desfăcută, printre degetele-i fine, în vreme ce cu cealaltă ține înșfăcat cu hotărâre vreun mascul care poate fi orice, numai un liber cugetător nu. Ea revendică pentru sine privilegiul exorbitant de a juca în același timp pe două tablouri, folosind concomitent puternicele drepturi ale bărbaților, în vreme ce duce la paroxism dreptul de a afișa cel puțin slăbiciunile femeiești din toate timpurile.
Slăbiciunile femeiești. Da, pentru că în piesa în care nu e prezentă dragostea și ura, mironosița va fi mereu un actor mediocru. În viața de zi cu zi va răsturna gânduri sensibile și sentimente firave, tot ce lipsește acestora fiind viitorul, doar să fie sau să devină definitive și firești.
Mironosița a avut și mai păstrează o oarecare apropiere sau veleitate cu… cultura, însă abandonate de o vreme imemorială, de când s-a posternat la fel de cuvioasă precum veșnic este în fața vreunui deziderat material, dar față de care nu a prididit să-și manifeste numai și numai un dezinteres… pe partea metafizică a existenței, pe care nu trebuie să îndrăznim să bănuim măcar că a părăsit-o vreodată.
Totuși, dacă natura a nedreptățit-o cu vreun strat adipos suplimentar sau mai multe este extrem de preocupată, dacă nu s-a întâmplat să fie așa, e extrem de preocupată să nu se întâmple. Oricum e preocupată, iar exteriorul o tulbură necontenit, deși interiorul e „tot ce contează”. Nu e niciodată destul de frumoasă pentru gusturile proprii, niciodată destul de urâtă pentru a nu spera că este frumoasă pentru gusturile altora.
Intelectual se dezvoltă mereu pe verticală, în sensul său, interesată continuu fiind să se înalțe pe postament, și nu să cuprindă, înșfacă de ici și colo tot ce îi servește scopului. Sentimental se produce doar pe orizontală, e expansivă continuu, împroșcând cu sensibilitate în stânga și în dreapta. În ambele sensuri e dominată de superficialitate, iar ce-i lipsește e puterea de a înțelege și a se transpune în altul, de a ieși din sine. Deși pretinde oricând și chiar face un teribil și gălăgios caz tocmai de înțelegerea și empatia sa, ele nu pot depăși nivelul formalismului.
În mod neapărat, mironosița va avea un mic obiect, cât mai mic, un ceva, în care își va turna stări compacte, dragoste, speranță; vreun talisman, vreun bănuț, vreo mărgică, o cruciuliță. O chintesență transfigurată în mai nimic, vreun fleac cu vreo semnificație pe care vrea să o ducă către absolut și nemurire. Aspectul nici nu prea contează, dar trebuie să fie un lucrușor care să încarce și să poarte, să-i amintească în permanență sau când trebuie că este o ființă spirituală, deosebită. Va fi mai degrabă static, de pus într-un ungher sau poșetă, mai puțin de purtat sau afișat prin lumea cea materială, derizorie, haotică, informă…
Mironosița are sentimente, pentru ele trăiește, sentimentele ei, restul sunt povești cărora le acceptă o existență inferioară. Prețuiește mai ales sinceritatea, pe a altora, iar pentru sine pune oricând limite convenabile. Bărbații ocupă o parte importantă din viața sa, deși n-ar recunoaște-o vreodată. Îi vede în mod funciar ca dușmani potențiali sau activi, în orice caz, partea adversă. Și întotdeauna e la fel: apare un deschizător de drumuri… după care se deschide autostrada. La sfârșit e destul de probabil ca bărbații să redevină aceiași dușmani ireductibili, dar între timp… Între timp păstrează aceeași superficialitate… profundă, care ar putea să lezeze partea adversă. Dacă e înzestrată cu frumusețe, nu va ezita să o folosească pentru a obține avantaje, dar cu grija de a-și fi procurat anterior un scop mult mai înalt decât în realitate, chiar înălțător.
Ea are nevoie permanent de un bărbat, nu poate să facă nici măcar o pauză. Și nu e niciodată vorba prea mult despre dragoste, cât despre conveniențe și întrajutorare. Nevolnică și pioasă în fața propriei slăbiciuni, o vei găsi la pieptul unuia, cu ochii peste umărul său; de mână cu unul, întoarce capul. Mereu demnă de fi învinovățită, niciodată vinovată, trăind l’amour pour toujours într-un soi de perfidie pioasă, căreia i se închină și căreia nu îi găsește niciun păcat.
Citește și: Mironosița IIDeși ființează aproape exclusiv în lumea dragostei spiri- tuale, nu va considera flirtul o înșelătorie, ci doar „o nițică cochetărie”. Nu ar putea ajunge vreodată la conștii- nța faptului că, dacă l-ar iubi cu adevărat pe primul, nu ar putea exista ceilalți. La fel de paradoxal, deși senti- mentul, în esență, o macină și frământă în permanență, când este vorba cu adevărat despre sentimente, ea e interesată mai mult și înainte de toate de aparențe. În materie de curtat adoptă întotdeauna pozi- ția ”de principiu” a găinii: nici nu fuge, nici nu stă, dacă e să-și doreas- că ceva, chiar cu ardoare, e să se împiedice (Citește mai departe...)
