„Oamenii au uitat de Dumnezeu”

„Cu mai mult de un jumătate de secol în urmă, pe când eram încă un copil, îmi amintesc că unii oameni mai în vârstă explicau catastrofele care se abătuseră asupra Rusiei astfel: oamenii au uitat de Dumnezeu, și de aceea s-au întâmplat toate acestea. De atunci am petrecut aproape 50 de ani scriind despre istoria Revoluției; timp în care am citit sute de cărți și am colectat sute de mărturii personale. Am contribuit cu opt lucrări personale la efortul de curățire a resturilor lăsate în urmă de acea vijelie. Dar dacă mi s-ar cere acum să arăt cât mai concis posibil care este cauza acelei Revoluții dezastruoase care a devorat 60 de milioane de oameni, nu aș putea să spun altceva decât să repet: oamenii au uitat de Dumnezeu, și de aceea s-au întâmplat toate acestea. Mai mult, evenimentele Revoluției Ruse pot fi înțelese numai acum, la sfârșit de secol, pe fondul celor întâmplate de atunci în restul lumii. Astfel, concluzia la care se ajunge are semnificație universală. Și dacă mi s-ar cere să identific principala caracteristică a secolului al 20-lea în întregimea lui, aș fi din nou incapabil să găsesc ceva mai precis decât că: oamenii au uitat de Dumnezeu.

Decăderea conștiinței umane, lipsită de dimensiunea sa divină, a fost factorul determinant al tuturor crimelor majore din acest secol. Prima dintre ele a fost Primul Război Mondial și mare parte din situația în care ne aflăm acum se datorează acestuia. A fost un război – a cărui amintire tinde să se șteargă – care a izbucnit când Europa, pleznind de sănătate și abundență, a căzut într-o furie a auto-mutilării ce i-a distrus forțele pentru un secol, poate mai mult ori poate pentru totdeauna. Singura explicație posibilă a acestui război este o întunecare a minților conducătorilor Europei ca urmare a pierderii credinței în Puterea Supremă aflată deasupra lor. Numai dușmănia combinată cu lipsa de credință în Dumnezeu, a putut să determine state declarate creștine să folosească gaze otrăvitoare de luptă, o armă a cărei folosire e în mod evident dincolo de limitele umanului. Aceeași deformare a conștiinței umane, aceeași lipsă a dimensiunii divine, s-a manifestat după cel de-Al Doilea Război Mondial, când Vestul a cedat tentațiilor satanice a „umbrelei nucleare”. Aceasta a fost echivalent cu a spune: „hai să nu ne mai facem griji, hai să eliberăm tânăra generație de datorii și obligații, hai să nu mai facem niciun efort să ne apărăm pe noi înșine, nemaivorbind de apărarea altora, hai să ne astupăm urechile ca să nu auzim gemetele de durere care răzbat din Est și hai mai bine să căutăm să fim fericiți. De o să ne amenințe vreun pericol o să fim apărați de bombele nucleare, iar de nu, restul lumii poate să ardă că tot nu ne pasă”. Starea jalnică de neajutorare la care a ajuns Vestul contemporan se datorează în mare măsura unei erori fatale: ideea că menținerea păcii depinde nu de inimi curajoase și de oameni hotărâți, ci numai de bomba nucleară… Lumea de azi a ajuns într-un asemenea hal, că de ar fi să fie descrisă celor care au trăit în secolele precedente, aceștia ar striga: „Aceasta-i Apocalipsa!” Însă noi suntem obișnuiți să trăim într-o astfel de lume, ba chiar ne simțim în largul nostru. Dostoievski avertiza că „viitoarele evenimente majore ne vor lua prin surprindere și ne vor prinde nepregătiți”. Chiar așa s-a și întâmplat. Și a mai prezis că „lumea va fi salvata numai după ce va fi fost posedată de demonul răului”. Rămâne de văzut dacă va fi într-adevăr salvată: aceasta va depinde de conștiința și de luciditatea noastră spirituală, de eforturile noastre individuale și comune în fața circumstanțelor catastrofale. Vedem deja cum demonul răului, precum o vijelie, a cuprins triumfător toate cele cinci continente ale Pământului. În trecut, Rusia a cunoscut o vreme în care idealurile societății nu erau faima, bogăția sau succesul material, ci viața pioasă. Rusia era pe atunci clădită pe Ortodoxia rămasă credincioasă Bisericii primelor secole. Ortodoxia acelor vremuri a știut cum să își protejeze poporul aflat sub o ocupație străină care a durat mai bine de două secole și totodată cum să pareze viclenele lovituri de sabie venite de la cruciații Vestului. În acele secole, credința ortodoxă a devenit în țara noastră parte integrantă a modului de a gândi și a personalității oamenilor, parte integrantă a vieții de fiecare zi, a calendarului lucrător, o prioritate în tot ce se întreprindea, parte a modului cum era organizată săptămâna sau anul. Credința era forța care modela și unea națiunea. Dar, în secolul al 17-lea Ortodoxia rusă a fost grav afectată de o schismă internă. În secolul al 18-lea, țara a fost zguduită de transformările impuse de Petru, care au favorizat economia, statul și armata în detrimentul credinței și al specificului național. Concomitent cu această „iluminare” lipsită de echilibru impusă de Petru, în Rusia s-au simțit primele adieri ale secularismului. Otrava lui subtilă a pătruns în clasele sociale mai educate în timpul secolului al 19-lea și a deschis calea marxismului. În momentul Revoluției, credința practic dispăruse din rândul oamenilor educați, iar la cei mai puțin educați vigoarea credinței era grav primejduită.

Din Revoluția Franceză și din ura acesteia față de Biserică, tot Dostoievski a fost acela care a tras concluzia că „revoluția trebuie să înceapă cu ateismul”. Și acesta este adevărul. Lumea nu a mai cunoscut o respingere a lui Dumnezeu atât de organizată, de militarizată și de tenace în ura ei precum cea practicată de marxism. Ura de Dumnezeu este principala forță care stă în centrul sistemului filosofic al lui Marx și Lenin, mai importantă decât toate falsele lor lozinci economice și politice. Ateismul militant nu e accidental sau un fenomen marginal al comunismului. Nu e un efect secundar, ci e pivotul central. Anii 1920 au fost în URSS martorii unei procesiuni neîntrerupte de victime și martiri din rândurile clerului ortodox. Doi mitropoliți au fost împușcați, unul dintre ei, Veniamin al Petersburgului, fiind ales prin vot popular în dioceza sa. Însuși Patriarhul Tihon a trecut prin mâinile Ceka-GPU și a murit apoi în circumstanțe suspecte. Numeroși arhiepiscopi și episcopi au pierit. Zeci de mii de preoți, călugări și maici, prigoniți de cekiști să renunțe la credința în Cuvântul lui Dumnezeu, au fost torturați, împușcați în celule, trimiși în lagăre, exilați în tundrele pustii ale nordului îndepărtat sau au fost scoși în stradă la bătrânețe, ca să piară fără hrană și adăpost. Toți acești mucenici s-a dus la moarte fără șovăire, cazurile de apostaziere au fost puține și rare. Pentru milioane de mireni accesul la Biserică a fost blocat și li s-a interzis să își crească copiii în învățăturile de credință. Părinții credincioși erau smulși de lângă copii și aruncați în temnițe, iar copiii erau îndepărtați de credință prin amenințări și minciuni. Doar pentru scurt timp, când a fost nevoie ca națiunea să își adune forțele în lupta împotriva lui Hitler, Stalin a adoptat în mod cinic o atitudine prietenoasă față de Biserică. Acest joc înșelător a continuat mai târziu sub Brejnev cu ajutorul unor publicații de fațadă și a altor artificii menite să ia ochii, care, din nefericire, au fost luate în serios de către Vest. Cu toate acestea, tenacitatea cu care ura față de religie este înrădăcinată în comunism, poate fi evaluată prin prisma atitudinii lui Hrușciov, cel mai liberal dintre liderii comuniști: deși a făcut pași semnificativi în direcția liberalizării regimului, Hrușciov a reaprins concomitent obsesia leninistă a distrugerii religiei. Dar s-a întâmplat ceva la care ei nu se așteptau. Într-o țară unde bisericile au fost făcute una cu pământul, unde ateismul triumfător a distrus totul fără opreliști vreme de două treimi de secol, unde clerul este umilit și lipsit de libertate în cel mai înalt grad, unde ceea ce a rămas din Biserică ca și instituție e tolerat de către stat numai de dragul propagandei direcționate către Vest, unde chiar și în prezent oamenii sunt trimiși în lagăre de muncă pentru credința lor, unde chiar și în lagăre cei care se strâng ca să se roage de Paști sunt aruncați în celulele de pedeapsă – în această țară deci, sub un asemenea tăvălug comunist, nu se mai presupunea că tradiția creștină va supraviețui. Este adevărat că milioane de oameni au fost corupți și distruși spiritual de către ateismul impus oficial, însă rămân alte multe milioane de credincioși. Numai presiunile exercitate asupra lor îi împiedică să își ridice vocea. Așa cum se întâmplă însă întotdeauna în vremuri de prigoană și suferință, credința în Dumnezeu a devenit mai profundă în țara mea.

Defectele capitalismului reprezintă defectele de bază ale firii omenești, cărora li s-a dat o libertate neîngradită

Tocmai în aceasta trebuie să ne punem nădejdea: nu contează cât se împăunează comunismul cu tancurile și rachetele sale, nu contează câte succese obține în cucerirea planetei, este condamnat ca niciodată să nu poată distruge creștinismul. Vestul încă nu a cunoscut o invazie comunistă, practicarea religiei e liberă aici. Însă evoluția istorică a Vestului a fost de așa natură încât, în prezent și aici conștiința religioasă este mult diminuată. Au fost schisme violente, războaie religioase sângeroase și ostilitate, ca să nu mai vorbim de valul de secularism care din Evul Mediu târziu și până acum a inundat progresiv Vestul. Această distrugere gradată a credinței, venită din interior, este poate cu mult mai primejdioasă decât orice atac violent venit dinafară. În mod imperceptibil, de-a lungul decadelor de eroziune treptată, sensul vieții în Vest a încetat să fie ceva mai elevat decât „căutarea fericirii”, un țel pe care constituția îl garantează de altfel în mod solemn. Conceptele de bine și rău sunt ridiculizate de câteva secole; scoase din uz, au fost înlocuite de concepte politice sau de clasă a căror valoare are viață scurtă. A devenit jenant să afirmi că răul se cuibărește mai întâi în inima individului înainte de a pătrunde într-un sistem politic. Însă nu se mai consideră o rușine să faci concesii frivole unui rău absolut. Judecând după continua alunecare în direcția concesiilor, alunecare care se produce sub ochii generației noastre, Vestul alunecă inevitabil spre abis. Societatea vestică pierde tot mai mult din esența sa religioasă și își predă fără împotrivire generațiile tinere ateismului. Când un film care îl blasfemiază pe Iisus Hristos rulează peste tot în SUA, o țară considerată ca fiind printre țările cele mai religioase din lume, când un mare cotidian publică fără rușine caricaturi ale Născătoarei de Dumnezeu, ce altă dovadă a respingerii lui Dumnezeu ne mai trebuie? Când drepurile individului nu suferă nicio constrângere, de ce ar încerca cineva să facă un efort și să se abțină de la acte ne-onorabile? Sau de ce s-ar mai abține cineva să urască, fie că e vorba de ură rasială, de ură de clasă sau ideologică? Ura roade multe inimi în ziua de azi. Profesorii atei educă tânăra generație din Vest în spiritul urii față de propria societate. Prinși de patosul rhetoric, uităm că defectele capitalismului nu reprezintă nimic altceva decât defectele de bază ale firii omenești, cărora li s-a dat o libertate neîngradită precum și tot felul de drepturi ale omului; uităm că în regimul comunist (iar comunismul le suflă acum în ceafa formelor moderate de socialism, care-s instabile) defecte similare stăpânesc practic orice persoană aflată într-o poziție de autoritate, în timp ce toți ceilalți sunt egali – o egalitate a sclavilor trăind în sărăcie lucie. Zeloasa întreținere a flăcărilor urii este caracteristică lumii libere de azi. Într-adevăr, cu cât libertățile personale se extind, cu cât nivelul prosperității, ba chiar al abundenței crește, cu atât, în mod paradoxal, devine mai înverșunată această ură oarbă. Vestul contemporan, dezvoltat, demonstrează astfel, prin propriul exemplu, că mântuirea omului nu poate fi aflată nici în abundența de bunuri materiale nici în făcutul banilor. Ura întreținută în mod deliberat se răspândește astfel în jur, contaminează tot ce e viu, viața însăși, lumea cu culorile sale, sunetele, formele, trupul omenesc. Arta plină de amărăciune a secolului al 20-lea piere ca urmare a acestei uri, căci arta e neroditoare fără dragoste. În Est arta s-a prăbușit pentru că a fost doborâtă și călcată în picioare, dar în Vest a decăzut voluntar, un declin artificial și ostentativ, în care artistul, în loc să încerce să reveleze divinul, se pune pe el însuși în locul lui Dumnezeu. Și în acest caz suntem martorii aceluiași efect al unui proces universal, în care atât în Est, cât și în Vest, se ajunge la aceleași rezultate, și din nou din același motiv: oamenii l-au uitat pe Dumnezeu. În condițiile în care la orizont se profilează evenimente globale amenințătoare, care stau să se prăvălească asupra noastră precum niște munți, poate părea nelalocului lui să reamintesc ideea conform căreia ceea ce hotărăște existența sau non-existența noastră se află întâi de toate în fiecare inimă omenească, în felul în care inima alege binele sau răul. Acest lucru este valabil și în ziua de azi și este ideea pe care ne putem bizui cel mai bine. Teoriile sociale care promiteau atât de multe au dat faliment și ne-au lăsat fără acoperire. De la oamenii liberi ai Occidentului era rezonabil să așteptăm să realizeze că sunt induși în eroare de numeroasele idei false liber nutrite și să nu se lase mințiți cu atâta ușurință. Toate încercările de a găsi o cale de rezolvare a problemelor lumii contemporane vor rămâne fără rezultat atâta vreme cât nu ne redirecționăm conștiințele prin pocăință spre Creatorul tuturor: fără aceasta, nici-o cale de ieșire nu se va ivi și în van o vom caută. Resursele pe care ne bizuim pentru atingerea acestui scop sunt prea sărăcăcioase pentru a ne atinge scopul. Trebuie ca mai întâi să recunoaștem ororile de care sunt responsabile nu cine știe ce forțe exterioare, nu inamicii de clasă sau naționali, ci forțele care operează înăuntrul fiecăruia dintre noi și înăuntrul fiecărei societăți omenești. Aceasta este valabil în special pentru societățile libere și înalt dezvoltate pentru că tocmai în aceste societăți ne-am atras de bună voie asupra-ne toate nenorocirile. Noi, prin egoismul nostru zilnic și inconștient, facem să se strângă lațul… Viața noastră ar trebui să fie dedicată nu dobândirii succesului lumesc, ci unei rodnice creșteri spirituale. Întreaga noastră existență pământească nu e decât un stagiu tranzitoriu în mișcarea spre ceva mai înalt și nu trebuie să ne împiedicăm de vreo treaptă a scării și să cădem, dar nici să întârziem neroditor pe ea. Legile materiei singure nu pot explica sensul și direcția vieții noastre. Prin legile fizicii și ale fiziologiei nu ni se va descoperi niciodată felul în care Creatorul nostru ia zilnic parte la viața noatră și neobosit ne dăruiește energia necesară vieții, în lipsa căreia murim. Iar în viața întregii noastre planete Duhul Sfânt intervine cu nu mai puțină forță: acest lucru trebuie să îl înțelegem în aceaste timpuri teribile și întunecate. În fața speranțelor spulberate ale ultimelor două secole, care ne-au redus până la insignifianță și care ne-au adus în pragul morții nucleare și ne-nucleare, putem propune numai căutarea mâinii calde a lui Dumnezeu pe care mult prea grăbit și încrezători în noi înșine am respins-o. Numai în acest fel ni se vor deschide ochii și vom vedea greșelile nefericitului secol 20 și astfel ne vom putea îndrepta căile. Nu ne putem agăța de nimic altceva ca să ne oprim din alunecare: toate viziunile combinate ale gânditorilor Epocii Luminilor nu fac doi bani. Cele cinci continente sunt prinse în vijelie. În astfel de vremuri de încercare se manifestă de regulă cele mai de preț calități ale spiritului uman. Însă dacă pierim și piere și lumea, greșeala va fi doar a noastră”.

Alexandr Soljenitin, «Lipsa lui Dumnezeu, primul pas spre Gulag»