Tehnica loviturii de stat

0

Revolutia-din-decembrie-1989Există trei tipuri, trei scenarii posibile, pentru a realiza o „lovitură de stat” și pentru a prelua puterea: 1. „lovitura de palat”, 2. „puciul militar” și 3. „revoluția populară”. Culisele acestor operațiuni rămân de cele mai multe ori ascunse marelui public, noii „emanați” ai „revoluției” neavând intersul de a dezvâluii identitatea „muzicanților”, cuvintele cheie utilizate fiind în general „voință”, „poporul” și „revolta spontană”.

Lumini, motor și acțiune

Prima formă a loviturii de stat – „lovitura de palat” – se realizează departe de ochii și urechile mulțimii, aparține de regulă unei facțiuni aflată la putere, partid sau „tabără” politică, apropiată grupului conducător (uneori chiar din cadrul grupului), și se bazează pe relațiile și influența unor comandanți ai armatei sau serviciilor secrete câștigați de grupul complotist.

A doua formă a „loviturii de stat”, „puciul militar”, se „desfășoară” la vedere, cu derularea de trupe și tancuri pe străzi, de către câteva unități „rebele” și poate avea un caracter sângeros, mai ales dacă există confruntări cu trupele fidele „clanului” conducător. Nu antrenează însă masele și urmărește același obiectiv, arestarea sau suprimarea rapidă a conducerii statului. Sunt antrenate în evenimente forțe ale armatei, dar tratativele importante sunt purtate de serviciile secrete ale statelor implicate. Datorită relațiilor economice internaționale la vedere și „subterane”, înaintea organizării unei lovituri de stat este imperios necesar ca serviciile secrete ce reprezintă statul unde urmează a se înfăptui schimbarea să ajungă la un consens cu serviciile statelor ce au interese economice, politice sau strategice pe zona afectată de „lovitura de stat”.

A treia formă a „lovituni de stat”, este, așa-zisa „revoluție populară” și este de regulă sângeroasă. „Revoluția populară” are două componente: Un „puci militar”, mascat de o „revoltă-populară”, provocată prin dezinformare și manipulare în masă. Acest tip de acțiune impune scoaterea maselor în stradă, iar pentru aceasta este necesar un anumit climat social care să fie favorabil unei „explozii sociale”. Tipică pentru „lovitura de palat” a fost, de pildă, arestarea, în 1943, a lui Mussolini, chemat pentru o așa-zisă „audiență” la regele Victor Emmanuel sau arestarea (după modelul italian) a Mareșalului Ion Antonescu, la Palat, în august 1944. Schimbarea lui Jivkov în Bulgaria în 1989, cu Mladenov, a fost o astfel de „lovitură de culise”. O lovitură de stat prin „puci militar”, a constituit-o debarcarea președintelui comunist Salvador Allende Gossens de către armată (Chile, 1973), în momentul când acesta pregătea (ajutat de serviciile secrete sovietice și cubaneze) propria sa lovitură de stat, împotriva armatei chiliene, și instaurarea comunismului în Chile. „Puciurile militare”, derulate în anii ’50 și ’60 în statele latino-americane, cu sprijinul secret al CIA, ca „Operatiunea Diabolo”, din 1954, contra președintelui procomunist Jacobo Guzman din Guatemala, ori „Lovitura de Cocaină” din Bolivia din 1982, contra președintelui Heman Zauso, constituie exemple tipice de „tehnică” a „loviturii de stat”. Toate acestea au fost orchestrate, „în liniște”, de experți ai operațiunilor speciale, paramilitare, din cadrul CIA, ca Howard Hunt, Frank Sturgis ori Guy Bannister.

„Marea revoluție bolșevică” și „Operațiunea Ajax”

Vladimir Ilici LeninÎn materie de „revoluții” ce au mascat „lovituri de stat”, merită menționate două exemple tipice: „Mare revoluție bolșevică” din octombrie, a fost în realitate un simplu puci, finanțat de Banca Imperială a Germaniei și realizat cu agenți germani, după ce Berlinul îi teleghidase pe Lenin și aproximativ 400 de „bolșevici”, cu un tren, din Elveția, unde se aflau în exil, direct în Rusia. Totul pentru ca Lenin să preia puterea și să încheie o pace separată în Est cu Germania, iar aceasta să-și transfere rapid trupele în Vest, acolo unde debarcau americanii. Chiar și presa „bolșevică”, «Pravda», adică «Adevărul», a fost tiparită cu finanțare germană directă. Se cunosc astăzi exact, din documente, numele ofițerilor germani care au condus puciul de la Palatul de Iarnă din Petersburg. Până în 1921, agenții germani au asigurat chiar și securitatea personală lui Lenin și a conducătorilor bolșevici, în timp ce consilieri militari germani dirijau „Armata Roșie” în Războiul civil. Doar masa de manevră a fost rusească.

Un alt exemplu de „lovitură de stat”, mai aproape de zilele noastre, realizată printr-o „revoluție populară” dirijată de serviciile secrete, a fost „Operatiunea Ajax” a CIA, de la Teheran din 1953. După ce sovieticii organizaseră anterior o „lovitură de stat”, răsturnându-l pe Sah de la putere și impunând pe președintele Mossadegh (fostul prim-ministru), CIA a contraatacat. Kermit Roosevelt, cu ajutorul lui Otto Skorzeny (racolat de americani la sfârșitul războiului, prin intermediul lui Gehien, pe „Filiera șobolanilor”), a declanșat o „revoluție populară” la Teheran, incitând populația religioasă împotriva lui Mossadegh, descris drept un ateu, un „om de paie” al comuniștilor iranieni susținuți de Moscova. Manipulând în acest mod populația revoltată, agenții CIA l-au alungat în final pe Mossadegh. Șahul (refugiat cu familia la Roma) s-a întors la Teheran, preluandu-și tronul, iar SUA influența mult dorită asupra Iranului.

„Revoluțiile” din Europa de Est

Revolutia de Catifea CehoslovaciaÎn cartea sa, «Gorbacev and the Est-European Revolutions» («Gorbaciov și Revoluțiile Est-Europene»), publicată la Londra în 1990, Mark Almod, profesor de istorie modernă la Oxford University, ajunge și el la concluzia că „revoluția de catifea” din Cehoslovacia a fost declanșată de un complot al KGB-ului dirijat direct de generalul rus Viktor Grusko, sosit special în acest scop de la Moscova la Praga, împreună cu rezidentul KGB-ului din Cehoslovacia de la acea vreme, generalul Teslenko, și cu participarea șeful STB-ului Alois Lorenc. „Moscova și KGB-ul au armat pistolul care a slujit la darea startului pentru transformările din Europa răsăriteană și centrală, iar acestea s-au săvârșit cu cea mai mare ușurință deoarece a fost suficient să se activeze rezistențele care existau deja”. (Mark Almond, 1990). În contextul transformărilor din Europa de Est, cele mai importante declarații privind rolul serviciilor secrete și în special rolul KGB-ului rămân cele ale președintelui ceh Vaclav Havel. Acesta a dezvăluit că „Revoluția de catifea” de la Praga, din 17 noiembrie 1989, a fost declanșată de către KGB. Havel a definit operațiunea drept „un complot pentru abolirea regimului comunist”, condus de brejnevistul Gustav Husak. „Complotiștii”, potrivit lui Havel, s-au folosit de protestele studenților pentru a „ridica” la putere noul regim, însă și pentru a realiza reforma de tip „gorbaciovist”. Președintele Havel a mai dezvăluit că, inițial, s-a dorit aducerea la putere a unui membru al cabinetului Dubcek (din 1968), aflat la Viena, dar acesta a refuzat oferta. (Vaclav Havel, BBC, filmul documentar «Czechmate»).

Operațiunea de la Praga

Generalul Viktor Grusko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov (președintele KGB-ului), a sosit în ajun la Praga, împreuna cu un grup de „visautniki”, ofițeri „spetznaz” (antrenati pentru operațiuni speciale), care acționează și în civil. Generalul Grusko și generalul Teslenko (însărcinatul la Praga al KGB-ului în ’89) au condus, împreună cu colegul ceh Alois Lorenc (șeful STB), întreaga desfășurare a „revoluției de catifea” dintr-un apartament conspirativ din Praga. Colegul Lorenc vizitase anterior Moscova, unde fusese instruit asupra viitoarelor operațiuni. „Evenimentele” de la Praga au fost stârnite de locotenentul STB Ruzicka, cel care a transformat cu ajutorul ofițerilor sovietici manifestația de comemorare a unei victime a milițienilor praghezi într-una de protest. Ofițerii „spetznaz”, care de la aeroportul «Ruzine» se împrăștiaseră în toată Praga, conform protocolului, l-au ținut permanent la curent pe generalul Grusko, șeful operațiunii, cu „mersul revoluției” cehe. Corespondenții de presă străini au sesizat faptul că milițienii praghezi, care s-au manifestat inițial extrem de violent față de manifestanți, au dispărut, lăsând bulevardele în mâna manifestanților. Pentru mulți dintre corespondenții străini, violența inițială neobișnuită a miliției pragheze a avut un caracter provocator, deliberat. În noaptea de 17 noiembrie 1989, generalul Grusko și echipa „spetznaz” au părăsit Praga, la fel de discret precum apăruseră. Operațiunea se desfășurase cu succes, „Revoluția de catifea” izbândise.

Polonia, Ungaria și România

Solidarnosc Lech WasaÎn Polonia, în noiembrie 1987, ofițerii SB (securitatea poloneză) au oferit ajutor „logistic” membrilor opoziției, grupați în sindicatul «Solidarnosc» (Solidaritatea), în numele ministrului de interne Kiszczak, pentru organizarea grevelor care au izbucnit în aprilie 1988 (Francoise Tolirn, «Les fins du comunisme», pag. 47). Pe lânga aceasta, SB-ul a propus Solidarității să tipărească și să distribuie ziarele de opozitie (Andrej Zarach, în Solidarnost Waszoca, nr. 300, feb.1993). Până la urmă, Gorbaciov i-a dat lui Jaruzeiski ordinul de a abandona puterea în favoarea Solidarnosc. În decembrie 1990, Jaruzeleski s-a retras elegant, iar Walesa a devenit primul președinte al Poloniei democrate.

În Ungaria istoricul Istvan Nemeskurty ajungea și el la următoarea concluzie: „Ceea ce am trăit noi nu a fost o revoluție, fie ea de catifea sau nu. Ceea ce s-a petrecut, și nu știm de ce, este că marea putere care ne-a subjugat după 1945, ne-a eliberat dintr-o dată. Ea a desfăcut brusc funia pe care ne-o pusese de gât”. («Magyar Nemzet», 16 martie 1991).

În privința României Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, a explicat: „Ion Iliescu avea în vremea aceea legături destul de strânse cu P.C.U.S. și era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l înlocui pe Ceaușescu”. “Pentru a începe operațiunea propriu-zisă, noi am ales momentul când Ceaușescu se afla la Teheran, deoarece, altminteri, acțiunea ar fi prezentat dificultăți”. „Turiștii sovietici” de la Timișoara, au acționat în colaborare cu ofițerii români de profil, de la Unitatea 404, ca maiorul Ghergulescu ori ”simpaticul” domn Gheorghe Truțulescu. „Răsturnarea” efectivă a lui Ceausescu s-a produs în câteva ore, în dimineața zilei de 22 decembrie ’89, când dictatorul a fost „părăsit” de toți colaboratorii. A fost arestat, practic, în sediul Comitetului Central, trimis cu escortă la Târgoviște și executat după un ”proces” sumar.

Regizorii stau mereu în umbră

Toate aceste evenimente reprezintă efectele înțelegerilor geopolitice, cu caracter istoric, care s-au materializat în 1989 prin prăbușirea, în numai câteva luni, a comunismului în toate țările est-euro pene, printr-o serie de „revoluții” dirijate, fără excepție, de serviciile secrete – KGB în primul rând – dar și de serviciile secrete occidentale, precum și de rețelele acestora din țările est-europene. Estul și Vestul – Gorbaciov și Occidentul – se puseseră de acord în 1989 ca divizarea Europei să fie oprită, iar Germania să fie reunificată (între altele, și prin demolarea, simbolică, a „Zidului Berlinului”, operațiune declanșată de grupul „Luci” („Fulgerul” KGB-ului). Scopul urmărit fiind reunificarea politică și economică a Europei. Construirea „Casei Comune Europene”, cum se exprima însuși Gorbaciov, ca o „componentă esențială a noii ordini mondiale”, preconizate de organizațiile globaliste, în primul rând de către „Council of Foreign Relations” și „Comisia Trilaterală”, organizații care grupează elita politică bancară, științifică și militară aflată la putere în SUA de peste jumătate de secol, cu enorme influențe și ramificații în lumea întreagă. Pentru a reunifica Germania, apoi Europa, pentru construirea unei „Case Comune Europene” era necesar ca, mai întâi, vechile regimuri totalitare, comuniste, din estul Europei să fie „răsturnate”. Sarcina răsturnării acestor regimuri a fost încredințată, în mod firesc, profesioniștilor serviciilor secrete din Est și din Vest, specializați în „tehnica loviturii de stat” și a „manipulării maselor”. Calea urmată a fost însă adaptată situației concrete din fiecare țară comunistă est-europeană, mergând de la puciul de palat din Bulgaria, la revoluții, așa cum s-au desfășurat în Cehoslovacia, Germania răsăriteană și România, mai mult sau mai puțin de „catifea”, mai mult sau mai puțin sângeroase.

„Voința”, „Poporul” și „revolta spontană”

Ion Iliescu Petre Roman RevolutieToate serviciile secrete ale marilor puteri ori ale puterilor regionale dețin unități specializate în declanșarea de „revolte populare”, „revoluții” și „mișcări de eliberare”. Aceste unități sunt formate din experți în tehnicile dezinformării și manipulării maselor, care acționează în țările-țintă, sub acoperiri diverse, la momentul oportun: turiști, ziariști, diplomați, echipe de caritate, preoți, sportivi, oameni de afaceri. Aceste precizări sunt foarte importante pentru a clarifica confuziile „cultivate” de cei interesați să profite în plan politic, prezentându-se națiunii drept „emanați ai unei revolte spontane a poporului”, așadar „impuși de voința populară liber exprimată”, cu avantajele politice și economice conferite de o asemenea „imagine publică”. „Emanații”, uită să menționeze, bineînțeles, și „culisele” care au făcut posibilă declanșarea „revoltei spontane”, soldată uneori cu vărsare de sânge nevinovat. În România, de exemplu, fiind înregistrați oficial, în urma „Revoluției” din decembrie ’89 peste o mie o sută de morți, numărul persoanelor rănite fiind cu mult mai mare. Vărsarea de sânge este pusă de regulă pe seama „odiosului regim” proaspăt răsturnat și a „aparatului de represiune” al fostului „dictator”. Regizorii adevărați, cei care au stat în umbra revoltei populare, manipulând opinia publică prin mass-media, precum și nucleul paramilitar utilizat în „lovitura de stat”, rămân ani de zile – ori pentru totdeauna – necunoscuți „marelui public”. Căci „profanii” nu sunt niciodată tolerați în „templul conspirației”. Complotiștii preferă să pozeze, în astfel de situații, drept persoane aduse la putere pe „creasta valului revoluționar”. Oameni care se cunoscuseră „n acele „momente fierbinți”, și niciodată înainte. Fără nicio legătură cu „fostul regim” ori, mai ales, cu „forțele externe”. Negarea implicării „forțelor externe” în orchestrarea unei „revoluții populare” este o „axiomă” a „emanaților”. „Voința”, „Poporul” și „revolta spontană” sunt cuvintele cheie utilizate de noii „emanați”.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.