Motto: „M-am săturat de cei care s-au săturat de România!” (Alex. Ştefănescu, critic literar)
Discreditarea persoanei lui Mihai Viteazul şi a primei uniri a românilor, la 1600
Evenimentul crucial al unirii Ţărilor Române de către domnitorul Mihai Viteazul, la 1600, oferă lui Boia prilejul să îşi manifeste, încă o dată, reacţia sa de minimalizare, trunchiere, combatere şi aruncare în derizoriu a cauzelor şi consecinţelor care au stat la baza Primei Uniri a românilor. Neînţelegând, de altfel, substratul profund pentru care cronicarii noştri îi numeau fraţi pe românii din cele trei ţări-surori de acelaşi neam, Boia ridiculizează la maximum fapta excepţională a lui Mihai (istoricul Gh. I. Brătianu compară domnia lui Mihai Viteazul cu „strălucirea unui meteor”), ca şi măsurile luate de acest domnitor în favoarea românilor transilvăneni asupriţi, după ce a reuşit, bineînţeles prin forţă armată, să îi alunge de la conducere pe nobilii maghiari, în 1599 (II, pg.71) – o faptă măreaţă pe care Boia o numeşte maliţios un „moment efemer” (I, pg.35) prin care „a… adunat cele trei ţări” (II, pg.72) într-o simplă „unirepersonală” (II, pg.72), fără să fi acţionat în virtutea conştiinţei unui „proiect naţional” (II, pg.72)! Apoi, încercând să îşi susţină punctul de vedere, mai departe, Boia se infiltrează „nedumerit” în conştiinţa cititorului, în încercarea sa de a-i strecura cu subtilitate îndoiala şi a-i călăuzi mintea pe nişte piste false prin întrebarea: „Ce l-a îndemnat pe Mihai: setea de putere, spiritul de aventură, dorinţa de a crea un bloc puternic antiotoman sau, oare, ideea de unitate a românilor? A fost un condotier sau un precursor al României Mari?” (II, pg.72).
Evident, Boia optează pentru orice variantă posibilă, numai pentru cea prin care Mihai să fie un precursor conştient al României Mari nu, sprijinindu-se pe „argumente istorice” vădit rău-intenţionate: „ţări române… e prea mult spus” (II, pg.72); la 1600 a fost doar un „act de cucerire…, dar cum nu mai este din perspectivă naţională” (I, pg.36); „Transilvania, ca stat, era un stat unguresc, nu românesc”. „De aceea, unirea lui Mihai Viteazul e doar o traducere… n-avea nimic în comun cu spiritul naţional” (III, pg.32) etc. Delirului de mai sus i-aş contrapune adevărul istoric, anume că Ţările Române erau destul de bine organizate instituţional încă din secolul XIV, că actul de cucerire a Transilvaniei (în sensul eliberării românilor de sub dominaţia naţiunilor privilegiate) nu exclude nicidecum conştiinţa naţională a lui Mihai, că traducerea Transilvaniei („stat unguresc”, după Boia) de către Mihai a însemnat de fapt o firească repunere în drepturi istorice a majorităţii româneşti oprimate dintr-un teritoriu cucerit prin forţă armată. Şi încă mai adaug, pentru ştiinţa cititorilor, în niciun caz pentru conştiinţa deja iremediabil pervertită a lui Boia, că Mihai Viteazul, pe care el îl consideră „nici măcar român” (III, pg.15), în contradicţie cu ceea ce consideră savantul în istorie Nicolae Iorga, a acţionat la uriaşul moment istoric de la 1600 având o deplină conştiinţă naţională, deoarece: după ce a reuşit să supună Transilvania, şi-a început guvernarea cu români şi în folosul românilor desconsideraţi şi nedreptăţiţi; apoi şi-a continuat campania triumfală de unire şi cu fraţii moldoveni; când însă a fost pus în situaţia de a face faţă răscoalei nobililor privilegiaţi din Transilvania, a mers până la împăratul Rudolf şi a revenit cu ajutor habsburgic ca să restabilească dreptatea în Transilvania (ceea ce înseamnă că, pentru împlinirea idealului unităţii noastre de neam, a fost gata să-şi dea viaţa având practic şi o deplină conştiinţă internaţională asupra evenimentelor). Un domnitor fără conştiinţă de neam nu ar fi făcut, cum a făcut Mihai, asemenea fapte. De aceea, noi, istoricii şi profesorii, România întreagă, îl omagiem şi îl cinstim pe marele nostru domnitor Mihai Viteazul, simbolul aspiraţiilor naţionale a unităţii românilor de la 1848, 1859 şi 1918! Este simbolul nostru de totdeauna, pentru totdeauna! Însă Lucian Boia îşi imaginează că, la 1600, românii nu au fost „vreodată uniţi” (I, pg.33). Este fals: românii au fost uniţi, dar i-au dezunit maghiarii, la fel cum încearcă şi astăzi cei cărora Boia le dă, cum se zice, „apă la moară”!
Ce mai spune Boia? Spune că „invocarea unui proiect la 1600 se dovedeşte anacronică” (II, pg.72). Este fals: anacronic în argumentaţia ştiinţifică este doar Lucian Boia…
Desconsiderarea luptelor românilor şi a eroilor noştri
Chiar dacă este atât de evident faptul istoric că noi, românii, în toate epocile, am fost „împresuraţi de străini” (III, pg. 36), subjugaţi şi batjocoriţi, fiind uneori scutul creştinesc de apărare al Europei, „demitizantul” Boia vrea să ne „spulbere” şi luptele eroice pe care poporul nostru le-a purtat de-a lungul sângeroasei istorii bimilenare, punând la îndoială victoriile repurtate de domnitorii Mircea cel Bătrân la Rovine şi Mihai Viteazul la Călugăreni! Mai mult decât atât, chiar, el speră să ne convingă cât bine ne-au făcut nouă străinii şi cât rău cei ce au fost patrioţi ai naţiunii române! La urma–urmei, ni se adresează pe şleau „istoricul”, nu au nicio vină străinii că noi, românii, nu am fost şi nu suntem în stare să ne ridicăm la nivelul acestor străini (Boia: „evreii (ca şi alţi minoritari) se dovedesc mai întreprinzători şi mai eficienţi decât autohtonii (români – n.a.) – şi atunci a cui e vina?” – III, pg.37), dar suntem „vinovaţi” şi pentru împotrivirea istorică pe care neamul nostru a manifestat-o faţă de duşmanii patriei noastre (I, pg.47)! Oare nu ar fi fost mai bine, nu-i aşa, să ne predăm pur şi simplu în faţa străinilor fără luptă şi crâcnire? Sigur că aşa ar fi trebuit, după Boia, mai ales că trădarea de patrie pentru el este ceva lipsit de importanţă (I, pg.49); ca şi dorinţa înălţătoare de a muri pentru patria ta (I, pg.47); ca şi invenţia decisivă a naţiunii de mobilizare generală în caz de conflict (I, pg.47); ca şi exemplul de atitudine profund îndurerată a unui tată ajuns în pragul insuportabilităţii de a-şi vedea copilul cum îşi trădează Patria şi, bineînţeles, credinţa ortodoxă – Boia citează din romanul «Taras Bulba», de Gogol, scena în care, într-o încleştare naţionalistă, dintre cazaci şi polonezi, hatmanul cazac îşi ucide propriul fiu pentru că a devenit un trădător: „Fiul său Andrei se îndrăgostise de o frumoasă inamică, pentru care îşi abandonase şi patrie şi religie ortodoxă” (I, pg.53). Demnitatea noastră naţională constă tocmai în apărarea Credinţei şi a Patriei (că tot ne vorbeşte Boia de „binefacerile” străinilor, acuzându-ne că n-am fi chiar aşa de antiturci), cum de altfel rezultă şi din martirajul impresionant de la Constantinopol al domnitorului Brâncoveanu şi al celor patru fii ai săi (la care s-ar cuveni să mediteze când vrea să ne convingă că Mihai Viteazul nu avea conştiinţă naţională), în faţa reprezentanţilor Occidentului atât de idealizat de Boia, care au preferat mai degrabă să li se taie capetele sfinte pe butuci decât să fie trădători de neam şi de Ortodoxie etc.
Nu a rămas lovit, însă, nici Stâlpul Statului Naţional, adică Armata ţării! Când face referire la aceasta, Boia oscilează între agresivitate şi vizionarism: ce bine este, zice el, că „o despărţire de oştirea de tip naţional este în curs” (I, pg.48); deoarece şi aşa „va veni o vreme când se vor număra mai atent morţii, zecile de milioane de adolescenţi trimişi să moară pentru patrie, şi se va judeca altfel moralităţile şi atitudinile” (I, pg.49). În traducere liberă, „timpurile” prezise de Boia nu sunt altceva decât mult-preconizata globalizare, când semnificaţia conceptului de moralitate se va inversa: atunci, patrioţii din istorie vor fi percepuţi ca trădători, iar trădătorii vor trăi cu iluzia că sunt şi ei patrioţi…
Tăcere şi nostalgie faţă de „binefacerile” dominaţiei austro-ungare în Transilvania (1867-1918)!
Pentru Boia, crimele bestiale ale maghiarilor împotriva românilor transilvăneni, ca şi toate suferinţele şi abuzurile la care au fost supuşi samavolnic fraţii noştri, în vremea lui Avram Iancu, a dominaţiei austro-ungare, a regimurilor horthyst şi comunist, au fost trecute cu vederea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Singurul „amănunt” consemnat de „istoricul” Boia, ca o impertinenţă la adresa românilor, a sângelui lor vărsat pentru libertate, dreptate şi unitate naţională, ne intrigă cu o sfidare de neînchipuit, lăsând să se înţeleagă că în 1918 ne-am pomenit, aşa, în braţe, cu un cadou pe care nici nu l-am visat: „Ecuaţia transilvăneană rămâne un timp incertă: nimeni nu ştia că provincia de peste munţi se va uni la 1918 cu România. Istoria luptei pentru unire s-a scris retrospectiv după 1918” (II, pg.14). Ei, aş, „noroc” cu memoria noastră colectivă, cu mărturiile istorice consemnate în atâtea cărţi documentare, cu troiţele ridicate în cinstea memoriei înaintaşilor care şi-au dat viaţa pentru neamul românesc şi, nu în ultimul rând, cu faptele reale transmise pentru posteritate de nişte străini cu coloană vertebrală! Să se-audă, deci, că eroismul românilor batjocoriţi în Transilvania de către maghiari s-a relatat, cu respectul cuvenit faţă de adevărul istoric, în monumentalele studii de specialitate efectuate de istoricul englez R.W. Seaton-Watson, de ziaristul american Milton G. Lehrer (martor ocular al ororilor horthyste), de istoricul Larry L. Watts, de redactorii ziarului «L ‘Independence Belge» (într-un articol, din 1892, opinia publică a fost anunţată că românii din Transilvania „sunt trataţi ca paria de rasa stăpânitoare maghiară”) etc. Articolul cu pricina a apărut în acelaşi an în care intelectualii ardeleni declanşaseră „mişcarea memorandistă”, stopată de regimul austro-ungar prin arestarea şi condamnarea memorandiştilor la închisoare, aşa cum s-a întâmplat şi cu participanţii la alte „agitaţii pro-româneşti” – soldate cu sentinţe de executare a grei ani de temniţă. În paranteză fie spus: în 1892, în contextul conceperii Memorandumului, casa preşedintelui Partidului Naţional Român, Ioan Raţiu, a fost înconjurată de mii de maghiari cu ciomege în mâini şi în cele din urmă a fost devastată!
Dar „istoria” batjocoritoare a lui Boia merge şi mai departe, „călcând” peste sângele soldaţilor români care au căzut în Primul Război Mondial pentru idealul unităţii naţionale: „România primea (la sfârşitul războiului – n.a.) mai mult decât îşi imaginaseră cei mai optimişti la începutul războiului” (II, pg. 96)! Cu alte cuvinte, Transilvania a fost „detaşată” (III, pg.43) la Patria-Mamă fără ca cineva dintre românii cei mai optimişti să fi visat, trecându-se cu vederea că, prin negocierile cu Antanta de dinainte de intrarea în război, României i s-a promis Transilvania şi Banatul cu frontiera stabilită pe râul Tisa, ceea ce nu îl împiedică pe Boia să considere că până şi Iuliu Maniu (artizanul unirii Transilvaniei cu România) de fapt „îşi greşise ţara” (III, pg.50), cu menţiunea că mai bine le-ar fi convenit politicienilor transilvăneni „o oarecare autonomie faţă de Bucureşti” (III, pg. 50). Problema aceasta pe care o pune, când invocă autonomia Transilvaniei (un deziderat care, cu siguranţă, i-ar satisface astăzi infatuarea), devine cu atât mai de înţeles cu cât Boia deplânge destrămarea „mozaicului etno-cultural” (II, pg. 97) al Imperiului Austro-Ungar (cu două ţări „reduse”, „răzuite” – III, pg. 45) şi consideră cât de benefic ar fi fost ca, în locul formării statelor naţionale unitare, de după război, Europa să fi avut parte de „o mare confederaţie care să fi succedat Austro-Ungariei ar fi menţinut poate un mai bun echilibru”(II, pg. 97). Cu o astfel de concepţie se înţelege şi mai bine de ce Boia contestă, precum politicienii de astăzi ai UDMR, ceea ce îl şi face foarte mediatizat de editurile şi ziarele maghiare, sintagma de „stat naţional-unitar” al României (deci şi Constituţia actuală): „Istoria românilor a decis că România Mare a fost un stat naţional unitar. Unitar, fireşte, a fost, în sens administrativ (…) Stat unitar, da, încă o dată. Dar naţional?” (III, pg. 44).
Românii – antisemiţi?
Existenţa tumultoasă a evreilor în România, culminând cu forţarea obţinerii dreptului de cetăţenie română, a creat o stare de animozitate în societatea românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Abuzurile lor contra intereselor românilor i-au determinat pe foarte mulţi intelectuali de vază ai ţării noastre să protesteze din simţ patriotic, de-a lungul vremii, în numele apărării intereselor naţionale: Eminescu, Slavici, Iorga, Kogălniceanu, Haşdeu, Goga, Xenopol, Bolliac, Conta, Brătianu etc. Toţi aceştia, conform Raportului final al C.I.S.H., sunt consideraţi ca precursori ai antisemitismului. În zilele noastre, personalităţi precum Ghe. Buzatu, Adrian Păunescu, Radu Theodoru, Alex. Mihai Stoenescu, Ion Coja, Corneliu Vadim Tudor etc, tot conform C.I.S.H. , sunt consideraţi ca „extremişti” cu atitudini antisemite. Lucian Boia afirmă că antisemitismul în societatea românească a fost larg răspândit şi s-ar menţine şi azi la cote îngrijorătoare: „Românilor nu le place să se spună despre ei că sunt sau au fost antisemiţi. Adevărul e că antisemitismul a fost destul de larg răspândit în societatea românească” (III, pg. 37); „Până şi astăzi, într-o Românie aproape fără evrei, antisemitismul s-ar menţine la cote îngrijorătoare, fie prin izbucniri explicite, fie în stare latentă. Cu alte cuvinte, românii nu s-ar fi vindecat pe deplin” (II, pg. 223). Cuvintele acestea, grele pentru români şi România, „certifică” într-un fel acţiunile concertate prin care evreii formulează faţă de Statul Român o serie de revendicări în numele Holocaustului din Al Doilea Război Mondial!
Că ar fi vorba de un antisemitism al zilelor noastre sau de unul din trecut, cum susţine Boia, în asentimentul deplin al unora dintre liderii organizaţiilor evreieşti, important rămâne faptul că România este taxată de a fi o „societate antisemită” (II, pg. 223) care „trebuie” să plătească organizaţiilor evreieşti, ca despăgubiri pentru morţii lor din Al Doilea Război Mondial, incredibila sumă de 50 miliarde $ (sau echivalentul ei)! Poate însă nici nu se cunoaşte, din cauza unei prese preocupate mai degrabă de soarta Biancăi Drăguşanu, a can-canurilor oferite nesăţios unei societăţi ce s-ar vrea cât mai grabnic cretinizată, că România este responsabilizată ca fiind o ţară rasistă, printr-un atac fără precedent al Comisiei Wiesel la adresa demnităţii noastre naţionale, aruncându-se vina asupra întregii populaţii pentru că ţara noastră ar figura pe locul doi în ce priveşte vina morţii a 420.000 de evrei în Al Doilea Război Mondial! Nu contează pentru Comisie că Enciclopedia iudaică plasează România pe locul 10 în reprimarea evreilor (cu 40.000 de morţi), nici că s-au inclus şi evreii din Transilvania aflată sub administraţie horthystă, nici că estimarea s-a făcut în contextul în care se îngrădeşte libertatea de exprimare a istoricilor români pe acest subiect etc! Că istoria s-ar cuveni să aibă ultimul cuvânt, nu politica de forţă, o spune până şi preşedintele auto declarat ateu Ion Iliescu: „Ar fi o impietate să ocultăm aceste tragedii, aşa cum s-a procedat multă vreme, sau să le banalizăm printr-o controversă în care statistica n-are cum să deţină rolul principal… Să-mi îngăduiţi, însă, o consideraţie… că nici punerea pe seama românilor a unui număr de victime umflat artificial, tocmai spre a impresiona şi a stârni un mare impact mediatic, nu este un mod de a servi adevărul şi prietenia. Din fericire, asemenea atitudini sunt izolate şi trecătoare, sortite a dispărea atunci când şi istoricii români vor aborda, la rândul lor, această temă sensibilă şi vor pune reflectorul ştiinţei, atât pe ceea ce a fost întunecat şi grav, cât şi pe acel unicat al istoriei universale contemporane, care a fost, totuşi, sabotarea de către omenia românilor a soluţiei finale hitleriste”! Iar ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze, dincolo de faptul că unii reprezentanţi ai statului nostru au cedat condiţiilor evreieşti impuse „în spatele uşilor închise”, este că implicit s-a dat „mână liberă” a ni se falsifica Istoria românilor în sensul confecţionării imaginii unui neam de criminali şi nu de eroi! Să nu fie oare eroi cei care, în duhul dreptăţii civice şi al ordinii statului, se apără în faţa faptelor dezonorante îndreptate împotriva ţării lor? La această întrebare răspunde atât de avizat un eminent istoric, profesorul universitar sibian Corvin Lupu, care, în calitatea sa de reprezentant în delegaţia Academiei Române a afirmat, în 2006, la Congresul Mondial de Istorie Economică de la Helsinki: „Evenimentele petrecute în perioada iunie 1940 – iulie 1941 (…) cei care au deschis primii seria agresiunilor împotriva instituţiilor statului român au fost evreii. Acest lucru nu scuză decât parţial reacţiile antievreieşti pe care le-au avut unii cetăţeni români, de diverse convingeri politice şi poziţii sociale, care au comis acte de violenţă, până la crime sau persecuţii de orice fel, împotriva unor evrei care nu erau vinovaţi de săvârşirea unor acte antiromâneşti. Cert este că reacţiile antievreieşti ale românilor au fost replici la agresiunile declanşate de evrei împotriva românilor” (revista «Transilvania», nr. 8/2008, pg. 3).
În schimb, Boia nu aminteşte nimic despre holocaustul roşu petrecut în România, adică despre genocidul autorităţilor comuniste la care au participat sovieto-evreii. Dimpotrivă, nu are nicio remuşcare, deşi ştie foarte bine cât rău ne-au făcut ocupanţii de la Răsărit, el afirmând cu o dezinvoltură agasantă că „evreii din România nici nu ar fi avut motive să îi respingă pe sovietici”(III, pg. 226) şi că noi, românii, „am avea toate motivele să ne gândim cu nostalgie la evreii plecaţi din România” (II, pg. 228)… Mai degrabă nostalgic este Lucian Boia, dacă ne gândim că, mai zilele trecute, a rostit un discurs în deschiderea Congresului Mondial Evreiesc desfăşurat la Bucureşti! Gestul lui semnifică, pentru cine înţelege nuanţele dedesubturilor „afacerii”, statutului său de unealtă în vastul proces wieselian al „punerii” la colţ a României!
(Va urma)
Prof. Costel Neacșu
