Dacă mai vreți vreun element prin care să vi se înfățișeze clar și deslușit, în toată splendoarea sa, micul nostru dobitoc democratic, și să pășească, prin natura sa, fără pic de sfială, în fața voastră, acesta trebuie să fie neaparat cel care ține de predispoziția și apetența sa deosebită spre negație, spre opoziție, spre împotrivire, aptitudinile sale speciale și dăruirea continuă în acest sens. Într-o vreme a criticismului absolut, în care totul se neagă, fără ca lucru acesta să creeze asumarea obligației de a pune ceva în schimb, la loc, cu ajutorul acestor abilități îndelung exersate, micul dobitoc poate trece în zilele noastre chiar drept un savant.
El este cel care reușește să întâmpine totul, chiar totul, cel puțin cu o mică circumspecție, cu o mică rezervă, cu o mică suspiciune, cu un mic „…mmm, nu știu, zău!”. Și aici are cel mai mare avantaj și manifestă cea mai mare șiretenie: el nu a afirmat niciodată nimic, ci doar a avut opinii, așa că își permite cât încape să contrazică orice și pe oricine. Nu e legat de nimic, nimeni nu poate să-l aducă la ceea ce a rămas spus din parte-ai, pentru a-i arăta că se contrazice sau se înșeală, că nu e coerent sau consecvent cu el însuși. Așa ceva nu există! Dar chiar dacă ar exista el va trece peste, apelând și la latitudine și la longitudine, arătând că afirmația sa este luată dintr-un context mult mai larg sau nu a fost înțeleasă în deplina-i profunzime.
Dacă există ceva ce iubește cel mai mult aceasta este negația, împotrivirea, puterea de a opri cursul unei ideei, de a nu lăsa nimic pe deplin stabil în picioare, dar mai ales de a întoarce pe dos sau a murdări ceea ce alții au apucat să creadă. Într-un ascuns vis frumos cu finalitate erotică ar vrea să arunce totul în aer în chip de sublimă și desăvârșită apoteoază a personalității sale.
Într-o discuție sau lectură e mereu la pândă, o adevărată pasăre de pradă cu ochii nu ageri, dar reci și urechile ciulite. Nu se va lăsa până nu va găsi subiectul și obiectul plăcerii, iar dacă asta nu se întâmplă, îl inventează. O puteți vedea în privirea și în freamătul său, cu care întâmpină orice îi va fi adus în fața atenției, în față sublimei sale conștiințe, a capacităților sale intelectuale, pentru că doar despre acestea va fi vorba, în final. El astfel înțelege să-și dea și să dea proba inteligenței sale presupuse. O puteți vedea în studioul de televiziune atunci când analistul, da, poate expune lucruri, dar ceea ce cu adevărat îl provoacă și incită este să militeze împotriva unei stări de lucruri sau eveniment. Asta chiar îl suscită și îi dă fiori, dar nu pentru că ar fi deranjat sau pătruns, dar e momentul său și nimeni nu i-l poate lua. Situația în sine nu îl va implica niciodată, pentru că el, pe persoană fizică, întotdeauna pe persoană fizică, nu se va lăsa copleșit de nimic particular, de niciun sentiment, de nicio stare emoțională, de nicio stare fenomenală, în sine. Rămâne ceea ce este, strict critic și necruțător.
El poate distruge întregul eșafodaj al unor idei mult aprofundate, larg expuse și bine lustruite, cu un simplu „Nu”, cu simpla condiție de a fi original, poate lua în râs (și o face cu nonșalanță) filosofii adânci cu bancuri seci și îi contrapune lui Nietzsche legile lui Murphy. Totul în veșnica ideea de a combate, oricând și oriunde, idee mult apreciată însă și de publicul său, oricare public, educat de multă vreme în același spirit.
Mai ales dacă va primi aprecieri sau ovații este gata să oprească o expunere, chiar laborioasă, pentru a se amuza, împreună cu publicul său, de o simplă bâlbâială și să conteste o scriere, chiar având un mesaj greu, pentru o mică greșeală gramaticală strecurată. Totul pentru a ajunge la concluzia sa, pentru care nu are în lume plăcere mai mare: nimic nu îi poate rezista! Sofismul îi este regulă de comportament, iar superficialitatea publicului său adjuvantul necesar și prețios. Până la urmă, de multe ori îi va fi îndeajuns ca al său contraopinent să fie mic de statură sau să aibă nasul mare…
Mai mereu scapă nepedepsit din cauza lașității interlocutorilor săi, aflați în postura de a-și reafirma poziția împotriva curentului general. Să afirme într-un mediu pe deplin ostil pentru asemenea „practici”.
Mintea omeneasccă nu poate să cuprindă întinsurile largi de posibilități pe care speculația, bârfa și cârcoteala le au spre a se extinde pentru a încerca să pună un „ceva” nesigur, dar original, deosebit în locul a ceea ce obișnuitul, în banalitatea sa, a așezat cu de la sine putere. Micul dobitoc nu are, practic, limite în acest efort distrugător decât cele date de posibilitățile sale de exprimare.
El nu vrea să audă măcar despre ordini universale, despre tradiții ancestrale, despre certitudini indubitabile, nu poate să înghită nimic din ceea ce trece pentru alții ca firesc, natural sau normal. Ceva ce nu poate fi contestat, întors pe dos, în mintea lui e cel puțin suspect. Nu-i plac lucrurile mari și tari, grăitoare sau expresive, faptele certe sau exprimările neinterpretabile, într-un cuvânt nu îi place nimic din ceea ce simte că ar putea rezista criticii sale. Nu are nevoie de nimic din cele fără fisură, breșă, fără locșorul prin care el ar putea strecura negația spre a se afirma ca ființă dubitativă, deci inteligentă, după o prejudecată ”filosofică”.
Citește și: Odă micului dobitoc I - Dezbaterea Odă micului dobitoc II - Atotcunoașterea Odă micului dobitoc III - Provincialul Odă micului dobitoc IV- Femeia
