Politicienii noștri, politicienii lor

Că politicienii români sunt detestabili ne-am convins prea bine. Pentru a ajunge la aceeași concluzie evidentă, de multe ori sunt puși astăzi în relație cu alții, ai altor țări, totul plecând de la anumite evenimente sau comportamente ale unora și altora. Originalitatea demersului meu, în toată simplitatea sa, pleacă de la apelul la dicționare, un punct de pornire elementar, la prima vedere și nu numai. Dacă tot este să vorbim (atât de mult) despre politicieni, ce-ar fi să începem cu dicționarele. Este surprinzător cât de bine lămuriți vom rămâne în final.
Vom vedea că dicționarele românești „din toate timpurile” îi vor descrie pe politicieni dintr-un bun început, așa cum au și fost percepuți, drept „oportuniști”, „șarlatani” și „demagogi”, în cel mai fericit caz „egoiști”. Cu totul altfel stau lucrurile în dicționarele altor limbi, precum franceza, engleza, germana sau spaniola. Concluzia parcă se desprinde de la sine…

La 1929, «Dicționarul universal al limbei române», ediția a VI-a, avea următoarea descriere pentru politician: „cel ce vorbește și scrie asupra politicei din ambițiune personală”. La 1939, «Dicționaru limbii românești» îl găsea și definea pe politician ca „om politic, mai ales șarlatan: un politician demagog”. De abia în 1986 comunismul pretinde că a pus puțină ordine între ambițiuni, șarlatanie și demagogie, dar o face într-un «Dicționar de neologisme» (!), în care aduce „omul politic”, simplu, doar atât, pe primul loc în explicarea existenței politicianului în limba și viața în comun a românilor. A doua explicație nu poate fi decât peiorativă: „Persoană care, activând pe plan politic, urmărește în deosebi satisfacerea intereselor sale personale, obținerea de foloase personale”. Edițiile următoare, poate nu tocmai întâmplător, vor păstra această ordine a lucrurilor în viața politicienilor, cea din dicționare, și nu numai. Doar «Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române», ediția a II-a revăzută și adăugită din 2005, nu mai reușește să facă diferența între omul politic și parvenit. Politicianul este „Om politic; persoană care face politică (în interes personal, de grup etc.); persoană care deține un rol important în politică. 2. (Peior.) Persoană care face din politică un mijloc pentru realizarea intereselor personale”.
Așa cum ne spune orice dicționar, termenul provine în limba română din francezul „politicien”, dar, odată intrat în limba noastră, e „românizat”, s-ar spune, e „pierdut”, s-ar putea aprecia. În limba franceză, după dicționarul lor, politician înseamnă, în primul rând:„personne qui exerce la politique professionnellement” (persoană care practică politica ca profesie), în al doilea rând: „personne qui s’occupe de politique” (persoană care se ocupă cu politica) și abia în al treilea rând: „personne qui s’occupe de politique à titre professionnel, en connaît et en utilise toutes les intrigues” (persoană care se ocupă cu politica în mod profesional, cunoaște și folosește toate intrigile), pentru ca într-un al patrulea sens să fie explicat astfel: „propre à une politique intéressée, souvent limitée à des considérations de stratégie électorale et d’intérêts partisans” (propriu unei politici interesate, adesea limitate de considerații de strategie electorală și interese partizane). După cum se observă, primele definiții sunt mai degrabă neutre, neimplicate, strict descriptive, legând, în mod firesc, politicianul de activitatea sa curentă, politica. Imaginea dicționarului: un om care profesează politica, și doar dacă ar fi să intre în detalii francezul poate vorbi despre intrigi, strategii electorale și interese partizane. Nu și despre ambițiuni, șarlatanie și demagogie!
Așa cum îi înfățișează dicționarul „universul interior”, englezul vede în politician „a person who is active in party politics” (o persoană care este activ într-un partid politic) și abia apoi ca „a seeker or holder of public office, who is more concerned about winning favor or retaining power than about maintaining principles” (doritor și deținător al unui birou public, care este mult mai preocupat de a câștiga favoruri și a păstra puterea decât de a apăra principii)”. Față de ”curatul” șarlatan român, planul doi pentru principii la englez pare o copilărie. Într-un al treilea sens, englezul își vede politicianul drept „a person who holds a political office” (persoană care deține o funcție politică), iar apoi drept „a person skilled in political government or administration” (persoană cu pregătire în politici guvernamentale sau administrație) sau „an expert in politics or political government” (expert în politici sau politici guvernamentale).
Americanii așează pe locul trei în explicația termenului accepțiunea oarecum peiorativă: „a person who engages in politics out of a wish for personal gain, as realized by holding a public office” (persoană care se angajează în politică din dorința de a obține avantaje personale, pe care le realizează deținând o funcție publică). Iarăși, prea puțin pentru politicianul român din toate timpurile, de când termenul a intrat în limba română, de când politica a devenit o profesie.
Inutil să mai spun că în dicționarele germane – mai ales germane! -, italiene sau spaniole, din mica mea cercetare a reieșit același lucru. Wörterbuch-ul german îl găsește ca „Person, die (beruflich) in der Politik tätig ist” (persoana implicată în politică (profesional)), sau „jemand, der ein politisches Amt innehat” (cineva care deţine un birou politic). Spanionii îl văd în primul rând drept „Persona que interviene en la política de un Estado, comunidad, región, etc” (persoană care activează în politica unui stat, comunitate, regiune).
Niciunii nu se grăbesc în aceste dicționare să-i pună etichete negative și să vină cu descrieri peiorative, să-i aducă acuzații sau să-i facă caracterizări neonorabile. Ei, bine, în primul rând politicianul este descris după ocupația și practica sa: el face politică. O, dar și dicționare noastre fac același lucru, îl ilustrează așa cum l-au surprins în realitate, așa cum face el politică! La noi politicianul este descris dintr-un bun început după „ambițiune personală”, el este „șarlatan” și „demagog”, mânat de interese și foloase personale. O spune dicționarul înaintea noastră sau noi după dicționar? E sigur că nu avem aici o discuție despre întâietatea oului sau a găinii, nu dicționarul a fost înaintea politicienilor, ci a rămas mereu în urma lor, pentru a le surprinde acțiunile și comportamentul în accepțiunea comună, generală. Iar din 1929 până astăzi îi descrie înainte de toate într-un singur fel, adică depreciativ.
Comentariile parcă par de prisos, prima carte a unui popor face inutilă orice discuție despre morală în politica românească. Și nu de azi, de ieri, dintotdeauna. Nu pare ceva ce s-ar putea schimba mâine sau curând. Iar politicienii nu pot decât să vină să reconfirme acest adevăr de oricâte ori ar fi nevoie. Dar nu mai este, nu a fost niciodată…
La alții se poate altfel, dar de când politica a devenit o profesie în România, ea nu s-a practicat altfel, de când românul a devenit politician, el nu s-a comportat altfel, de când există politicianul, el nu a fost văzut de popor altfel. Și atunci? Despre ce mai vorbim? Un lucru este la fel de clar, și anume că noi am acceptat demult că politicenii sunt în primul și în primul rând… așa cum îi știm: egoiști, șarlatani, demagogi. Și nu mai este nimic de făcut! Mai bine decât să facem studii de caz, urmând poate vreun analist sau tocșoist interesat, pornim de la dicționar. Nu putem greși! Acel politician, oricare politician este o „persoană care face din politică un mijloc abil și demagogic de realizare a intereselor personale”.
Dicționarul explicativ al unei limbi este, potrivit… Dicționarului explicativ al limbii române, o „operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi organizate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă”. Se mai știe și se mai spune că cea mai cumpărată carte din România „conține informații și clarificări în legatură cu vocabularul românesc actual”.
„Un dicţionar este tot universul în ordine alfabetică” – Anatole France.