Statistica nu reflectă o realitate, ci ea e un mijloc de manipulare. Statistica e și o știință, dar o știință ca asta, aflată în mâna politicului, nu poate fi decât una mincinoasă. Dar minciuna din statistică nu este rezultatul unei erori de calcul, ci e rezultatul unui lucru bine gândit, bine și îndelung premeditat. Ca să poți minți cu statistica, trebuie să-i dai date eronate sau să le interpretezi eronat. Statisticianul e un profesionist, dar profesionistul e un executant al ordinului politic. Întotdeauna în statistică, ca în orice altă știință, intenționată însă de data asta, eroarea stă în premiza pe care se fundamentează știința respectivă. Premizele statistice sunt întotdeauna premize politice. Ele trebuie să transmită ceva, un mesaj de exemplu, un mesaj politic, în cazul de față. Clasa politică vrea să inducă ideea că totul e… bine. Mai la început, prin anii ’90, se arunca vina pe comunism, cum că, vezi Doamne, o ducem rău din cauza comunismului anchilozat în dogme, prea autocrat, insuportabil de asupritor, ineficient prin definiție etc. După 25 de ani de capitalism (sălbatic) este penibil să mai spui că comunismul e vinovat de toate relele de pe pământ. Cum nu mai avem pe cine da vina, și nici nu ne putem asuma eșecul, atunci suntem nevoiți să spunem că e… bine, să mințim adică. Cum? Mințind statisticește.
Aerul suficient și arogant al statisticienilor nu convinge, însă inhibă orice părere contrarie. Cine să contrazică un statistician spunând că-i rău, dacă el spune (matematic) că-i bine? Zice că nu ai respect pentru știința și pentru meseria lui. Cui nu i s-a întâmplat să vadă că un lucru e negru ca dracul și cei din jur să-ți spună contrariul? Ajungi să crezi în contrariul a ceea ce vezi, și asta de teama ca nu cumva să pari un ciudat. Dacă toată lumea vede un lucru diferit de tine, pari cel puțin nebun să afirmi contrariul, nu? Și cine vrea să pară nebun? Când au apărut pozitiviștii în lumea filozofică și-au spus răspicat că nu există decât ceea ce vezi, ceea ce pipăi și ceea ce auzi, atunci toți metafizicienii, care vorbeau despre lucruri invizibile și neperceptibile, s-au simțit admonestați, puși la zid și vizați de pozitiviștii aștia mai pragmatici. Nu-i vizibil și nu-i pipaibil, nu-i adevărat și nu există, pe cale de consecință. Așa e și-n statistică. Spui sau simți, ca om, că nu e bine, vine atunci statisticianul sau politicianul, făcând referire la statistică, și-ți demonstrează contrariul: e bine, domle; e bine, dar nu înțelegi și nu vezi dumneata binele. Pe ce se bazează această minciună? Pe circumscrierea acestui bine în perimetrul îngust al individualismului. Când spunem că e bine, noi spunem că e bine pentru noi în particular, nu la modul general. Pentru a înlătura orice urmă de îndoială că la modul cel mai general posibil nu ar fi bine, atunci omul politic ne dă cu statistica peste bot. Cum, omule, să nu fie bine, de vreme ce cifrele statistice ne spun că e bine?! Ce adică, vrei sa spui că cifrele astea sunt eronate? Nu, zic eu, însă eu simt că mie nu mi-e bine. Simt că mi-e foame, simt că mi-e frig. Asta nu e bine. Stai domnule, zice politicianul, dumneata ești un caz particular, însă, statistic vorbind, atâta vreme cât e de muncă, statistica ne-o spune negru pe alb, înseamnă că e bine. Că nu reușești dumneata să-ți găsești un loc de muncă, asta este fie pentru că ești mofturos, fie pentru că ți-e lene, fie pur și simplu pentru că nu te pricepi la nimic. Negăsirea unui loc de muncă ți-e pusă în propria răspundere și propria vina, nu în responsabilitatea celor care conduc, a celor care de fapt ar trebui să (ne) conducă.
Mi-aduc aminte că, cu ceva timp în urma, am fost curios să văd cum stă treaba cu dilatarea timpului la viteza luminii, afirmată de Einstein. Mi s-a făcut chiar și o demonstrație matematică, una cam trasă de păr însă, asta ca să consolideze, mai temeinic, o afirmație științifică mai mult intuitivă decât demonstrată matematic. Vorba vine că se dilată timpul. Și asta nu vom crede până când nu vom vedea experimental acest adevăr. Eu n-am tras deloc concluzia că timpul se dilată din demonstrația lui Einstein, însă demonstrația asta urmărea și pe hârtie așa reieșea. Cine e curios să treacă de barierele convenționale, află că realitatea nu e deloc așa cum pretind unii. Nici chiar teoria cum că viteza luminii e un maxim constant de viteză nu m-a convins. E o premiză, ce poate fi și una falsă, nu un adevăr demonstrat experimental. Și dacă astfel de teorii sofisticate nu m-au convins, cu atât mai puțin n-or să mă convingă niște statisticieni nevolnici de adevărul lor, măsluit la ordinul politicului.
Adevărul e acesta: șomajul este de peste 50%. Operația d-sale, prin care scoate din total populație pe toți cei care muncesc (vreo trei milioane la număr, plus bugetarii, încă un milion și câteva sute de mii de salariați), pe cei care sunt pensionați, copiii, asistații social, mai rămân cam vreo patru sau cinci milioane de români care nu apar în statistici. Ei bine, ăia sunt șomerii. Chiar dacă presupunem că unii muncesc în străinătate, deși asta nu avem de unde ști, tot șomeri sunt. Dacă ei nu ar avea de muncă acolo, și ar trebui să vină în țară, cu siguranță că ar îngroșa plutonul șomerilor. Șomer este omul care nu-și poate găsi un job în țara lui, asta e definiția completă a șomerului. Și dacă extindem definiția șomerului astfel, ca om care nu are de muncă în țara lui, nu ca om care caută de muncă, atunci suntem o țară cu tot atâția șomeri câți salariați sunt. Iar prin asta statul român, sistemul capitalist românesc, și-a dovedit incompetența, limitele. Un stat care nu e capabil să dea de muncă la o jumătate din populația aptă de muncă a unei țări, nu merită să existe. Ca să nu se vadă această realitate cruntă, dramatică, cei care conduc și sunt responsabili de nefericirile românilor, aleg să ne mintă cu statistica. Din păcate românii chiar iau în serios astfel de concluzii statistice. Eu nu le iau. Pentru mine ele nu fac nici cât o ceapă degerată. Ele amestecă adevărul, ascuns și nedorit a fi știut, de opinia publică, cu minciuna oficială, menită să manipuleze și să liniștească apele. Ei mint pentru că nu pot accepta adevărul, așa nud cum e, adevărul care-i incriminează. Cea mai mare parte de timp și de energie, politicienii și-o irosesc pentru a farda realitatea, pentru a o cosmetiza. Statistica e un fard gros, folosit de o cocotă îmbătrânită, așternut peste tenul brăzdat de eșecuri al societății capitaliste românești. Și asta pentru că nu mai poate fi data vina pe acarul Păun, comunismul.
