Politicieni de colonie

Este greu, poate imposibil de spus cine se ocupă de politica externă a ţării. Situaţia din Ucraina, cu toată mobilizarea generală pe care o presupune, obturează aproape demonstrativ orice alte subiecte. Instituţiile care ar trebui să fie iniţiatoarele dialogului public, cu trimitere la deloc simpla stare de fapt a României, s-au ascuns în spatele unor simple figuraţii birocratice şi al propriilor scheme de salarizare. Nu numai prim-ministrul sfidează instituţii, partenerii de responsabilitate şi opinia publică, însuşi statul român, prin centrii săi vitali, se conectează la alte interese decât acelea ale societăţii. Mobilizarea solicitată pentru cheltuielile pentru apărare nu poate să fie sub nicio formă bazată pe continuarea degringoladei economice şi morale. Costurile pe care le cere apărarea nu pot fi într-un dezechilibru al viziunii statului democratic. Lipsa democraţiei este mai nimicitoare decât orice criză. Pentru a fi un partener de încredere, în orice domeniu, România trebuie să pună pe primul loc dezvoltarea internă. Aventurile de orice tip, idealismele, vai, atât de cointeresate, aşa cum le vedem de mai mulţi ani, au un singur scop. Întărirea poziţiei politicienilor pentru a face faţă consecinţelor propriilor incompetenţe.

Puterea politică din România, aflată electoral în slujba celor doi poli politici planetari, s-a consolidat printr-o obedienţă fără nicio relevanţă pentru progresul intern. Evident, aceşti oportunişti nu sunt luaţi în seamă de nimeni, fiindcă ei nu reprezintă nimic, însă angajamentele lor transformă ţara într-o colonie. România funcţionează în dramatica ei viaţă privată şi politica internă printr-un paralelism al cărui parcurs poate produce surprize şi sincope şocante. Responsabilitatea ministerială este aproape inexistentă. Faptele de corupţie, care sunt o dominantă aproape generală, exclud orice aşteptări privind amplitudinea celor angajaţi în gestionarea treburilor publice majore. Imposibilitatea realizării unor proiecte de maximă importanţă arată lipsa unei politici statale. Pe de altă parte, oamenii noştri politici apar din când în când drept garanţi ai unor cauze pentru care ar trebui obligatoriu să aibă un loc definit juridic în angrenajul societăţii româneşti. Aşa cum activiştii comunişti reprezentau punctul de vedere al unui centru misterios, discreţionar şi ameninţător, politicienii de după 1989 le-au luat locul, în măsura în care nu au schimbat doar scaunele. Acest vid de legitimitate publică se resimte în prăbuşirea constantă, pe toate planurile. Decisiv nu poate fi DNA-ul, moralitatea implicată şi statura omului politic, prin creativitate specifică, vor putea rezolva lucrurile. Omul politic actual nu are nicio legătură cu electoratul. Nici una!

Cei care, în delicatul context actual, caută să se implice fără un consult popular real în tot felul de angajamente expun şi se expun. Sfera de influenţă în care se află România este un fapt care nu are nevoie de vocalizele unora care confundă votul cu o prezumtivă valoare personală. Interesele mascate deseori de haloul statal nu sunt decât monstruoase inginerii financiare ale unor grupuri. Chiar dacă ele conduc temporar lumea, nota de plată o suportă cei care văd în oamenii politici altceva decât sunt. Potenţialul României în chestiuni geostrategice este important, reliefat ca atare, însă o spirală a eforturilor economice nu poate depăşi posibilităţile unei ţări greu încercate. Forţarea notei în această direcţie arată un cinism de care România este paralizată, propaganda lucrând la o atmosferă fabulatorie pentru realizarea angajamentelor făcute după capacităţi extrem de reduse de negociere.

Cei care reprezintă ţara punându-şi semnătura pe tot felul de tratate, finanţări, angajamente, prin lipsa de transparenţă a activităţii lor, au pus deja în pericol democraţia. Semeţia lor, tot mai accentuată, cu iluzia de-a fi cineva în contextul politicii globale, având până acum drept rezultat prăbuşirea ţării, obligă la o enormă prudenţă şi supervizare. Ţara trebuie să se conducă prin ea însăşi, printr-o legislaţie a responsabilizării, şi nu prin cei care de fapt o trădează. Mitul şi realitatea dictatorului trebuie să fie o temă de sancţiune constituţională în favoarea generalizării statului funcţionarului public, până la ultimul nivel al construcţiei statului.

Preluare: cotidianul.ro / Autor: Ioan Vieru