CIA în Guatemala

Bilanțul crimelor comise de militarii aflați la putere în Guatemala între 1966 și 1996 s-a ridicat la 200.000, mai mult decât în Chile și Argentina. Masacrele au fost înfăptuite cu ajutorul și, uneori, la ordinul și sub coordonarea Central Intelligence Agency (CIA).

Povestea cârdășiei dintre coloneii guatemalezi și Agenția americană de informații a ajuns în atenția opiniei publice în vara lui 1999, grație deschiderii arhivelor oficiale americane. Cutremurătoarele dezvăluiri au fost urmate de scuzele președintelui aflat atunci la Casa Albă, Bill Clinton. Explicația Washingtonului pentru sprijinul dat torționarilor guatemalezi a fost teama față de propagarea „pericolului castrist”. O explicație mincinoasă, pentru că CIA se implicase în politica micului stat latino-american încă de la începutul anilor 50.

Învecinata cu Mexic, Belize, Honduras și El Salvador și scăldată de apele Mării Caraibilor și ale Oceanului Pacific, Guatemala este țara cea mai populată și cea mai săracă a Americii Centrale. Dar și cea mai violentă, desele revolte provocate de injustiția socială fiind înăbușite sângeros de cei aflați la putere. Pe scurt, este un pământ al nedreptății, torturii și masacrelor, al indienilor revoltați și coloneilor barbari.

Spre sfârșitul secolului XIX, Guatemala intra – datorită dezvoltării culturii cafelei și a infrastructurilor – într-o fază de expansiune economică, atragând atenția capitalurilor americane. În timpul președinției lui Manuel Estrada Cabrera (1898-1920) – prototipul personajului central al romanului lui Miguel Angel Asturias, «Domnul președinte» -, marile companii americane acaparează întreaga țară. United Fruit Company își fondează aici un adevărat imperiu bananier. Președinția generalului Jorge Ubico (1926-1944) este atât de represivă, încât generează puternice tensiuni politice și sociale. Grevele și manifestațiile îl obligă pe Ubico să demisioneze. Ales președinte în 1945, Juan José Arévalo demarează o politică de dezvoltare economică, urmărind scoaterea țării de sub tutela SUA. Între altele, lansează o importantă reformă agrară, care provoacă opoziția feroce a proprietarilor de terenuri și a companiilor americane.

Un păienjeniș de interese

Iritarea Washingtonului atinge apogeul în 1950, odată cu venirea la putere a colonelului Jacobo Arbenz Guzman, care continuă politica predecesorului său. Acesta este momentul înfiltrării CIA în Guatemala.

United Fruit Company era cel mai mare proprietar de pământ și cea mai mare firmă din America Centrală. Tentaculele ei cuprinseseră Guatemala, Honduras, Costa Rica, Panama… Controla – în calitate de proprietar sau arendaș – peste 800.000 de hectare, în cea mai mare parte cultivate cu bananieri, arbori de cacao sau trestie de zahăr. Deținea 60 de vapoare și 2.500 km de cale ferată, avea servicii proprii de radio și telefonie, edita ziare și un săptămânal pentru oamenii de afaceri. Cea mai mare parte din beneficii – 80% – proveneau din valorificarea producției de banane.

Și iată că ajunge la putere un colonel care tulbură apele. Președintele Arbenz intenționează să exproprieze 40.000 de acri (1 acru=4.000 mp) din plantațiile companiei americane. Răspunzând plângerilor companiei, Casa Albă face presiuni asupra lui pentru acordarea de compensații. Suma oferită – 600.000 de dolari – este apreciată de președintele Eisenhower ca „extrem de inadecvată”. De asemenea, președintele guatemalez refuză ca problema să fie discutată la Curtea de Arbitraj Internațional de la Haga. Din acea clipă, Arbenz era condamnat. „Întrebarea – scrie Stelian Turlea în cartea «C.I.A. – „Compania” cu ușile deschise» (București, Ed. Fundației PRO, 2000) – nu era dacă el va fi înlăturat, ci în ce mod”.

Nu era vorba doar de o sfidare față de cea mai mare putere a lumii sau de primejdia creării unui precedent în regiune. În afacerile United Fruit Company erau implicate o serie de personalități influente de la Washington: secretarul de stat John Foster Dulles – fratele directorului CIA, Allen Dulles (26 februarie 1953-29 noiembrie 1961) – fusese cel care, în perioada 1930-1936, întocmise, în calitate de avocat la firma newyorkeza Sullivan&Cromwell, contractele încheiate între companie și guvernul guatemalez; familiile subsecretarului de stat pentru probleme interamericane, John Cabot, și reprezentantului SUA la ONU, Henry Cabot Lodge, dețineau importante pachete de acțiuni; iar soția directorului pentru publicitate, Edmund Whitman, era secretara personală a lui Eisenhower!

Acțiunile puse la cale de Washington pentru răsturnarea lui Arbenz pot fi reconstituite după cărțile lui Steven Schlesinger și Stephen Kinzer, «Bitter Fruit: The Untold Story of the American Coup in Guatemala» (New York, Ed. Doubleday, 1982), și John Ranelagh, «Agenția. Ascensiunea și declinul CIA» (București, Ed. BIC ALL, 1997).

După Fortune, Succes

O primă tentativă de înlăturare a președintelui guatemalez a eșuat în 1952, când director al Agenției era generalul Walter Bedell Smith. Operațiunea Fortune – concepută de colonelul J.C. King, șeful Departamentului pentru Emisfera Vestică din Directoratul de planuri al CIA, un adept al modului militar de abordare – a fost sprijinită de regimurile dictatoriale din Nicaragua, Venezuela și Republica Dominicană. Grupul de exilați guatemalezi și mercenari a fost antrenat în Nicaragua, iar armele și munițiile necesare au fost transportate cu navele United Fruit. King a regizat o revoltă în orașul Salamá, la circa 70 km nord de capitala țării. Timp de 17 ore, două sute de luptători de gherilă au ținut sub control localitatea. Acțiunea a luat sfârșit odată cu sosirea trupelor guvernamentale. La căpătul unui scurt schimb de focuri, rebelii s-au predat. Avertizat de secretarul de stat Dean Acheson asupra ilegalității operațiunii, președintele Truman a anulat continuarea ei.

După acest eșec penibil, sarcina răsturnării regimului de la Guatemala City a fost încredințată lui Frank Wisner, descris de William Egan Colby (director al Agenției între ianuarie 1976 și ianuarie 1977) ca un individ „debordând de dinamism și inteligență”. În concepția fostului agent al OSS (strămoșul CIA), înaintea atacului ținta trebuia slăbită prin sabotaj, propagandă și raiduri de comando. Wisner și-a botezat proiectul cu numele de cod Operațiunea Succes și a încredințat responsabilitatea realizării lui adjunctului său, Tracy Barnes, absolvent al Universității Yale. De acțiunile în teren s-a ocupat colonelul Albert Haney, care acumulase experiență ca șef al secției CIA în Coreea.

Ofensiva împotriva președintelui Arbenz a fost reluată deci prin acțiuni de manipulare a opiniei publice. Lumea trebuia convinsă că această țară, unde puterea fusese acaparată de forțele de stânga, constituia o amenințare pentru securitatea Statelor Unite. Este adevărat, soția președintelui guatemalez, Maria Vilanova, era membru al Partidului Comunist. Dar din cei 45 de deputați care îl sprijineau pe Arbenz, doar patru erau comuniști. În cartea lor, Schlesinger și Kinzer susțin că guvernul lui Arbenz nu era atât de stânga, cât mai ales reformist. De fapt, CIA servea interesele United Fruit. Marile publicații americane au fost invitate să-și trimită reporterii în Guatemala – pe banii companiei bananiere – pentru a relata despre pericolul extinderii comunismului. Christian Science Monitor a publicat o serie de articole vitriolante scrise chiar de Edmund Whitman, iar CIA a finanțat o carte cu un titlu care trebuia să înspăimânte: «Proiectul roșu pentru America». Legătura între United Fruit și CIA era asigurată de Thomas Corcoran, un influent avocat. Acesta era consilier personal al președintelui companiei, Sam Zemurray, și, în același timp, angajat al Civil Air Transport, care aparținea Agenției. La sugestia lui Corcoran, United Fruit Company l-a angajat pe John Clements, unul dintre organizatorii campaniei anticomuniste a senatorului ultraconservator Joseph McCarthy. Clements a fost autorul Raportului asupra Guatemalei pe anul 1952, difuzat congresmenilor și unor personaje importante de pe scena politică americană. Și tot el l-a propus pe înlocuitorul lui Arbenz: colonelul Carlos Castillo Armas, un ofițer pregătit la Fort Leavenworth, Texas. În sfârșit, pentru a întâri „frontul”, în 1953 Washingtonul l-a numit ambasador în Guatemala pe John Peurifoy, cunoscut pentru vederile lui conservatoare.

Operațiunea Succes a fost prima lovitură de stat realizată de CIA în America de Sud și, totodată, un model pentru cele care au urmat. Mai întâi, Barnes a organizat o armată de gherilă, dotată cu câteva aparate de zbor. Comandourile lui Castillo Armas au fost antrenate mai întâi în Nicaragua și apoi în Honduras, iar armele au fost furnizate de firma „Interarmco”, înființată de Samuel Cummings, fost agent al CIA. Din primăvara anului 1954, un post de radio special înființat, «Vocea Eliberării», a început să inunde țara cu informații denunțând „deriva roșie” a lui Arbenz. Între ianuarie și mijlocul lui iunie a anului 1954, CIA a cheltuit pentru această operațiune circa 20 de milioane de dolari. În fața amenințării care se profila, președintele guatemalez a încercat să cumpere arme din străinătate. Și, cum Europa occidentală l-a refuzat, s-a adresat Europei de Est.

Pe 15 mai, CIA află că un vas suedez a descărcat armament ceh în Puerto Barrios, pe coasta de est a Guatemalei. Secretarul de stat american speculează informația și face declarații privind intențiile agresive ale acestei țări. Imediat, Managua rupe relațiile cu Ciudad de Guatemala. Washingtonul anunță un ajutor militar pentru Honduras și Nicaragua, „cu scopul ca aceste țări să se poată apăra”. Cea mai mare parte a armelor ajung însă la trupele colonelului Castillo Armas, cel care, în opinia președintelui Eisenhower, era „singura speranță că în Guatemala să fie restabilită libertatea”.

Postul de radio clandestin care emitea din Honduras revarsă știri false și incită populația la revolta. Prost echipată, armata guatemaleză nu putea rezista unei invazii sprijinite de americani. În consecință, tot mai mulți ofițeri dezertează. La 18 iunie, trupele lui Castillo Armas trec frontiera dinspre Honduras. Aviația rebelilor – câteva avioane B-26 și P-47, furnizate de americani – lansează manifeste peste capitala guatemaleză și bombardează unele obiective. Se instaurează panica. Forțele lui Armas, lipsite de sprijinul populației, bat în retragere. Allen Dulles este nevoit să solicite alte avioane, iar președintele Eisenhower își dă acordul. Pe plan diplomatic, Departamentul de Stat perorează despre necesitatea unei acțiuni menite să protejeze „regiunea de infiltrările comunismului internațional”. Beneficiind de un important sprijin aerian, pe 18 iunie rebelii lansează un atac decisiv asupra capitalei. Nouă zile mai târziu, președintele Arbenz este nevoit să demisioneze. Colonelul Castillo Armas intră victorios în Ciudad de Guatemala, adus de un avion al Ambasadei americane. „Bine lucrat” – ar fi exclamat liderul de la Casa Albă – relevă David Atlee Philips în cartea sa «The Night Watch. 25 Years of Peculiar Service». Noul președinte guatemalez anulează reforma agrară, înapoiază companiei United Fruit terenurile confiscate și introduce garanții pentru investitori.

Intervenția CIA în Guatemala – scrie Ranelagh – a servit ca „avertisment” pentru restul statelor de pe continent: de-acum, ele trebuia să înțeleagă că interesele americane vor fi protejate de Washington. Căci, spre deosebire de premierul iranian Mossadegh, care cochetase cu ideea unei posibile alianțe cu Uniunea Sovietică, n-au existat dovezi că Arbenz ar fi avut relații cu Moscova. Acest lucru l-a recunoscut chiar John Foster Dulles, zece ani mai târziu, la o întâlnire cu ambasadorii mai multor state latino-americane. Dar – a explicat el – „înființarea unui stat-marionetă comunist în propria noastră emisferă” ar fi erodat încrederea în capacitatea Statelor Unite de a înlătura comunismul.

Înainte de a trece mai departe, să vedem ce s-a întâmplat cu protagoniștii loviturii de stat din 1954. Agenții și politicienii americani implicați și-au primit „răsplata jertfei patriotice”: decorații, prime, înaintări în grad, funcții… De exemplu, după retragerea din viața publică, subsecretarul de stat Walter Bedell Smith, care jucase un rol important în evenimente, devine director al United Fruit Company, funcție pe care o păstrează până la moarte. În ce-i privește pe guatemalezi, Castillo Armas este asasinat în 1957, împreună cu doi membri ai guvernului său, iar Arbenz, după un timp petrecut în Cuba, se stabilește în Mexic, unde moare în 1971. În sfârșit, artizanul Operațiunii Succes, Frank Wisner, decepționat probabil de numeroasele trădări și jocuri de culise la care fusese martor, cade în patima băuturii și se sinucide în 1965.

CIA, chemată în ajutor

Scurta experiență democratică a Guatemalei luase sfârșit. Venirea la putere a militarilor a însemnat începutul unui lung război civil. Timp de câteva decenii, țara va rămâne marcată de nedreptate socială, corupție și violență. Guvernele autoritare, loviturile de stat și alegerile trucate se succedă. Pentru a-și apăra interesele, liderii de la Ciudad de Guatemala se sprijină pe oligarhie și pe armată. Sărăcia și nemulțumirea se amplifică. Începând cu 1962 se dezvoltă o mișcare de gherilă care imprimă conflictului o nouă dinamică. Militarii interzic partidele politice și organizațiile sindicale; liderii grupărilor de stânga, etichetați in corpore drept comuniști, sunt victimele unei crâncene represiuni.

În 1965, odată cu primele acțiuni armate ale extremei stângi, guvernul guatemalez apelează din nou la ajutorul CIA. Președintele țării, colonelul Peralta, vrea să înăbușe insurecția încă din fașă: „Dacă pentru a pacifica țara este nevoie să o transform în cimitir, nu voi ezita să fac acest lucru!”. Dictatorul îi cere ambasadorului american să-i găsească un specialist capabil să înăbușe rebeliunea. Iar acesta îi oferă omul potrivit: John Logan, care ajutase guvernul din Caracas într-o operațiune similară. Oficial, Logan este angajat al Agenției americane pentru sprijinirea dezvoltării (AID), în calitate de consilier pe probleme de securitate internă. În realitate – relevă francezul Vincent Jauvert, care a consultat arhivele secrete americane date publicității de președintele Bill Clinton -, este agent al CIA și, probabil, unul dintre cei mai duri.

La sfârșitul anului, americanul prezintă în fața șefilor armatei, poliției și serviciilor speciale guatemaleze planul de eliminare a „teroriștilor”. Acesta prevede: înființarea unei celule secrete care să coordoneze toate activitățile anticomuniste legale sau clandestine, instalată în palatul prezidențial (aceasta este germenele misterioasei „Casa negră” – „Camera neagră” -, evocată de guatemalezi cu groază de-a lungul anilor); executarea de raiduri în capitală „pentru a-i scoate pe comuniști din bârlogul lor”; crearea în interiorul orașelor a așa-ziselor zone înghețate, controlate în întregime de forțele de ordine. Într-un raport din 4 ianuarie 1966, agentul cere superiorilor săi trimiterea de urgență a unor consilieri care „să dirijeze operațiunile poliției”. Președintele guatemalez – adaugă el cu satisfacție – i-a declarat confidențial că „va oferi o recompensă pentru orice lider comunist arestat sau ucis”.

Mașina infernală a represiunii funcționează din plin. Trei luni mai târziu, începeau execuțiile în masă. Șeful agenturii CIA în Guatemala trimitea la Langley (sediul Agenției) o listă cuprinzând numele „comuniștilor și teroriștilor” uciși de autoritățile guatemaleze în noaptea de 6 martie, precizând că „executarea acestor persoane nu va fi anunțată, iar guvernul va nega arestarea lor”. Printre victime s-a aflat Victor Manuel Gutierez Garbin, figură carismatică a mișcării revoluționare, despre a cărui soartă soția și prietenii nu au știut nimic timp de mai multe luni. Câteva zile mai târziu, Logan își informa șefii că Gutierez „a fost un bărbat de mare cultură, cinstit și curajos, unul dintre liderii cei mai iubiți ai muncitorilor”.

În 1967, teroarea instaurata de „Casa negră” luase o asemenea amploare, încât începuse să-i deranjeze chiar și pe americani. „În inima aparatului secret guatemalez există o unitate specială a armatei care arestează, asasinează în stradă și îi execută pe comuniștii reali sau bănuiți, iar din timp în timp acționează împotriva așa-zișilor inamici ai guvernului” – informa directorul Serviciului de informații al Departamentului de Stat, arătându-se neliniștit nu de batjocorirea drepturilor omului, ci de faptul că „de această teroare fără discriminări ar putea beneficia politic comuniștii”. Într-adevăr, în rândul opiniei publice încep să apară reacții. Pentru a calma spiritele și a cosmetiza imaginea țării în lume, președintele guatemalez îl înlocuiește pe ministrul apărării și trimite alți funcționari la posturile din străinătate. Fără să ia însă vreo măsură împotriva torționarilor. Guvernul „vrea ca răsculații care au fost uciși de forțele de securitate să pară că au murit în cursul confruntărilor militare” – transmite agentul CIA din capitala guatemaleză.

Masacrul continuă pe ascuns, dar cu știința Washingtonului. „Forțele de ordine elimină în liniște mulți teroriști, în special în interiorul țării. În regiunea San Marcos au fost ucise 200 de personae”, relevă un raport al CIA din 1971, an în care ajutorul militar american ajungea la scadență. Pentru a convinge Congresul să-l reînnoiască, Ambasada americană din Ciudad de Guatemala întocmește o pledoarie adresată responsabilului comisiei parlamentare însărcinate cu studierea problemei. Raportul, mincinos în întregime, arată că în lupta împotriva comunismului guvernul guatemalez folosește, în general, metode ortodoxe, „chiar dacă apar unele abuzuri”. Și nu uită să sublinieze „rolul pozitiv” al ajutorului american, care „a dat posibilitate poliției guatemaleze să-și îndeplinească misiunea într-un mod profesional și legal”. Pentru a-i convinge pe parlamentarii americani să aloce banii necesari, ambasadorul avertizează: „Dacă nu susținem forțele de ordine din această țară, acestea ar putea recurge la o serie de procedee ilegale”. Congresul cedează în fața „argumentelor” și Washingtonul continuă să subvenționeze regimul guatemalez până în 1977, când președintele Carter decide, în numele drepturilor omului, să pună capăt ajutorului militar.

Tresărirea morală este însă de scurtă durată. După venirea sa la Casa Albă, în 1981, Ronald Reagan decide să revizuiască politica americană în America Centrală. Îl trimite la Ciudad de Guatemala pe generalul Vernon Walters (fost director adjunct al CIA în perioada mai 1972-iulie 1976), iar în anul următor ajutorul este reluat. Rapoartele Agenției din acel timp informează: „Potrivit planurilor militare, guvernul guatemalez va începe curățirea Triunghiului Ixil, unde se găsește cea mai mare concentrare de revoluționari. Operațiunea riscă să conducă la serioase abuzuri din partea forțelor armate. (…) Comandanții trupelor au primit ordinul să radă de pe fața pământului toate satele și orașele care colaborează cu gherila și să elimine orice sursă de rezistență”. Iar o telegramă prezintă dispozițiile date de noul președinte guatemalez, Rios Montt, serviciului său secret: „Sunteți liberi să arestați, întemnițați, interogați și să vă debarasați de prezumtivii gherilleros”.

Călăii nu duc lipsă de idei. Ei transformă baza aeriană de la Retalhuleu într-un imens centru de tortură. Prizonierii sunt aruncați în puțuri pline cu apă; pentru a nu se îneca trebuie să stea agățați de grilajul de deasupra. După ce mor sunt aruncați în gropi comune peste care se toarnă beton. În total, de la începutul anilor 1980 au avut loc circa 80.000 de execuții. În acest timp, sprijinul Washingtonului sporește înzecit, ajungând în 1983 la 50 de milioane de dolari. Departamentul de Stat nu se jenează să acuze Amnesty International, care denunță atrocitățile, de complicitate „la o campanie de dezinformare în serviciul comuniștilor”. Tot în acel an, CIA redactează un document de 15 pagini cu un titlu banal: „Manual de pregătire pentru exploatarea resurselor umane”. De fapt, este vorba de un adevărat manual de tortură destinat instruirii torționarilor din America Centrală, declasificat în 1997 și dezvăluit de «The Baltimore Sun».

Ultima minciună

Vor trece încă șapte ani până când Washingtonul va pune capăt ajutorului militar acordat Guatemalei. Decizia, luată în decembrie 1990, la mai mult de un an de la căderea Zidului Berlinului, nu a fost determinată de motive umanitare, ci de uciderea unui cetățean american, Michael Devine. O serie de articole apărute în mass-media americană învinuiesc de acest asasinat autoritățile guatemaleze. La începutul anilor 1990, atrocitățile din țara latino-americană continuă. De această dată, Washingtonul le denunță oficial, dar nu rupe relațiile secrete cu guvernul de la Ciudad de Guatemala. La rândul ei, CIA ascunde adevărul chiar în fața Departamentului de Stat și a Casei Albe: Agenția nu acceptă să-i fie pătată onoarea și, mai ales, să-i fie deconspirați agenții.

În 1992, dispare un lider al rezistenței, Efrain Bamaca Velasquez. Guvernul guatemalez declară că a murit în cursul unei lupte cu forțele de ordine. Apare însă un martor ocular al arestării și torturării lui. Soția lui Bamaca, Jennifer Harbury, avocat american, se adresează, în repetate rânduri, Congresului, Senatului și Departamentului de Stat. La sfârșitul lui 1994, doamna Harbury declară greva foamei. Departamentul de Stat, dezinformat de CIA, califică versiunea ei drept „fabulație și manipulare”. În realitate, Agenția știa de asasinat încă din ziua când avusese loc: o telegramă trimisă de agenții americani din Guatemala informa Centrala de arestarea și uciderea lui Bamaca la baza din Retalhuleu. Motivul pentru care serviciile secrete americane au ascuns adevărul nu putea fi mărturisit: torționarul liderului guatemalez, ca și al lui Michael Devine, fusese colonelul Julio Roberto Alpirez, un specialist în tortură și, „din întâmplare”, agent plătit al CIA. Când, la începutul anilor 1980, Alpirez a fost însărcinat cu eliminarea rebelilor din munți, Agenția afirma, încântată, că el „s-a dovedit excelent în această sarcină”.

Cazul Bamaca a fost picătura care a umplut paharul și a precipitat căderea coloneilor guatemalezi. În martie 1995, Robert Torricelli, deputat de New Jersey, dezvăluie afacerea Alpirez în Congres. Informațiile îi fuseseră furnizate de un obscur funcționar al Departamentului de Stat. Un articol apărut în «The New York Times» inflamează opinia publică. Aflat în campanie electorală, Bill Clinton decide să-i abandoneze pe torționari și să ajute cele două tabere care se înfruntau de trei decenii să încheie pace. Ceea ce s-a și realizat în anul următor.

* Material publicat în nr. 5/2004 al publicației lunare de politică globală și eveniment internațional «Lumea»