«Defectele democrației», de Vladimir Volkoff

Vladimir Volkoff Defectele democratiei

Prefață

Vladimir Volkoff s-a născut la Paris în 1932. Este diplomat al Sorbonei şi al Universităţii din Liège. A servit între anii 1957 şi 1962 în armata franceză şi a predat atât la universităţi din Franţa, cât şi din Statele Unite, unde a locuit între anii 1966-1993.

Pasiunea sa pentru războiul psihologic şi, în special, pentru dezinformare a luat naştere în 1958, pe cînd era elev ofiţer la Şcoala Militară de Infanterie din Cherchell, programul de trageri, marşuri şi curăţenie fiindu-i întrerupt de o ciudată conferinţă: „- Sunt comandantul Coignet, de la Şcoala aşa-zisă superioară de război”. După această prezentare mai curînd ironică decât cazonă, comandantul a început să le vorbească tinerilor militari despre arma psihologică. Conferinţa a durat patru ore. Volkoff a fost, după cum mărturiseşte chiar el, singurul ofiţer din efectivul de 700 care a rămas în sală până la capăt, urmărind cu atenţie expunerea. La „liberare”, nişte colegi răutăcioşi au adus pe scenă un băţ, pe care în aplauzele generale l-au botezat „Arma psihologică”.

Trecând peste toate acestea, tânărul a fost fascinat de amestecul de manipulare, minciună şi adevăr, propagandă şi cunoaştere psihologică pe care îl implica acest domeniu militar de pionierat la vremea respectivă. Curiozitatea s-a transformat în pasiune, iar intuiţia unui viitor al acestei arme i-a adus lui Volkoff un post în cadrul Biroului 5, care avea ca scop răspândirea unei opinii favorabile asupra prezenţei franceze în societatea algeriană. Pe scurt, manipularea opiniei publice algeriene.

Scopul final al muncii acestui Birou ciudat era instalarea în posturi politice esenţiale a Corpului de cadre al tineretului algerian, o elită special pregătită, favorabilă Franţei. Din păcate pentru autor, conducerea armatei franceze nu se lăsa convinsă de necesitatea acestui birou şi, în 1958, acţiunea a fost sabotată la nivel guvernamental. După cum remarcă autorul cu tristă ironie, din toată pregătirea şi din tot entuziasmul nu i-a mai rămas decât o beretă cu panglici verzi, culoare judicios aleasă, fiind preferata musulmanilor. Poate istoria Algeriei şi a implicării franceze ar fi fost cu totul alta dacă acţiunea ar fi fost dusă la capăt…

Descoperirea scrierilor lui Roger Mucchielli a menţinut viu interesul lui Volkoff  pentru această chestiune. Observând cu judiciozitate că sovieticii utilizau cu real succes tehnicile dezinformării şi manipulării, analizând Revoluţia rusă şi exploatarea politică a războiului din Vietnam – cel mai mare eşec american în domeniul propagandei şi al războiului psihologic, Volkoff a ajuns la convingerea următoare: „într-un mod de-a dreptul genial, Mucchielli devenise conştient de o transformare radicală în arta războiului”. Din păcate, în momentul respectiv, doar ruşii sesizaseră schimbarea şi foloseau eficient noua armă. Tema exercita asupra sa o atracţie atât de puternică încât în 1979 a publicat un roman a cărui acţiune se desfăşura în lumea informaţiilor, intitulat «Reîntoarcerea».

Succesul răsunător a făcut ca romanul să ajungă în mâinile celebrului Alexandre de Marenches, directorul Serviciului de documentare externă şi contraspionaj (S.D.C.E.) – Sdèke, în limbajul celor care lucrează acolo. După o discuţie preliminară cu directorul temutului serviciu, Volkoff a putut trage următoarele concluzii: spirit luminat, descoperitor al lui Sun Tzu, Marenches era convins de două lucruri simple: în primul rând acela că inamicul (adică URSS) ducea un război psihologic contraOccidentului şi în al doilea rând că cea mai bună apărare ar fi constat în dezvăluirea mecanismelor şi chiar a existenţei acestui război marelui public. Ceea ce a urmat pare scos direct din cărţile lui John le Carré.

Marenches îi propune lui Volkoff să scrie un roman în care să dezvăluie totul, el furnizându-i mijloacele şi informaţiile necesare. I se propunea să devină agent de influenţă. Aşa a apărut romanul «Montajul».

Pe lângă succesul de librărie, cartea i-a adus ura temeinică a anumitor jurnalişti şi scriitori, cărora nu le-a plăcut deloc expunerea mijloacelor lor dubioase sau chiar a legăturilor întreţinute cu serviciile de informaţii sovietice – chiar sub forma aparent inofensivă a unui roman. Să nu uităm că în acea perioadă Franţa era expusă unei adevărate invazii propagandistice comuniste, că în 1981 comuniştii intraseră la guvernare şi că unii intelectuali erau dovediţi agenţi deinfluenţă, alţii fiind pur şi simplu naivi. Marea satisfacţie a autorului a fost aceea de a afla, după un timp, că grupul care îl insulta sistematic era organizat şi supravegheat direct de la Moscova.

Din acest moment, Volkoff a devenit un autor prolific şi apreciat. Romanele sale au inspirat benzi desenate şi au fost chiar ecranizate. Cărţile cu caracter ştiinţific («Dezinformarea – arma de război» sau «Tratat de dezinformare») au intrat în bibliografiile Serviciilor de informaţii, şcolilor militare, dar şi ale facultăţilor de jurnalistică. Conferinţele la cel mai înalt nivel s-au succedat fără întrerupere şi continuă şi astăzi. Cuvântul dezinformare a intrat în limbajul curent al oamenilor, aceştia devenind mai atenţi la mesajele care le sunt transmise, mai conştienţi de faptul că ei sunt ţinte într-un război ce nu cunoaşte pacea. Astăzi se practică pe scară largă dezinformarea în domeniul economic, lupta mutându-se spre alte fronturi.

După atentatele din 11 septembrie, dezinformarea ca armă politică şi manipularea opiniei publice par a fi luat un nou avânt, războaiele din Irak şi din Balcani fiind (prin cenzura CNN şi prin confuzia care a fost ştiinţific întreţinută în mass-media) aplicaţii la scară largă. Occidentul şi Statele Unite şi-au însuşit temeinic tehnicile de dezinformare, dar dacă lupta cu imperiul roşu era justă, lupta cu propriile populaţii, cu cele ale altor state, manipularea acestora în diverse scopuri politico-economice este mai greu justificabilă. Căderea comunismului priva Occidentul de ţapul ispăşitor, tehnicile de dezinformare, tot mai bine cunoscute, scăpau de sub controlul statelor, iar victoria imaginii asupra cuvântului le deschidea dezinformatorilor perspective noi şi aparent nelimitate, arată Vladimir Volkoff.

Istoria ultimilor 60 ani ne-a făcut să gustăm atât propaganda cea mai stupidă, cât şi subtile mijloace de manipulare şi dezinformare, puse în scenă după 1989. De altfel, ce a fost, privită din acest unghi, aşa-numita Revoluţie în direct? Cum a fost târâtă în mocirlă Piaţa Universităţii? Ce a fost, dacă nu manipulare josnică, intervenţia minerilor? Am citat numai câteva exemple în care intoxicarea, dezinformarea şi manipularea şi-au dat mâna împotriva românilor. Putem urmări acelaşi fir roşu până la FNI, putem da exemple extraordinare de dezinformare economică în cazul privatizărilor etc. Este suficientă o lectură atentă a presei din ultimii ani. Nimeni nu a scris încă o carte care să trateze aceste probleme, dar suntem siguri că, dacă cineva lucrează la un astfel de proiect, Volkoff este bibliografie obligatorie. Din păcate, nici noi nu putem arunca vina pe forţe ostile din exterior, cu toate că o anumită parte a clasei politice şi-a dezvoltat un real talent în acest sens. Românii au fost manipulaţi de propriile servicii de informaţii, ca dovadă faptul că niciun scandal public nu le-a ocolit.

În încheierea acestei scurte prefeţe, să trecem în revistă lucrările lui Vladimir Volkoff şi să ne oprim puţin asupra conţinutului lor.

«Tratat de dezinformare», carte apărută în Franţa în 1999 (titlu original: Petitehistoire de la désinformation).

Cartea expune pe larg operaţiuni celebre de dezinformare, din antichitate şi până în zilele noastre, şi îţi permite să cunoşti îndeaproape tehnicile utilizate de dezinformatori. Atât profanii, cât şi profesioniştii pot învăţa multe din acest adevărat manual de dezinformare, exemplele fiind foarte bine alese şi comentate pe larg. Cartea ne îndeamnă să privim cu totul altfel informaţia, să îi înlăturăm valul de aparentă inocenţă, să căutăm surse alternative pentru a nu fi utilizaţi de cei care selectează şi retransmit, pentru a ne putea forma o opinie completă şi, pe cât posibil, apropiată de adevăr. Ce altceva este dezinformarea, dacă nu un amestec savant de minciună şi adevăr, o tehnică ce permite furnizarea de informaţii generale eronate unor terţi, determinându-i să comită acte colective sau să difuzeze judecăţi dorite de dezinformatori.

«Tratatul de dezinformare» nu este ficţiune, nu are o orientare ideologică, este o lucrare riguroasă, tratând o temă care nu poate lăsa indiferent pe nimeni. O carte pe care trebuie să o citim, să o aprofundam, sperând că vom putea reduce şansele de a fi dezinformaţi sau că vom dezinforma mai bine.

«Manualul corectitudinii politice», carte apărută în Franţa în 2001 (titlu original: Manuel du politiquement correct).

Dacă Tratatul poate fi numit o carte tehnică, Manualul lui Volkoff ne trimite direct la concepţiile politice ale autorului, ca şi lucrarea de faţă. Pe mulţi dintre noi isteria corectitudinii politice ne lasă reci. Pe unii, printre care şi Volkoff, îi enervează la culme. Despre categoria celor care adoptă limbajul corect politic ar fi incorect politic să ne exprimăm. Cu un cinism sănătos şi plin de umor, autorul ne oferă o mostră inegalabilă de incorectitudine politică. Matriţa în care ar trebui să ne îndesăm cuvintele în viziunea establishmentului contemporan este disecată cu atenţie şi redusă la esenţa sa de spălare pe creier (uneori) voluntară. Sensibilitatea, pudoarea şi spiritul tolerant pe care le proclamă corectitudinea politică ascund o ideologie întreagă, în ultimă instanţă, totalitară. În acest sens, ce poate fi mai elocvent decât următoarea frază, devenită slogan al corectitudinii politice: „Nu-i tolerăm pe intoleranţi!”… 

«De ce sunt mediu democrat», apărută în Franţa în 2002 (titlu original: Pourquoi je ne suis que moyennement démocrate).

Luându-se la trântă cu defectele democraţiei, Vladimir Volkoff îşi dezvăluie aici adevăratul profil politic: conservator, monarhist, elitist şi anti-imperialist (fie că e vorba de imperiul sovietic sau de cel american).

Capitolul I – Din spirit de contradicție

Da, mărturisesc.

Dacă democraţia ar fi fost considerată un regim ca oricare altul, dacă nu ne-ar fi fost impusă ca un panaceu evident şi obligatoriu, dacă ar fi privită doar ca un mod oarecare de a desemna conducătorii, aş fi mai înclinat să-i găsesc calităţi.

Jean Dutourd spune că virtutea începe cu spiritul de contradicţie, iar eu văd în spiritul de contradicţie o nevoie de imparţialitate, o revoltă contra tot ceea ce este gregar şi vulgar, pe scurt, ceva mult mai simpatic decât supunerea în faţa modelor, snobismelor şi conformismelor de tot felul.

Yesmenii şi corecţii politic îmi repugnă, fără să cad în – Doamne fereşte! – superstiţia rebeliunii.

Dacă balanţa înclină prea tare într-o parte, reacţia mea spontană este de a

readuce echilibrul, adăugând ceva pe celălalt talger.

Capitolul II – Pentru că, democrația, chiar ca mod de desemnare a guvernanților, nu prezintă numai avantaje

Ca mod de desemnare a guvernanţilor, democraţia prezintă avantaje evidente care, de fapt, se reduc la unul singur: acordul guvernaţilor. În niciun caz nu negăm că este superioară regimurilor unde guvernanţii sunt

desemnaţi prin alte mijloace, cum ar fi naşterea, averea, hazardul sau meritul. Dar nu avem motive să închidem ochii în privinţa dezavantajelor practice ale procedeului.

În primul rând, guvernaţii desemnaţi prin majoritatea voturilor nu se pot simţi în niciun caz egal responsabili faţă de alegătorii proprii şi de cei ai unui alt candidat. Până la urmă, dacă ar căuta binele public în dauna intereselor propriei facţiuni, ar fi pe bună dreptate acuzaţi de ingratitudine.

În al doilea rând, pentru a fi desemnat de o majoritate, trebuie să-i smulgi voturile şi nu văd modul în care calităţile necesare culegerii voturilor şi calităţile necesare pentru a guverna – cele două au ceva antinomic – se pot regăsi în aceeaşi personalitate. La limită, am putea spune că cel care are cele mai multe şanse să fie ales, are cele mai puţine şanse să fie un bun conducător.

În al treilea rând, tipul de om care speră să fie ales nu este în mod necesar cel care merită mai mult încrederea alegătorilor săi. Aristotel nu se înşela atunci cândobserva că demagogul şi curtezanul aparţin aceleiaşi specii.

Capitolul III – Deoarece climatele, popoarele și epocile diferă

Întrebat care regim politic este cel mai bun, Platon a răspuns: Pentru ce popor?

Îţi trebuie o doză considerabilă de naivitate pentru a-ţi imagina că există un regim politic ideal, care să convină tuturor popoarelor, tuturor epocilor şi să se poată aplica în toate ţările, sau care să constituie măcar, pentru

toate popoarele, pentru toate epocile şi în toate ţările, cel mai puţin rău sistem de guvernare posibil.

Taine nu se înşela atunci când aplica oricărui eveniment trei coordonate: rasa, mediul şi momentul.

Nu pretind că democraţia ar fi întotdeauna rea. Recunosc de bună voie că, în anumite circumstanţe, ea poate fi mai convenabilă decât alte regimuri. Deja, Sfântul Augustin împărtăşea această părere, după cum arată în «Tratatul despre liberul arbitru», citat de Sfântul Toma din Aquino: „Dacă un popor este raţional, serios, foarte vigilent în apărarea binelui comun, este potrivită promulgarea unei legi care să-i permită să îşi aleagă singur magistraţii care administrează treburile publice.

În acelaşi timp, dacă acest popor devine cu timpul depravat, dacă încredinţează conducerea unor personaje lacome, scandaloase şi criminale, atunci este cazul să i se ia posibilitate de a conferi onoruri, revenindu-se la judecata câtorva oameni de bună-credinţă”.

Pe scurt, democraţia nu este un panaceu, nu trebuie nici condamnată şi nici canonizată a priori.

Capitolul IV – Pentru că nu trebuie confundată majoritatea cu consensul

Partizanii democraţiei întreţin, inconştient sau intenţionat, o confuzie permanentă între noţiunile de majoritate şi consens. Fraze cum ar fi „Franţa a decis să…” sau „Francezi au decis să…” sunt deliberat contrare adevărului, atunci când cutare sau cutare decizie a fost votată de o majoritate de 51% dintre votanţi. Dat fiind că, în orice operaţiune de vot, există un procent de abţineri şi unul de voturi nule, devine evident că o majoritate de 51% nu este majoritate şi, cu atât mai puţin, un consens. Această confuzie a generat cel puţin trei întrebări. Dacă este dificil să le găseşti răspunsuri, nu înseamnă că ele nu trebuie puse.

În  primul rând, dat fiind că, în anumite ţări zise democratice, anumite măsuri cer să fie adoptate printr-o majoritate de două treimi iar nu de jumătate plus unu, căexistă noţiunea de majoritate relativă; şi că, pe de altă parte, în ţările totalitare, majorităţile erau adesea de 99%, ceea ce le trezea observatorilor unele suspiciuni legitime asupra libertăţii de vot, există oare o proporţie de voturi care să aibă dreptul de a se numi consens, iar nu majoritate?

În al doilea rând, în măsura în care o naţiune este o realitate istorică cel puţin în aceeaşi măsură cât o realitate geografică, este just să nu se ţină seama decât de opţiunile cetăţenilor în viaţă la o epocă dată? Nu ar trebui să ţinem cont şi de voinţa fondatorilor naţiunii respective sau de interesele cetăţenilor săi viitori? Cu toate că trebuie să ne adaptăm circumstanţelor pe măsură ce ele îşi fac simţită prezenţa, nu cumva este prea lejer să spui „Franţa vrea” un anume lucru, atunci când ea nu-1 doreşte decât astăzi, iar mâine va alege cu totul altceva? Să fiu bine înţeles: nu vreau să fie chemaţi la urne morţii sau copii care încă nu s-au născut. Atrag atenţia asupra confuziei care se face între voinţa unei naţiuni milenare şi cea a unei majorităţi efemere.

În al treilea rând, trebuie într-adevăr să credem, aşa cum am auzit spunându-se, că sufletul democraţiei se află în bunăvoinţa cu care minoritatea se supune majorităţii? Ideii nu-i lipseşte grandoarea, dar oare nu-i lipseşte, cel puţin în unele cazuri, seriozitatea? Condamnarea lui Ludovic al XIV-lea la moarte cu o majoritate de cinci voturi, tratatul de la Maastricht (echivalentul unui abandon al Suveranităţii), adoptat în Franţa cu o majoritate de 51% din voturile exprimate, nu îmi inspiră prea multă încredere în validitatea acestor acţiuni. Mai ales dintr-un punct de vedere democratic.

În faţa unor astfel de decizii, atât de pline de consecinţe, nu este o dovadă de neseriozitate să preferi teoria abstractă ce defineşte o majoritate realităţii concrete a divergenţelor de opinie?

Capitolul V – Pentru o chestiune de vocabular

Sensul cuvântului democraţie a evoluat de-a lungul timpului. Să vedem definiţiile date de câteva dicţionare.

Furetière, 1708: „Stat popular, formă de guvernământ în care poporul are autoritatea şi unde Suveranitatea rezidă în popor, care face legile şi decide în toate; unde poporul este consultat.

Boiste, 1836: „Suveranitatea poporului; guvern popular (în sensul rău); despotism popular; împărţire a tiraniei între mai mulţi cetăţeni”.

Littré, 1874: „Formă de guvernare unde po porul exercită suveranitatea. Societatea liberă şi mai ales egalitară, unde elementul popular este preponderent. Stare a societăţii care exclude orice aristocraţie constituită, dar nu monarhia.

Regim politic în care sunt favorizate – sau se pretinde că sunt favorizate interesele maselor. Partidul democratic, partea democratică a naţiunii”.

Nouveau Petit Larousse, 1917: „Guvernare unde poporul exercită suveranitatea”.

Petit Robert, 1972: „Doctrină politică conform căreia suveranitatea trebuie să aparţină ansamblului cetăţenilor; organizare politică (adesea republică) în care cetăţenii exercită această suveranitate”.

Se observă uşor alunecarea: de la o „formă de guvernare” (Furetière), s-a ajuns la o „suveranitate” (Boiste, Littré, Larousse) şi, în fine, la o „doctrină” (Robert). Exemplele furnizate arată aceeaşi evoluţie din ce în ce mai favorabilă ideilor democratice. Furetière adaugă: „Licurg compara democraţia cu o casă unde sunt tot atâţia stăpâni câţi servitori”.

Boiste îi reconciliază pe Voltaire şi Rousseau în scepticismul comun, adoptat din motive diferite: „O democraţie pură este bună numai pentru zei” (J.-J. Rousseau) – „Democraţia pură este despotismul canaliei”. (Voltaire)

Le Petit Larousse se referă la Pericle, personaj eminamente simpatic, care, spune dicţionarul, „a organizat democraţia la Atena”.

Le Petit Robert nu mai ezită şi-i sugerează cititorului ce ar trebui să gândească:„Democraţia se bazează pe respectul libertăţii şi egalităţii cetăţenilor”.

Ce se petrece în tot acest timp? O catastrofă lingvistică. Cuvântul democraţie şi-a pierdut antonimul aristocraţie, care a încetat să semnifice „guvernarea celor mai buni” pentru a nu mai însemna decât „clasă socială superioară”. Să redeschidem aceleaşi dicţionare la articolul aristocraţie.

Furetière: „Mod de conducere politică aflată în mâinile oamenilor de stat importanţi, fie datorită nobleţei lor, fie datorită capacităţii şi probităţii acestora. La Veneţia, la Genova şi la Lucca, guvernează doar nobilii numai prin dreptul dat de naştere. Dar prin legile Aristocraţiei din Lacedemonia nu se lua în considerare decât criteriul virtuţii, iar dreptul de a guverna depindea: 1. de merit şi 2. de alegere. Anticii care au scris despre politică preferau Aristocraţia oricărei alte forme de guvernare”.

Boiste: „Suveranitatea mai multor nobili sau privilegiaţi; guvernarea celor mari, a bogaţilor; nobilime, clasă privilegiată; superioritate oarecare (aristocraţia originii, a averii, a talentelor)”.

Le Nouveau Petit Larousse din 1917 nu mai vede în aristocraţie decât „Clasa nobililor şi a privilegiaţilor”. Deşi ediţia din 1972 o defineşte mai corect ca „Guvernare exercitată de clasa nobililor”, înainte de a adăuga sensul actual – „Clasă a nobililor, a privilegiaţilor” şi cu toate că Le Petit Robert ţine cont şi el de sensul vechi, folosirea curentă a termenului a uitat practic faptul că aristocraţia însemna la origine „guvernarea celor mai buni”.

Rezultatul acestei scamatorii este clar: democraţia, guvernare a poporului prin popor şi pentru popor, devine o noţiune inevitabilă şi, în mod necesar, pozitivă, despre care nu poţi avea decât gânduri bune. Antonimele sale cele mai răspândite – şi de la sine înţelese – sunt de acum înainte totalitarism şi fascism, ceea ce este paradoxal, căci toate totalitarismele secolului XX se reclamă de la guvernarea poporului, prin popor şi pentru popor, adică de la democraţie.

Capitolul VI – Pentru o altă problemă de vocabular

Democraţia este guvernarea poporului. Fie. Prin popor. Să admitem. Pentrupopor. Cu atât mai bine. Dar nu ştiu care este poporul, nu ştiu ce este poporul şi cred că această confuzie este întreţinută deliberat de către partizanii democraţiei.

Confuzia, mi se pare triplă. Ea este în primul rând numerică. Ştiu ce înseamnă o  persoană, două, trei, o mie de persoane. Dar de la ce număr de persoane în sus apare „poporul”? Şi cum i se poate da acestui grup mai mult sau mai puţin extins un chip colectiv? Aici are loc o prestidigitaţie care constă în substituirea unui număr de persoane distincte şi cât se poate de reale; o singură persoană în întregime imaginară. Acest lucru se reflectă bine în engleză, unde cuvântul „people” cere un verb la plural dar este perceput ca un singular: „The American people feel that…, want to…, have decided…”.

Urmează o confuzie socială. Valéry observă pe bună dreptate: „cuvântul popor… desemnează când totalitatea indistinctă şi niciodată prezentă undeva; când cel mai mare număr, opus numărului restrâns de indivizi mai bogaţi sau mai cultivaţi”. Poporul este, rând pe rând, naţiunea şi plebea şi nu ştii niciodată despre cine se vorbeşte. Furetière precizase deja în articolul său despre Democraţie că, „în acest sens, cuvântul popor nu este identic cu plebs, ci desemnează în întregime corpul cetăţenilor”, iar Flers şi Caillavet nu greşeau atunci când notau maliţios că „democraţia este numele pe care îl dăm poporului de fiecare dată când avem nevoie de el”.

Acest du-te-vino constant între ideea că „amărâţii” sau, mai drăguţ, „oamenii simpli” constituie o clasă distinctă faţă de cele numite superioare, şi ideea că aceste clase superioare, fie şi ele parte din popor, luat în ansamblu (ceea ce nu e grav, dată fiind inferioritatea lor numerică), aceste permutări, după cum spuneam, permit tot felul de escamotaje şi de substituiri.

În fine, există o confuzie între relativ şi absolut. Expresii cum ar fi „poporul vrea”, „poporul decide”, „poporul este pentru”, „poporul este contra”, nu semnifică de fapt nimic. Ar trebui spus de fiecare dată: „majoritatea cetăţenilor care şi-au exprimat opinia doresc, decid, sunt pentru, sunt contră”. De îndată ce adopt o poziţie diferită faţă de cea a majorităţii, simt că se manifestă un abuz lingvistic atunci când aud că poporul (subînţeles poporul întreg, fără nicio excepţie) are o opinie diferită de a mea. Şi eu sunt poporul! Atunci? Abuzul devine deosebit de şocant când acest „popor” nu reprezintă decât 51% din popor, aşa cum am văzut în capitolul despre majoritate şi consens. Când Declaraţia drepturilor omului din 1789 postulează că „legea este expresia voinţei generale”, ea emite un nonsens. Nu poate exista o voinţă generală: există, cel mult, voinţe majoritare.

În legătură cu cele arătate mai sus, să spunem câteva cuvinte despre „opinia poporului” numită specios „opinia publică”. De fapt, nu există. „opinie publică” însensul propriu al termenului, sau, mai curând, n-ar trebui să existe, suma opiniilor individuale nefăcând o opinie colectivă. Dar, din păcate, fenomenele zvonurilor, modei, mimetismului şi utilizarea pe care le-o dau practicile publicităţii, propagandei şi dezinformării creează o opinie colectivă fictivă, de care indivizii vizaţi se tem să se desolidarizeze. Procedeul sondajelor, în particular, tinde să întărească în „popor” opiniile pe care se presupune că acesta le-ar avea, mai binezis, opiniile care îi sunt închiriate, căci nimic pe lumea aceasta nu este gratuit…

Pe scurt, noţiunea de popor nu mi se pare destul de bine definită pentru a o aşeza deasupra unui sistem de guvernare.

Capitolul VII – Deoarece concepția modernă a democrației se bazează pe o idee primită de-a gata

Cel mai bun lucru pe care îl pot face în acest capitol este să îl citez pe Jean Madiran, care scrie în «Cele două democraţii»: „Democraţia este bună pentru că binele este democraţia; democraţia este justă pentru că dreptul este democraţia; democraţia este în sensul progresului pentru că progresul constă în dezvoltarea democraţiei”. Luminos. Imparabil.

Capitolul VIII – Pentru că se încearcă transformarea ei într-o religie

Democraţia, care a fost, să ne aducem aminte, un mod printre altele de a desemna guvernanţii, ne este prezentată astăzi ca un fel de religie sau de-a dreptulca o religie a religiilor.

Din religie, are deja esenţialul: pretenţia de a deţine monopolul adevărului. În religii, această pretenţie este lesne de înţeles. Fără a avea în mod necesar ambiţia de a extermina toţi necreştinii, sau pe toţi cei care nu practică religia creştină la fel ca noi (deşi nu prea ne-am abţinut de la acest lucru de-a lungul secolelor [catolicii şi protestanţii – prin cruciade şi colonialism, ortodoxia nu a avut asemenea practici]), noi, creştinii, de exemplu, credem în Dumnezeu – Sfânta Treime, credem că Iisus din Nazaret era fiul lui Dumnezeu şi că, în consecinţă, toţi cei care cred altceva se înşeală. (Credem sau se presupune că am crede. Este acelaşi lucru: dacă repudiem această credinţă, nu mai suntem creştini.)

De partea lor, musulmanii cred că nu există alt Dumnezeu decât Dumnezeu, că el nu a avut niciodată vreun fiu şi că Mahomed este profetul său. Dacă primii au dreptate, musulmanii se înşeală şi viceversa. Trebuie să adăugăm că musulmanii au, în plus, datoria de a trece prin sabie necredincioşii, în timp ce noi nu o facem decât din exces de zel, dar principiul este acelaşi: ei pretind că au monopolul adevărului şi noi pretindem acelaşi lucru. Dacă, aşa cum afirmă unii astăzi, toate religiile sunt egale, atunci acestea nu sunt religii.

În politică această monopolizare, justificată sau nu, a adevărului, se înţelege mai puţin: un minimum din această toleranţă trâmbiţată la toate răspântiile de către partizanii democraţiei ar fi suficient pentru a se admite că diversele procedee de alegere a conducătorilor sunt la fel de stimabile, ţinând cont de geografie şi de istorie. Dar exact în acest punct îşi revendică democraţia modernă statutul de religie: ea nu mai este un mod de desemnare a conducătorilor, ea are un corp doctrinar infailibil şi obligatoriu, ea are propriul său catehism: drepturile omului. În afara drepturilor omului nu există mântuire.

Democraţia modernă mai conţine şi alte elemente indispensabile oricărei religii. Un paradis: ţările democratice liberale, înzestrate, de preferinţă, cu o legislaţie anglo-saxonă. Un purgatoriu: dictaturile de stânga. Un infern: aşa-zisele dictaturi de dreapta. Un cler instituţionalizat: gânditorii însărcinaţi să adapteze tezele marxiste la societăţile liberale. Un cler secular: jurnaliştii însărcinaţi să răspândească doctrina. Lăcaşe de cult: marile emisiuni televizate. Un index tacit care interzice intrarea în contact cu orice lucrare a cărei inspiraţie ar putea fi condamnabilă. Acest index este demn de admiraţie pentru eficacitatea de care dă dovadă când îmbracă forma tăcerii mediatice, dar este utilizat într-o manieră chiar şi mai draconică: cărţile judecate ca deficiente din punct de vedere al democraţiei nu sunt arse încă pe rug, dar sunt retrase din bibliotecile şcolare, aşa cum s-a întâmplat la Saint-Ouen-L’Aumône. O inchiziţie. Nimeni nu are dreptul să se exprime dacă nu se situează în cadrul strict al religiei democratice. Dacă reuşeşte totuşi să o facă, va plăti scump: linşajul mediatic la care a fost supus în Franţa un Régis-Debray (pe care nimeni nu l-ar putea bănui că nu este democrat) pentru îndrăzneala de a fi pus sub semnul întrebării legitimitatea crimelor de război comise de NATO în 1999, pe teritoriul Iugoslaviei, este exemplar din acest punct de vedere. Congregaţii pentru propagarea credinţei (Congregatio de Propaganda Fide): oficinele de dezinformare numite de „comunicare” sau de „relaţii publice”. Missi dominici şi episcopi in patibus care se folosesc de acoperirile împrumutate fie de la diverse ONG-uri, fie de la ONU. Indulgenţe, livrate în general foştilor comunişti. O legislaţie penală şi tribunale însărcinate să pedepsească pe oricine ar pune subsemnul întrebării versiunea oficială a istoriei. Şi chiar armate însărcinate cu evanghelizarea non-democraţilor „prin fier şi prin foc”: le-am văzut destul de clar în acţiune atunci când nouăsprezece naţiuni democratice s-au aliat pentru a bombarda o ţară suverană cu care niciuna dintre ele nu se afla în război.

Astăzi, o frază ca „în numele drepturilor omului” se întinde aproape la fel cum „în numele tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” s-a propagat timp de secole. Poate că ne-am regăsit sentimentul sacrului, dar nu cred că e un sacru demn de respectul nostru.

Capitolul IX – …Dar să se ajungă la idolatrie

Democraţiei îi lipseşte un element esenţial al oricărei religii, fie ea adevărată sau falsă: transcendenţa. Această transcendenţă poate îmbrăca toate formele dorite, de la metempsihoză la apocalipsă, dar, în orice variantă, ea presupune ca omul să venereze ceva sau pecineva care să depăşească omul. Or, drepturile omului, indiferent ce credem despre ele, nu pot depăşi omul. Sunt antropocentrice prin definiţie.

Pentru mine, o mărturisesc fără ocolişuri, însăşi noţiunea de „drepturi ale omului” este un non-sens, nu numai pentru că se bazează pe un postulat, ci şi pentru că acest postulat este prost exprimat.  

Înţelegem că patagonezul are drepturi, garantate de şefii săi patagonezi, că francezul are drepturile sale, garantate de guvernul său republican, ori că membrul unui club, pacientul unui spital sau clientul unui restaurant se bucură de drepturi, aşa cum sunt acestea garantate de respectivul restaurant, spital sau club. Dar că omul ar avea drepturi în sens absolut, că el şi le garantează lui – însuşi, prin metoda unor declaraţii periodice, naţionale sau internaţionale, rareori urmate de efecte, mi se pare – scuzaţi-mă dacă şochez – o farsă gigantică.

Copii au tot soiul de jocuri: „Tu vei fi mama, iar eu voi fi tata” sau „Tu vei fi marinarul şi eu voi fi amiralul”. În acest spirit putem înţelege expresii pline de umor ca „dreptul la sănătate” sau „dreptul la fericire”, dar cum ele nu îi pot împiedica pe oameni să se îmbolnăvească sau să fie nefericiţi, nu mi se pare că ar conţine vreo urmă de realitate.

Iau Declaraţia de la 1789 şi mă aplec asupra unor expresii precum cele de mai jos: „Scopul societăţii este fericirea comună”. Ce este fericirea comună? Să mi se dea o definiţie care să nu fie suma fericirilor individuale.

„Toţi oamenii sunt egali prin natură”. Chiar aşa, cei înalţi şi piticii, frumoşii şi urâţii?

„Legea este expresia liberă şi solemnă a voinţei generale”. Foarte bine. Şi ce este voinţa generală, vă rog?

„Delictele celor mandataţi de popor şi cele ale agenţilor săi nu trebuie niciodată să rămână nepedepsite. Nimeni nu are dreptul să se pretindă mai inviolabil decât ceilalţi cetăţeni”. Ce bine ar fi dacă acest principiu s-ar aplica, dacă ar putea fi aplicat! Să râdem, o dragi contemporani, voi care nu juraţi decât pe imunitate sau pe amnistie!

Iau Declaraţia universală din 1948 şi citesc că „toate fiinţele umane… trebuie să acţioneze unele asupra altora într-un spirit de fraternitate”. Atenţie: trebuie! Este vorba de un drept sau de o datorie? Şi în numele a ce trebuie ei să se conformeze?

„Nimeni nu va fi supus torturii…” Viitorul este înduioşător, îmi aduce aminte: „Tu vei fi tata, iar eu voi fi mama”.

„Nimeni nu poate să fie arestat în mod arbitrar…” Dar ce înseamnă „poate”? Nu s-ar cere să citim „trebuie”, deoarece „poate” este, evident, absurd?

„Voinţa poporului este fundamentul autorităţii puterilor publice”. O dată în plus, nu este riscant să presupunem că poporul ar avea o voinţă colectivă?

„Familia este elementul fundamental al societăţii şi are dreptul la protecţie din partea societăţii şi a statului”. Dar dacă societatea favorizează cuplurile de pederaşti iar statul remunerează născătoarele de îngeri…?

Nu contest faptul că unele dintre ideile conţinute în această vorbărie ar putea fi seducătoare dar, pentru a căpăta o semnificaţie, ele ar trebui, pe de o parte, să fie exprimate sub forma unor îndatoriri concrete mai curând decât sub aceea a unor drepturi abstracte, şi, pe de altă parte, să se fondeze pe o autoritate care să depăşească omul, deci, în niciun caz pe umanitate, care nu este altceva decât suma tuturor oamenilor care trăiesc, care au trăit sau care vor trăi. „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”, constata Dostoievski. Dacă oamenii îşi arogă dreptul lui Dumnezeu, care este acela de a spune ce e bine şi ce-i rău, nu poate rezulta nimic bun, cel puţin după Geneză.

Capitolul X – Pentru că se bazează pe unul sau altul dintre cele două postulate 

Să admitem, pentru un moment, că vocabula „poporul”, înseamnă ceea ce gândesc unii, şi anume că fiecare popor poate fi adus la un numitor comun şi că este legitim să i se atribuie identitate colectivă. În acest caz, democraţia se bazează pe unul dintre postulatele următoare:

– poporul vrea în mod spontan Binele, şi, accidental, propriul său bine;

– ceea ce doreşte poporul devine spontan binele.

Conform primului postulat, Binele este dat dinainte şi poporul îl găseşte în mod natural graţie unei operaţiuni demnă de un Sfânt-Duh, dar care se realizează fără acesta, prin miracolul democraţiei. Este suficient să faci ceea ce vrea poporul pentru ca totul să meargă bine, adică pentru triumful simultan al virtuţii şi prosperităţii.

După cel de-al doilea postulat, tot ceea ce doreşte poporul este bun prin definiţie. Dacă poporul vrea castitatea moravurilor, ea este bună; dacă vrea moravuri mai laxe, este bine. Dacă vrea pacea, e perfect; dacă vrea războiul, e bine şi aşa. Dacă vrea să distrugă alte popoare, este dreptul său; dacă vrea să se distrugă pe sine însuşi; o să-i prindă bine. Dacă vrea, după cum scrie Madiran, „să decreteze just ceea ce este injust, că binele este răul, să interzică licitul, să facă obligatoriu monstruosul şi să retuşeze totul în acest sens, până la Constituţie: nu avem niciun recurs legal democratic sau legitim împotriva acestei voinţe populare”. Aceasta este democraţia modernă.

În prima ipoteză, poporul descoperă binele; în cea de-a doua, îl fondează. În prima ipoteză, ridicăm pânzele spre utopie, în cea de-a doua, am decolat spre Sodoma. Primul postulat mi se pare naiv, iar al doilea odios. Din păcate, atunci când crezi în primul sfârşeşti prin a-1 accepta pe cel de-al doilea. Dictonul roman Vox populi, vox Dei (căruia regretatele pagini roz din Larousse îi dădeau această interpretare savuroasă: „Adagiu conform căruia adevărul unui fapt, corectitudinea unui lucru sunt stabilite prin acordul unanim al opiniilor vulgului” – „vulgul”, ce bine mergea!-), acest dicton ne permite să privim mai îndeaproape cele două postulate care ne interesează.

Vox Dei, vox populi: este suficient să ascultăm vocea poporului pentru a auzi vocea lui Dumnezeu care vorbeşte prin intermediul său. Acesta este primul postulat.

Vox populi, vox Dei: vocea poporului trebuie să fie ascultată ca vocea lui Dumnezeu, altfel spus, poporul este Dumnezeu. Acesta este cel de-al doilea postulat.

Elveţianul Amiel scria: „democraţia se bazează pe ficţiunea legală că majoritatea nu este numai forţa, ci şi dreptatea de partea sa, că ea posedă înţelepciunea în acelaşi timp cu dreptul. „O ficţiune legală”: nu există definiţie mai bună”.

Capitolul XI – Pentru că este însărcinată cu totalitarismul

Moda opune democraţia totalitarismului. Asta ne cere, în primul rând, să nu trecem sub tăcere nu numai faptul că Napoleon al III-lea a fost ales în al doilea imperiu şi că Adolf Hitler a fost ales democratic în postul de cancelar al Reichului, dar şi că, ceea este mult mai grav, totalitarismele politice, după cum spuneam mai sus, s-au reclamat întotdeauna de la idealurile democratice. Să observam că regimurile monarhice, regimurile oligarhice sau cele aristocratice nu au dat niciodată naştere în mod direct totalitarismelor: pentru asta, au avut nevoie să treacă întotdeauna prin etapa intermediară a democraţiei. În Franţa, a existat 14 iulie înaintea Terorii, iar în Rusia, Februarie înaintea lui Octombrie.

În acelaşi timp, nu există numai un singur totalitarism. Ne-am întrebat adesea de ce, dat fiind că procesul de la Nurnberg a avut loc, a făcut jurisprudenţă şi o condamnare de neşters i s-a ataşat partidului Național-Socialist din Germania, niciun criminal comunist nu a fost judecat ca atare, iar personaje care se declară public adepte ale doctrinei şi partidului comunist sunt primite peste tot, atât în saloane, cât şi în conducerea guvernelor democratice.

Cu toate acestea, crimele nazismului şi, respectiv, comunismului, sunt numeric incomensurabile: mai puţin de zece milioane de-o parte, peste o sută de cealaltă.

Acest fenomen curios se explică, am impresia, prin analiza următoare. Naţional-socialismul era fondat pe două idealuri: unul mai mult rasist decât naţionalist, celalalt socialist, adică democratic. Cele două duceau, împreună, la totalitarism. în măsura în care blamarea totalitarismului putea fi extinsă asupra idealului naţionalist, care nu este, prin esenţă, democratic, era posibil pentru democraţii să-l condamne şi să facă tot ce le stătea în putinţă pentru a-l extirpa.

În ciuda apropierii democratice, nu exista nicio înrudire între idealul Celui de-al treilea Reich şi democraţiile occidentale.

Comunismul era fondat pe un singur ideal: cel democratic. Este adevărat că dictaturile la care ajungea de fiecare dată nu erau de tip democratic, ci tiranic; că structurile comuniste, cu un partid ce formează elita şi prezidiu atotputernic, aminteau mai mult structurile aristocratice şi oligarhice; dar idealul rămânea „popular”: depun mărturie ţările-satelit ale URSS, care se intitulau „republici democratice populare”, ceea ce revine la a spune de trei ori acelaşi lucru.

Fiind „popular”, comunismul nu poate fi în întregime rău din punctul de vedereal unui democrat. Şi asta nu ar fi aşa de grav. Democraţia – atunci când nu mai este un mod de selectare a guvernanţilor – tinde spre absolut. Au fost puse la stâlpul infamiei Monarhiile absolute – să vorbim despre ele!

Racine, istoriograful lui Ludovic al XIV-lea, scria fără nicio jenă „Numai Dumnezeu este absolut”.

Monarhiile se revendică întotdeauna de la alte principii decât ele însele: dreptul divin, rasa, tribul, naţiunea. Ele au fost adesea tiranice în fapte, dar nu sunt în esenţă. Democraţia este absolută prin definiţie, aşa cum demonstrează faimoasa formulă „guvernarea poporului, prin

popor şi pentru popor” pe care o reia, de exemplu, Constituţia Republicii franceze din 1958. Nimic nu poate merge mai departe în concepţia absolutului. Nimic nu seamănă mai tarecu un perpetuam mobile, această aberaţie din fizică.

Burke, în «Reflecţii asupra Revoluţiei franceze», are dreptate atunci când insistă asupra pericolelor acestui absolutism. „Într-o democraţie, scrie el, majoritatea cetăţenilor are posibilitatea să exercite opresiunile cele mai crude asupra minorităţii […] iar această oprimare a minorităţii va atinge grupuri din ce în ce mai largi şi va continua cu mai multă furie decât te-ai putea aştepta din partea dominaţiei unui singur sceptru. Sub astfel de persecuţii populare, victimele individuale se găsesc într-o condiţie mult mai demnă de milă decât înoricare alta.

Sub un prinţ crud, compasiunea umanităţii le alină rănile; aplauzele poporului încurajează perseverenţa generoasă pe care o arată în suferinţa lor; dar cei oprimaţi de mulţime sunt lipsiţi de orice consolare exterioară. Pe ei umanitatea pare a-i fi abandonat, striviţi de un complot al întregii specii din care fac parte”. Profetic, Burke merge chiar mai departe: „Ce instrument eficace al despotismului se va găsi în acest uriaş depozit arme ofensive, drepturile omului!”.

Istoria ne arată că aceste derapaje totalitare ale democraţiei sunt monedă curenta. În numele drepturilor omului, Revoluţia franceză a ajuns la „populicidul” dinVandée. Războaiele Revoluţiei au fost duse sub pretextul eliberării popoarelor europene de despotism. Colonizarea republicană a Africii a pretins că le aduce unor presupuşi „sălbatici” binefacerile democraţiei. Revoluţionarii liberali ruşi din februarie 1917 au făcut posibilă şi logică Lovitura de stat bolşevică din octombrie, cu consecinţele care se cunosc.

Prin definiţie, democraţia nu cunoaşte limite. Este adevărat că, de ceva vreme, ea se preface că preferă metodele mai uşoare de coerciţie, dar nu e vorba decât de circumstanţe: numărul intervenţiilor armate ale Statelor Unite împotriva unor state suverane ar fi mai puţin îngrijorător dacă nu ar fi fost realizate toate în numele democraţiei. La animal mare, poftă de mâncare pe măsură, întotdeauna a fost aşa; dar dacă lupul îl convinge pe miel că trebuie să fie ronţăit pentru a învăţa să trăiască democratic şi mai ales dacă mielul o crede, atunci drepturile omului devin un instrument eficace al despotismului.

Chiar mai instructivă este dominaţia totală în Occident a unei ideologii difuze, numite când orânduire unică, când corectitudine politică, când pret-à-penser care, având la dispoziţie o limbă de lemn, la fel ca ideologia comunistă, şi-a inventat propria limbă, pe care am putea-o numi limba de bumbac. Spiritele aşa-zis de dreapta şi-au imaginat multă vreme că această ideologie era teleghidată de serviciile de propagandă, de dezinformare sau de influenţă ale comunismului. Căderea comunismului ne permite să constatăm că lucrurile nustăteau deloc aşa: această ideologie este o parte inerentă şi fatală a însăşi democraţiei.

În stare pură, ea are ramificaţii infinite în toate domeniile, dar se reduce la o axiomă simplă: orice autoritate care nu trece pe sub furcile caudine ale sufragiului universal, sau nu este delegată de o autoritate care a trecut prin încercarea sufragiului universal, este nelegitimă, imorală, intolerabilă şi trebuie combătută prin toate mijloacele, de la suprimarea libertăţii de gândire până la teroare.

Capitolul XII – Pentru că ea se bazează pe vetijul numărului

Democraţia este fondată pe cantitatea de votanţi, iar nu pe calitatea lor, atât la nivelul sufragiului universal, cât şi la nivelul diverselor parlamente.

Într-o democraţie, în mod necesar, întotdeauna, prin definiţie, cantitatea este mai importantă. Gândirea democratică face abstracţie de calitatea alegătorului. Asta mă şochează.

În «Criza lumii moderne», René Guénon scria: „Însuşi fondul ideii „democratice” este acela că un individ are exact aceeaşi valoare ca şi altul, deoarece sunt egali numeric, cu toate că ei nu pot fi niciodată egali altfel decât numeric”.

În «La Commune», din 18 mai 1871, Georges Duchêne se indigna cu şi mai mare sinceritate: „Adevărul, legea, dreptul, justiţia ar depinde de patruzeci de târtiţe care se ridică împotriva altor douăzeci şi două care rămân aşezate!”.

Nu spun că numărul nu şi-ar avea importanţa sa. Dacă mai mulţi specialişti de o competenţă estimată ca fiind egală sunt reuniţi pentru a emite o judecată asupra unei situaţii date, să zicem tacticieni în faţa unei bătălii sau medici la căpătâiul unui bolnav, este corect să fie urmată decizia celor mai numeroşi care au ajuns la un acord. Dar atunci când nu se mai pune chestiunea competenţei, este dificil să nu-i dai dreptate lui Burke: „Se spune că douăzeci şi patru de milioane ar trebui să aibă un cuvânt mai greu de spus decât două sute de mii. Exact, în cazul în care constituţia unui regat ar fi o problemă de aritmetică”. Însă nu este.

Seneca mergea până la a afirma că „opinia mulţimii este indicele răului cel mai mare”, iar Gandhi observa că „eroarea nu devine adevăr înmulţindu-se”.

„Sufragiul universal este democraţia însăşi”, mărturisea cu ingenuitate Lamartine. Ei da, exact asta e problema.

Capitolul XIII – Pentru că se bazează pe vertijul egalității

În general, democraţia este asociată noţiunilor de egalitate şi de libertate, fără a se observa că egalitatea şi libertatea sunt în general în funcţie inversă una decealaltă, după cum arăta Soljeniţîn în discursul său de la

Lucs-sur-Boulogne: „De fapt, nu se poate ajunge la egalitatea absolută decât suprimându-se absolut orice libertate, iar orice libertate acordată iniţiativei duce în mod necesar la inegalităţi crescânde”.

Să presupunem că vocaţia democraţiei constă tocmai în concilierea acestor două idealuri, nelăsând să se dezvolte unul în detrimentul celuilalt. Ar fi o misiune de calitate, dar ţările care au aplicat-o în acest sens s-au descurcat, în general, bine. Vom studia acest aspect mai târziu.

Din păcate, aceste excepţii sunt rare. De obicei, democraţiile nu manifestă decât o simpatie strict limitată faţă de libertate. Este suficient să botezi un adversar politic „inamicul poporului” sau „trădător social” pentru ca libertăţile de gândire şi de opinie să-i fie automat retrase. „Fără libertate pentru inamicii libertăţii” este un slogan absolutist, caracteristic pentru mentalitatea democratică. De altfel, el ar putea într-un sens să se justifice, democratul spunându-i nedemocratului: „Dacă nu vreţi să aplicaţi regulile mele, ieşiţi din joc şi, în acest caz, vă arunc în închisoare”. Dar prin ce erau inamicii libertăţii ţăranii din Vendée care doreau ca preoţii lor, ne-blasfematori, să ţină în continuare slujbele? Or, se ştie ce au păţit şi unii şi ceilalţi, iar explicaţia e foarte simplă atunci când înlocuim sloganul mascat „Fără libertate pentru inamicii libertăţii” prin sloganul demascat „Fără libertate pentru inamicii egalităţii”.

Şi astăzi, în cele mai multe cazuri, democraţiile par să favorizeze sistematic egalitatea, cu toate limitările libertăţii individuale pe care aceasta le impune. Numărul legilor, decretelor, regulamentelor administrative care ne leagă şi sufocă statul şi politicul este în continuă creştere. Faptul că orice cetăţean european trăieşte astăzi sub o dublă subordonare, naţională şi europeană, multiplică aceste limitări supărătoare ale libertăţii omului şi cetăţeanului.

În revanşă, egalitatea este impusă în mod din ce în ce mai despotic.

Reacţionarul Flaubert îi scria socialistului George Sand: „Întregul vis al democraţiei constă în a-i ridica pe proletari la nivelul de prostie al burghezilor. Visul s-a împlinit în mare parte”. În sensul butadei, este adevărat că, la începuturile sale, democraţia franceză, de exemplu a celei de-a treia republici, avea ca scop ridicarea proletarului la nivelul burghezului, în sensul prosperităţii şi culturii. Dar nu mai este cazul. Scopul democraţiei moderne pare a fi mai curând aducerea burghezului la nivelul proletarului, nivelarea făcându-se sistematic în jos, de pildă în tot ceea ce priveşte educaţia naţională: coborând nivelul bacalaureatului s-a reuşit acordarea diplomei majorităţii candidaţilor, ceea ce nu putea avea decât efect demagogic pozitiv, dar cultural negativ, fără a mai vorbi de nedreptatea care li se face elevilor, înşelaţi sistematic asupra propriei competenţe…

Montesquieu, în «Spiritul legilor», nu se înşelase: „Dragostea pentru democraţie este cea pentru egalitate”.

Iată de ce, natura umană fiind adesea aplecată mai mult spre invidie decât spre generozitate, clasele cele mai puţin favorizate îşi doresc de obicei democraţia, în dorinţa de a atenua diferenţele care le separă de aşa-numitele clase superioare, în timp ce clasele numite superioare nu au decât de pierdut forţându-se să păstreze un status-quo cât mai mult timp posibil. Aceste conflicte, care ţin mai mult de „Ridică-te tu ca să mă aşez eu!” decât de lupta de clasă a lui Marx, sunt perfect naturale şi chiar, atâta vreme cât un stat vigilent asigură reglarea lor, de un efect vital fericit, căci se fondează, nu pe egalitatea către care tind, ci pe inegalitatea din care iau naştere.

În schimb, o dată ce un anumit prag de egalitate fecundă a fost depăşit, entropia egalitară produce efecte mai puţin fericite. Închiderea progresivă a plajei de salarii şi, sub presiunea fiscală, a cele a veniturilor, este făcută pentru a seduce masele, dar este catastrofică pentru arta de a trăi a unei naţiuni. Nu putem decât să ne bucurăm de dispariţia progresivă a unei anumite mizerii, dar nu trebuie să ne felicităm, în acelaşi timp, pentru sărăcirea claselor bogate care, la un moment dat, găseau plăcerea de a favoriza artele, de la sculptură la operă? Nu trebuie să ne îngrijoreze şi formarea unui lumpenproletariat tipic contemporan, care îşi găseşte originea într-o egalitate obligatorie dar utopică? Avem mai mulţi bacalaureaţi şi chiar mai mulţi analfabeţi; mai puţini săraci şi mai mulţi şomeri. Pe de altă parte, un abis de netrecut separă un licenţiat de universitate de un vechi absolvent al unei înalte şcoli. Nu vedem ce poate fi sănătos în această evoluţie.

Capitolul XIV – Pentru că de la „lumini” la spânzurătoare nu e decât un pas, așa cum bine s-a văzut în 1789

Nu toate democraţiile sunt revoluţionare, iar nu toate revoluţiile sunt democratice, Soljeniţîn a îndrăznit chiar să spună, în acelaşi discurs de la Lucs-sur-Boulogne, că toate revoluţiile sunt rele. Confederaţia elvetică este în mod sigur democratică, dar ea a rezultat dintr-o câştigare a independenţei, iar nu dintr-o revoluţie, Aşa-zisa revoluţie americană nu este o revoluţie: a fost de asemenea câştigarea independenţei pentru o ţară care se simţea în stare să zboare cu propriile sale aripi. Faptul că ambele evenimente au fost sângeroase nu scuză cu nimic apropierea suspectă pe care o cultivă democraţia cu sindromul revoluţionar.

Cine spune „democraţie” spune „drepturile omului”, spune „1789”, cine spune „1789” spune „secolul luminilor”. Da, dar cine spune „1789” spune şi „1793, carnagiu, ghilotină, înecări, populicid, coloane infernale, căsătorii republicane, şase sute de mii de morţi, Ludovic al XVI-lea, Maria-Antoaneta şi Madame Elisabeth asasinaţi public, rapt şi asasinat clandestin al ducelui d’Enghien”, pe scurt, spânzurătoare, căci drumul între Enciclopedie şi Teroare este foarte scurt, luminile produse de aşa-zişii filozofi fiind garnisite din abundenţă cu aşa-zişi patrioţi.

„Revoluţia este una”, spunea Clemenceau. Oh! toate regimurile au comis atrocităţi. De la Saint-Barthélemy până la supliciul lui Damian, bătrâna Franţă nu s-a abţinut, şi chiar religia creştină a păcătuit prin sabie şi prin ruguri îmbibate cu răşină (evident că autorul se referă la catolicism şi practicile sale: inchiziţia). Dar democraţia devenită religie a drepturilor omului străluceşte tot mai mult printr-un cult al toleranţei care merge până la o practică generalizată a intoleranţei. Forma modernă este pretinsul Tribunal penal internaţional, instituit în 1993 la Haga, fără mandat ONU, sarcina sa fiind mai puţin aceea de a judeca criminali, cât de a condamna pe oricine are onoarea de a displace pseudo-comunităţii internaţionale… paradoxal constituită de 19 ţări din 185 de membri ai ONU.

Capitolul XV – Pentru că democrația este contra naturii 

Nu cer alt martor decât pe Jean-Jacques Rousseau însuşi, în a sa «Nouvelle Héloïse»: „Luând termenul în accepţiunea sa curentă, nu a existat niciodată o adevărată democraţie şi nici nu va exista vreodată. Este împotriva ordinii naturale ca numărul mai mare să conducă, iar cel mai mic să fie condus”.

Observaţia nu e rea deloc. E suficient să urmărim o haită sau o curte de păsări pentru a observa că şefii nu sunt aleşi, ci se impun prin forţă. Aud imediat obiecţiile democratice: oamenii nu sunt animale (Oh! atât de puţin!) iar omul este „o fiinţă a cărei esenţă contrazice modul de existenţă, o fiinţă a naturii a cărei esenţă constă în contrazicerea naturii, dominarea ei în interior prin voinţă şi în exterior prin tehnică” (Hubert Saget, «Ontologie şi biologie»).

Pe scurt, rolul democraţiei este acela de a-l purifica pe om de fiara care este el în mod natural şi a-l învăţa să nu mai trăiască în hoardă, ci în turmă. Foarte bine.

Toate acestea nu contrazic deloc faptul că, în toate civilizaţiile umane, numărul mai mic – indiferent de modul cum a fost desemnat, chiar democratic – s-a ridicat întotdeauna deasupra celui mai mare comandându-i, şi că acest lucru nu convine deloc spiritului democraţiei drept-umaniste. Fără supărare, apariţia unei aristocraţii – fie ea a talentului, a meritului, a alegerii, a voinţei de putere, a bogăţiei, a eredităţii reale sau presupuse – este un fenomen natural; or, aristocraţia este, prin definiţie, o minoritate. Pentru a împiedica producerea acestui fenomen şi pentru a impune guvernarea numărului mai mare, e nevoie de o legislaţie fondată pe un ideal abstract, adesea contrazis de realitatea faptelor.

Capitolul XVI – Din motive estetice

Este adevărat că, estetic, ideea de democraţie, această câmpie monotonă unde 1=1=1=1 la infinit nu mă seduce în niciun fel. Prefer structurile mai ierarhizate, mai colorate, mai arhitecturale.

Dar aş vrea să vorbesc mai ales despre bilanţul estetic al democraţiilor în comparaţie cu cel al altor regimuri. Ştiu că unele dintre cele mai frumoase exemple greceşti au fost construite în perioada numită democratică, că există o pictură elveţiană deloc neglijabilă şi că zgârie-norii americani pot fi consideraţi opere de artă. Dar nu mă pot împiedica să consider că arta constituie pe de o parte un lux, iar pe de altă parte o căutare pasionată a adevărului, şi că democraţiei moderne, care tratează luxul cu o condamnare puritană şi consideră că poartă în sinea ei tot adevărul de care are nevoie umanitatea, îi lipseşte talentul în domeniul estetic.

Priviţi Franţa, căreia Vechiul Regim i-a lăsat moştenire Place Vendôme, iar Noul Beaubourg; Vechiul, Palatul Regal, Noul, coloanele lui Buren; Vechiul, Louvre-ul, Noul, piramida sa. Comparaţi acţiunea vechilor mecena şi cea a „sponsorilor” privaţi sau a administratorilor publici de astăzi.

Bunul gust fiind, pentru a-1 parafraza pe Descartes, lucrul cel mai prost împărţit în lume, este şi cel mai puţin democratic.

Capitolul XVII – Pentru că democrația nu a funcționat cu adevărat niciodată…

Această declaraţie poate părea stupefiantă în epoca noastră, când toată lumea crede că e singurul regim viabil, dar hai să aruncăm o privire către marile democraţii din istorie.

Democraţia ateniană era fondată pe sclavie, fiecare cetăţean atenian posedând în medie cinci sclavi. Cu siguranţă, exista egalitatea cetăţenilor, dar nu şi cea a locuitorilor, de vreme ce o şesime din populaţie era proprietara celorlalte cinci şesimi.

Republica romană nu a fost prea democratică. Formula Senatus Populusque Romanus adică faptul că Roma se considera o societate

formată din două pături, patricienii şi plebeii, cărora trebuie să le adăugăm o a treia: sclavii care, începând cu secolul al III-lea, au devenit atât de numeroşi, încât plebeii au fost scutiţi să mai muncească.

Democraţia elveţiană este, cu siguranţă, cea care poate fi admirată cel mai mult, dar este o democraţie directă, compensată în mare măsură de structurile tradiţionale ale societăţi, în particular de cele ale cantoanelor. Elveţianul care votează o face, în general, asupra unor chestiuni care sunt de resortul şi competenţa sa.

Democraţia engleză este considerată ca fiind întemeiată pe Magna Charta, pe care baronii revoltaţi au obţinut-o cu forţa de la Ioan Fără de Ţară în 1215. Articolele principale ale acestui document garantau drepturile feudalilor şi privilegiile oraşelor. De abia în 1679 libertatea individuală a început să fie garantată prin habeas corpus. Scăderea progresivă a puterii regale era compensată în mare parte printr-o structură socială care, oficial, avea două pături – lorzii şi membrii Camerei Comunelor – dar, în realitate, existau trei niveluri: lorzii, acea gentry care în scurt timp s-a amestecat cu marea burghezie, şi poporul de rând. Clasa mijlocie însăşi era împărţită, din punct de vedere social, în trei straturi: upper middle class, middle middle class şi lower middle class, având deasupra the upper class şi dedesubt the lower classes, la plural. Atât timp cât s-a menţinut această coloană vertebrală, Marea Britanie a rămas, în ciuda limitelor teritoriului şi populaţiei sale, o naţiune grandioasă, în care conceptul de „gentleman”, fondat mai întâi pe o diferenţă de rasă, apoi de clasă, şi în cele din urmă de cultură, a asigurat reglementarea fluxului social ascensional.

În toate acestea, monarhia juca un rol simbolic esenţial, dar fără responsabilităţi politice veritabile. Atunci când, sub presiunea Camerei Comunelor, regii au început să fabrice lorzi pe bandă rulantă pentru a dilua calitatea în cantitate, societatea engleză a început să se clatine, cu rezultatele pe care le cunoaştem. Din fericire, legislaţia britanică a permis conservarea câtorva mari averi care asigură ţării un anume echilibru în continuitate.

Democraţia americană a fost întemeiată de aristocraţi precum Jefferson şi Hamilton, şi puţin a lipsit ca Washington să devină rege. De atunci, câteva elemente, mai degrabă sociale decât politice, au jucat un rol în atenuarea defectelor democraţiei:

– marile familii: americanilor li se pare firesc ca preşedinţii americani să fie înrudiţi îndeaproape, ca un preşedinte să-şi numească propriul frate în postul de ministru al Justiţiei, că un altul îi încredinţează soţiei sale organizarea sistemului de sănătate publică;

– marile averi: de exemplu, principalele ambasade americane sunt acordate în mod sistematic unor political appointees, adică donatorilor care l-au susţinut financiar pe preşedinte;

– marile universităţi din Ivy League: acestea formează o elită tradiţională, cimentată pe un mod de viaţă comun, convingeri comune şi, adesea, căsătorii contractate în acelaşi mediu;

– societăţile secrete create pe lângă marile universităţi: membrii lor deţin o mare parte a puterii politice;

– tradiţia religioasă protestantă: aceasta face ca orice reuşită materială să fie percepută ca o răsplată divină;

– respectul unanim pentru Constituţie ca instituţie sacră;

– alegerea preşedintelui republicii de către Colegiul electorilor;

– acceptarea generală a diferenţelor dintre nivelurile de trai, consacrând reuşite profesionale mai mult sau mai puţin însemnate; astfel, salariul unui patron poate ajunge de cinci sute de ori mai mare decât cel al unui angajat.

Totuşi, este adevărat că Statele Unite au făcut din democraţie un sistem absolut  pe care pretind să-1 impună lumii – atitudine care provine în acelaşi timp dintr-o nevoie de hegemonie firească pentru o mare naţiune, dintr-un mesianism moştenitde la puritani şi din convingerea justificată potrivit căreia expansiunea doctrinei democratice este benefică pentru deschiderea unor noi pieţe – dar se observă că versiunea neîndulcită în vreun fel pe care o rezervă exportului diferă considerabilde cea domestică.

A contrario, să ne oprim asupra istoriei democraţiei franceze. Ea a fost, la început, opera burgheziei. Poporul, cei neînsemnaţi, nu au profitat deloc de pe urma ei în faza iniţială, servind mai ales drept carne de tun pentru armatele Republicii, apoi ale Imperiului, apoi iarăşi ale Republicii. Pe măsură ce ideile sociale – care nu sunt în mod necesar democratice – avansau ineluctabil, a trebuit să se renunţe la votul cenzitar, această aberaţie a cupidităţii, şi să fie înlocuit cu votul universal, această aberaţie a inteligenţei. Forţele populare fremătau de la Revoluţia franceză care, din punctul lor de vedere, fusese ratată, iar burghezia n-a ezitat să le zdrobească atunci când n-au mai avut decât o cale de expresie, aceea a Comunei din Paris. S-a văzut bine, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi al războiului din Algeria, că Franţa nu se reconciliase cu ea însăşi, fapt deloc surprinzător dacă ne gândim că e singura ţară în lume care are o sărbătoare naţională şi un imn de stat care celebrează divizarea şi nu unirea. În mai puţin de două sute de ani, Constituţia a fost schimbată de şaisprezece ori, prin aventura colonială s-a violat unul dintre principiile de bază ale democraţiei, dreptul sacrosanct al popoarelor de a dispune de ele însele, şi nu a fost ales prin sufragiu universal deci un conducător cu adevărat mare. Democraţia a avut parte de câţiva, fie, de la Napoleon la de Gaulle, dar niciunul nu a fost adus la putere de maşinăria electorală care, în Franţa, nu a servit niciodată decât pentru distilarea mediocrităţii, când nu a contribuit decisiv la înflorirea corupţiei.

O spun deschis: sunt democrat cu moderaţie şi doresc să scutur petalele margaretei democratice, în Elveţia, aş fi putut fi un democrat pasionat; în StateleUnite, unul puţin entuziast; în Franţa, democraţia nu mă atrage deloc.

Capitolul XVIII – …Iar acum nu mai poate funcționa deloc

În frumuseţea concepţiei sale originale, pe care n-am nici un motiv s-o neg, democraţia înseamnă, făcând abstracţie de rezonanţele ei populiste, egalitariste, revoluţionare, demagogice, moralizatoare, că este bine ca membrii unui anumit grup să-şi aleagă conducătorii şi că e bine ca aceşti conducători să ducă la îndeplinire mandatul care le-a fost acordat, adică să respecte opinia celor care i-au instalat în funcţie. Până aici nu e nimic de criticat, cu excepţia faptului că alegătoriilor nu au neapărat dreptate, şi e posibil ca alegătorii unui alt candidat să se înşele mai puţin.

Am exprimat deja rezervele pe care le am faţă de noţiunea de opinie colectivă. Dar voi merge până la a recunoaşte că, atât timp cât o consideram ca suma algebrică a diverselor opinii individuale, îi puteam apăra nu doar existenţa, ci şi legitimitatea. Presa însăşi a jucat un rol destul de onorabil în această chestiune, atât timp cât a avut organe care să predice idei contrare. Din nefericire, totul s-a schimbat: mijloacele contemporane de informare în masă fac opinia publică nu doar iluzorie, ci şi derizorie. În zilele noastre, cvasiunanimitatea este un fapt obişnuit, graţie procedeelor de manipulare a informaţiei cărora, potrivit experţilor, nu le rezistă decât 7% din populaţie, dar nu mai poate fi vorba de o opinie sinceră şi independentă. Imensa majoritate a publicului se impregnează, pur şi simplu, cu gândirea unică pe care i-o inoculează zilnic diverse organe de informare şi de dezinformare (care nu diferă decât prin nume şi repetă neîncetat practic acelaşi lucru).

Trebuie să observăm următoarele fapte:

– într-un regim autoritar, trebuie să ne supunem autorităţii şi putem

crede ceea ce vrem;

– într-un regim totalitar, putem, în cazuri extreme, să nu ne supunem autorităţii, dar este indispensabil să gândim la fel ca aceasta;

– într-un regim de democraţie absolută, nu mai putem să gândim decât în felul în care gândeşte autoritatea şi, în consecinţă, noţiunile de supunere sau nesupunere sunt depăşite. La aşa ceva se referea Orwell când arăta cum eroul său ajungea să-şi iubească torţionarul.

Dacă democraţia este legată indestructibil de opinia publică, mass media democratice au făcut imposibilă orice veleitate pentru democraţie.

Capitolul XIX – Pentru că, totuși, putem alege

Propaganda actuală tinde să ne facă să credem că omenirea nu are de ales decât între democraţie, sursă a tuturor lucrurilor bune, şi totalitarism, sursă a tuturor relelor. Este fals.

Putem, desigur, să aderăm la o teorie care afirmă că, în cursul istoriei, toate popoarele au avut de suferit sub regimuri dezastruoase, că Statele Unite ale Americii au dat naştere unei Constituţii ideale, sub domnia căreia egiptenii, sumerienii, grecii din veacul lui Pericle, mandarinii chinezi şi aborigenii din Australia ar fi fost mai fericiţi, şi că acum se cuvine ca această constituţie să le fie impusă tuturor popoarelor lumii, fie că ele o vor sau nu.

Pe de altă parte, putem să arătăm mai mult respect şi curiozitate şi să observăm că există şi alte mijloace de alegere a guvernanţilor decât cele democratice.

Să nu-mi fie citat Churchill: „Democraţia este cel mai rău dintre toate regimurile, cu excepţia celorlalte”. Butada e nostimă, dar nu înseamnă, literalmente, nimic. Nu trebuie decât să cercetăm istoria pentru a vedea că alte sisteme au dat rezultate bune.

Monarhia mai mult sau mai puţin ereditară, opusă democraţiei pe de o parte, „tiraniei” (adică dictaturii) de cealaltă parte, a fost regimul cel mai răspândit în lume vreme de mii de ani. Era atât de populară, încât evreii înşişi, în pofida sfatului înţelepţilor lor, au cerut să aibă un rege pentru a „face ca toată lumea” (Samuel 1,VIII, 5). Importanţa eredităţii a fost adesea hotărâtoare: în Egiptul antic, nu ajungea să fii fiu de faraon pentru a aspira la domnie, trebuia să fii fiul faraonului şi al surorii acestuia. Statele Unite ale Americii au depus mari eforturi pentru a-l face pe Hirohito, cel de-al 124-lea împărat al Japoniei, să mărturisească faptul că nu era de origine divină. Albert Camus, care cu greu ar putea fi suspectat de reacţionarism, îi definea pe adevăraţii monarhişti ca „aceia care împacă dragostea adevărată pentru popor cu dezgustul faţă de formele democratice”.

Să precizăm: monarhia ereditară nu era un mod de alegere a guvernantului, ci mai degrabă un mijloc de a evita necesitatea alegerii guvernantului, alegerea iniţială fiind făcută o dată pentru totdeauna, fie prin deliberarea pairilor, fie prin luptă, fie ca urmare a unui accident atribuit divinităţii, iar această opţiune se perpetua din două motive: unul ţinând de credinţa în transmiterea ereditară a calităţilor conducătorului („sângele apă nu se face”, „ce naşte din pisică, şoareci mănâncă”), celălalt rezultând dintr-o constatare elementară: instalarea noului conducător necesită întotdeauna eforturi, bani şi, uneori, vărsare de sânge, de care e mai bine să se facă economie.

În timpul regimului republican, romanii alegeau doi consuli care, în caz de nevoie, cedau locul unui dictator unic şi temporar, care trebuia să fi fost odată consul şi pe care îl desemna unul dintre cei doi consuli în exerciţiu, în urma unei trageri la sorţi.

Deşi patrician, Iulius Cezar s-a lăsat adus la putere de către plebe, cu preţul unui război civil. După el, Imperiul Roman a recurs la sistemul adopţiei, constând în desemnarea conducătorului de către predecesorul său. Sistemul acesta a avut mai mult sau mai puţin succes vreme de sute de ani, până când a fost înlocuit de sistemul aclamaţiilor: atunci, legiunile l-au numit împărat pe generalul lor favorit, creând astfel o instabilitate care, în cele din urmă, a dus la pieirea statului.

Monarhia electivă, aflată în întregime în mâinile nobilimii, în asemenea măsură încât votul nefavorabil al unui singur nobil putea conduce la eşecul unor alegeri, a cunoscut, totuşi, epoca sa de glorie în Polonia.

Diferite ţări au cunoscut regimuri oligarhice care şi-au îndeplinit perfect funcţia: nu ştim ca republica veneţiană sau cea genoveză să se fi plans prea tare de acest sistem pe care l-au adoptat.

Dacă sistemul acordării de părţi din domeniul regal nobililor care renunţau la putere a dat rezultate deplorabile în Rusia – ţara fiind divizată la maximum de către prinţii care doreau să-şi doteze echitabil descendenţii – feudalitatea occidentală, cu articulaţiile sale organice dintre suzerani şi vasali, a pus bazele lumii în care trăim.

Atât în „tiranie”, cât şi în democraţie, grecii din antichitate desemnau aproape o mie dintre magistraţii lor prin tragere la sorţi, modalitate care avea meritul de a acorda cel puţin o şansă competenţei şi virtuţii.

În toate civilizaţiile, votul a constituit adesea un mod de desemnare a guvernanţilor, dar, de obicei, era un vot rezervat unor pairi, şefi de trib, patriarhi, războinici care-şi dovediseră meritele. Hugues Capet a fost purtat pe scut de senioricare îi erau aproape egali, iar împăratul Sfântului Imperiu era ales de electori ereditari.

Papa este ales de colegiul cardinalilor, care, la rândul lor, au fost numiţi de către papă şi aleşi dintre episcopi, şi aceştia numiţi de către papă. Suntem departe de sufragiul universal.

Unii dictatori, care au preluat puterea în urma unui război civil, a unui război între state, a unor intrigi sau a unei lovituri de stat, nu au fost întotdeauna conducători răi, mai ales în comparaţie cu un Hitler, ales în maniera cea mai democratică cu putinţă.

Clasele conducătoare se recrutează în general prin ereditate sau prin cooptarea matrimonială, dar funcţiile lor diferă de la o ţară la alta. Aristocraţia franceză a fost legată la început de posesiunea pământurilor, cea rusească s-a constituit practice exclusiv în slujba ţarului. Un nobil portughez care nu mai are mijloacele de a duce un „trai nobil” îşi pierde nobleţea.

Orice autoritate presupune asentimentul celor care i se supun, chiar şi atunci când nu se bazează pe democraţie. „Sunt conducătorul lor, trebuie neapărat să-i urmez”, spunea un ofiţer francez, reluând fără să ştie gândurile lui Burke: „Cei care pretind să conducă trebuie, într-o mare măsură, să urmeze. Ei trebuie să-şi conformeze directivele la gustul, talentul şi caracterul celor pe care vor să-i comande”. Un ambasador francez se extazia în faţa uşurinţei cu care se făcea ascultată Ecaterina cea Mare. Ea a răspuns, râzând: „Mă informez pentru a şti ce-ar dori ei să facă, apoi le poruncesc chiar acest lucru”. Dacă faptul acesta este adevărat, nu există autoritate care să poată fi uzurpată în mod durabil, dar, pentru ca ea să rămână legitimă, guvernanţii nu trebuie să depindă de capriciile celor guvernaţi. Se întâmplă ca democraţia să furnizeze această garanţie; se întâmplă şi ca ea să n-o furnizeze şi, în orice caz, sunt şi alte regimuri care o oferă la fel de bine ca ea.

Capitolul XX – Pentru că democrația e rareori democratică

Încă o dată, nu neg aspectele seducătoare ale ideii democratice, dar nu văd că democraţia reală şi-ar ţine promisiunile.

Ca mijloc de desemnare a guvernanţilor, ea este expusă tuturor trucurilor electorale: de o parte a Atlanticului se interpretează greşit cu bună ştiinţă buletinele de vot, de cealaltă parte sunt chemaţi morţii la urne; nu a trecut mult de când, în marea epocă a referendumurilor, pe ţărmul opus al Mediteranei, urnele erau um plute dinainte. Chiar şi atunci când nu se ajunge până acolo, sistemul de campanie electorală subvenţionată şi mediatizată falsifică toate datele; cât despre promisiunile electorale, ne întrebăm cum de-i mai pot impresiona pe alegători: „Sunt om politic şi, în calitate de om politic, am prerogativa de a minţi de câte ori vreau”, proclama fără jenă Charles Peacock, prieten cu Bill Clinton.

Ca etică, democraţia este profund dezamăgitoare. Ea nu suportă nicio altă teorie, niciun alt mod de viaţa decât ale sale. Se pretinde tolerantă, dar nu se tolerează decât pe sine. Atunci când, într-o ţară ca Franţa, 15% dintre alegători au o atitudine pe care ea o respinge, îi ostracizează după ce modifică legea electorală astfel încât aceştia să nu beneficieze de niciun fel de reprezentare. Atunci când, în ţări precum Austria şi Italia, un partid pe care ea îl respinge ajunge, pe căi perfect democratice, să se apropie de putere, strigătele se aud până departe. Libertatea de a gândi altfel decât ea o sufocă peste tot cu blândeţe. Şi când are nevoie să-şi încalce propriile dictate, nu ezită să o facă. Aventurile coloniale ale Franţei şi Marii Britanii stau mărturie în această privinţă. Mai recent, intervenţia americană în Somalia sau agresiunea NATO împotriva Iugoslaviei dovedesc că democraţiile sunt perfect capabile de a comite crime de război în numele drepturilor omului.

Ca sistem de guvernare, democraţia se ridiculizează pe sine în fiecare clipă.Orice manifestaţie de stradă care întrerupe traficul, orice blocare a străzilor, orice grevă a funcţionarilor care-mi împiedică circulaţia sunt pe deplin antidemocratice nu doar pentru că atentează la drepturile cetăţeanului, ci pentru că autorizează minorităţile să oprime majoritatea. Ar părea evident că, într-o democraţie demnă de acest nume, fiecare trebuie să aibă mijloacele de a se exprima fără a-şi leza vecinul.

Dacă adăugăm la aceasta diferitele ocazii în care parlamentul nu consultă naţiunea în privinţa unor probleme majore (cum ar fi abandonarea suveranităţii sau a valorilor morale tradiţionale, agresiunile armate declanşate fără declaraţie de război, stabilirea pedepselor pentru violatori şi ucigaşii de copii), vom vedea că democraţia în funcţiune nu este decât un simulacru de democraţie.

Capitolul XXI – Ce m-ar putea face să devin puțin mai democrat

Să recapitulăm.

Sunt democrat doar cu moderaţie pentru că sunt bombardat prea mult cu afirmaţii despre idealul democratic; pentru că nu sunt convins de excelenţa infailibilă a metodelor democratice pentru alegerea guvernanţilor; pentru că nu mi se pare credibil faptul ca acelaşi sistem să aibă aceleaşi virtuţi în toate epocile şi în toate regiunile; pentru că mă îngrijorează soarta minorităţilor pe care majorităţile au tendinţa de a le zdrobi; pentru că însuşi cuvântul „democraţie” nu mi se pare că ar mai avea un sens foarte clar; pentru că noţiunea de „popor” în numele căreia democraţia caută să se impună nu mi se pare, nici ea, prea limpede; pentru că, în zilele noastre, calităţile democraţiei se postulează, mai degrabă decât să fie demonstrate; pentru că democraţia, aşa cum este ea practicată în epoca noastră, are toate defectele religiilor obscurantiste, fără a avea şi virtuţile acestora; pentru că filozofia drepturilor omului mi se pare net inferioară celei a îndatoririlor; pentru că democraţia se bazează pe o confuzie între binele public şi capriciile publicului; pentru că ea conduce fără greş la diverse forme de totalitarism; pentru că preferă principiul cantităţii în detrimentul principiului calităţii; pentru că, predicând egalitatea, este în mod necesar entropică; pentru că, mereu căutând să impună utopii, recurge cu dragă inimă la teroare; pentru că nu este o formă de viaţă conformă cu natura; pentru că o consider nocivă pentru cultură şi civilizaţie; pentru că nu funcţionează decât cu condiţia de a fi temperată din plin de principii antidemocratice; pentru că mass media actuale privează cetăţeanul de orice şansă de a formula o judecată independentă; pentru că e greşit să se pretindă că nu există alternativă la democraţie; pentru că democraţia tinde să se renege pe sine de câte ori are ocazia.

Anticipez întrebarea care nu va întârzia să-mi fie pusă: „Ce altceva propuneţi?”

Răspunsul nu face obiectul acestui opuscul. Am spus, de altfel, care regimuri se bucură de simpatiile mele personale. Aici, cred că am arătat destul de convingător că omenirea a găsit adesea mijloace de a se guverna care nu erau deloc democratice şi care, totuşi, au fondat mari civilizaţii. În schimb, nu am ştiinţă de vreo mare întreprindere industrială sau comercială care să se guverneze democratic. Nu am auzit niciodată vreun dirijor consultându-se cu percuţionistul sau cu vioara întâi în privinţa interpretării unei simfonii, nici un bucătar supunându-se opiniei majoritare a ucenicilor – şi cu atât mai puţin celei a clienţilor – pentru gătirea unui sos. Şi nu văd de ce însuşi destinul comunităţilor noastre, adică al nostru, ar trebui să fie dirijat prin metode care, de altfel, şi-au dovedit din plin inepţia.

De asemenea, resping tendinţa contemporană care constă în a crede că trebuie să fii democrat dacă eşti creştin, sub pretextul că principiile creştine şi cele democratice interferă în anumite aspecte. Bineînţeles, ele coincid în privinţa respectului datorat omului, dar în niciun caz nu sunt identice în ceea ce priveşte structura ideală a societăţii. Credeţi-mă, dacă bunul Dumnezeu ar fi fost democrat, ne-ar fi făcut şi pe noi să o ştim.

„Atunci, se insistă, dacă vă dăm dreptate, dacă respingem dezgustaţi democraţia aşa cum este ea practicată astăzi, ce regim ar trebui să adoptăm?”

Eu vreau cu dragă inimă să devin puţin democrat, dacă se aplică strict concepţia lui Henry Ford. „Democraţia al cărei partizan sunt, scria el în autobiografie, este cea care le dă tuturor aceleaşi şanse de reuşită…” (până aici, toată lumea e de acord) „ …potrivit capacităţii fiecăruia”. Şi în punctul acesta toţi veritabilii democraţi moderni se revoltă, căci, fără a o spune deschis, ceea ce ei nu acceptă defel este faptul că oamenii nu au aceleaşi capacităţi, şi au dreptate: a accepta lucrul acesta ar însemna dezvăluirea adevăratei feţe a angrenajului ierarhiei. Iar a accepta că aceste capacităţi diferite sunt încununate de reuşite diferite înseamnă, mai rău, a recunoaşte că locul de frunte li se cuvine celor mai buni. Dar Henry Ford merge încă şi mai departe: „Cea pe care o resping eu, continuă el fără teamă, este democraţia care pretinde să acorde numărului autoritatea care aparţine de drept meritului”.

Meritul opus numărului! Autoritatea atribuită meritului! Mi se pare, mister Ford, că nu despre democraţie vorbiţi dumneavoastră. Nu e oare mai degrabă o definiţie a aristocraţiei cea pe care o enunţaţi?

Desigur, în sistemul nostru partea cea mai dificilă va consta în recunoaşterea meritului căruia îi va fi atribuită autoritatea. În afaceri, în comerţ, el se măsoară destul de uşor în funcţie de beneficii. Lumea politicii este mai complexă. Încă nu ştiu ce fel de meritometru ar fi cel mai convenabil pentru epoca noastră şi pentru această ţară.

Dar, cu sinceritate, sunt din ce în ce mai sigur că nu este vorba de urna de vot.

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here