Flagelul corect

E uimitor cum un cuvânt atât de inofensiv precum adjectivul „corect” a ajuns să fie emblema unui spirit despotic de a cărui prezenţă nu se mai îndoiesc decât proştii. Trăim în elementul corectitudinii politice, îi respirăm aberaţiile în etică, îi aflăm constrângerile în cultură, îi privim consecinţele în familie. În totul, dresajul la care suntem supuşi e atât de tenace că până la urmă nici nu-i mai sesizăm agresivitatea. Sfârşim prin a abdica în faţa unor enormităţi ce ieri păreau neverosimile pentru ca astăzi să pară de bunsimţ. Rezultatul e o babilonie pestriţă echivalând cu o răsturnare a tiparelor trecute, dar o babilonie căreia, dacă vrei să-i pricepi etiologia, trebuie să mergi în trecut, la rădăcinile recente.

Obârşia doctrinei corecte stă în pepiniera de cadre ce s-au adunat în institutul înfiinţat de Felix Weil la Frankfurt, în 1923, cu scopul de a da marxismului un statut convingător, de doctrină plauzibilă. Felix Weil dorea ca „institutul să se facă cunoscut, şi poate celebru, datorită contribuţiilor lui la marxism ca disciplină ştiinţifică” (p 84). Mai mult, în ochii lui Weil, instituţia trebuie să fie o replică la eşecul revoluţiei bolşevice în Germania postbelică (cea de după Primul Război Mondial), capii mişcării neputându-se împăca cu gândul că un plan conspirativ care reuşise atât de bine în Rusia dăduse chix în landurile nemţeşti. Şi astfel, din neputinţa de a distruge prin revoluţie etosul german, conspiratorii s-au adunat sub cupola unei şcoli de propagandă. Ce nu poţi face imediat prin forţă poţi face în timp prin insinuare mediatică, cu condiţia să-ţi ascunzi intenţiile şi să le îmbraci într-o formă filantropică. Primul nume al şcolii a fost «Institutul pentru Cercetări Sociale», dar cu timpul formula ce avea să se încetăţenească va fi Şcoala de la Frankfurt. O şcoală ai cărei membri alcătuiau o oficină bine sudată în jurul unei idei-forţă: a-i modela pe germani până la a-i preschimba în păpuşi obediente în vederea întronării comunismului. Lupta se dădea aşadar în planul minţilor: cum modifici gândirea unor oameni până acolo încât să accepte etosul comunist?

Creierele care au intrat în joc, de la Adorno sau Marcuse până la Horkheimer sau Walter Benjamin, au intuit că pârghia luptei de clasă se dovedise ineficientă, motiv pentru care au înlocuit-o cu alte contradicţii din tensiunea cărora să se obţină pulberea menită a arunca în aer ierarhiile. Şi astfel au apărut noile marote: lupta dintre sexe, lupta dintre studenţi şi profesori, lupta dintre defavorizaţi şi privilegiaţi, dintre minorităţi şi majoritate, dintre săraci şi bogaţi, dintre discriminaţi şi discriminatori, dintre negri şi albi, dintre heterosexuali şi homosexuali etc. Reţeta oficinei de la Frankfurt era simplă: hrănirea ranchiunii în sufletul celor slabi, cărora li se cultiva convingerea că nu sunt inferiori pentru că sunt nevolnici de la natură, ci pentru că au fost mereu discriminaţi, drept care reacţia firească era revolta făcută cu gândul de a înlătura sursa discriminării.

Numai că sursa nedreptăţii era o diferenţă inerentă naturii umane (sex, vârstă, înzestrare nativă, statut social, familie, confesiune, etnie), caz în care numai desfiinţarea diferenţei putea duce la eliminarea discriminării. Şi astfel s-a trecut la relativizarea până la insignifianţă a oricărui atribut esenţial ce ţine de firea omului. Nimic nu e definitiv în natura omului, totul poate fi schimbat prin manipulare.

Rezultatul e o etică egalitaristă a cărei platitudine nu doar că este împinsă până la absurd, dar chiar e întoarsă ca o mănuşă spre a-i favoriza pe cei slabi în dauna celor buni. E o perpetuă instigare împotriva elitelor cu inocularea speranţei că într-o zi inferiorii vor ajunge sus. Dar pentru asta e nevoie ca mai întâi vechiul etos discriminator să fie neutralizat, asta însemnând că tradiţia trebuie eliminată (întrucât e un mijloc de dominare), instituţiile care întreţin ierarhiile trebuie compromise (căci orice ierarhie e ea însăşi o discriminare), şi în fine intelectualii cu convingeri conservatoare trebuie stigmatizaţi, căci încetinesc progresul egalităţii mult râvnite. Tăvălugul acesta bezmetic prinde în rândul a trei categorii: tinerii naivi dornici de afirmare rapidă, persoanele neputincioase care, ştiind că nu fac faţă concurenţei, se agaţă de pomana opticii corecte, şi rataţii de orice fel, care nemaiavând nimic de pierdut nu vor să fie martorii victoriei celor apţi. Cum statistic cele trei categorii alcătuiesc majoritatea unei populaţii, se înţelege de ce tendinţa în vogă e de a flata plebea spre a-i câştiga simpatia.

În perioada interbelică, mediocritatea membrilor Şcolii de la Frankfurt a făcut ca răsunetul lor să fie slab, tonul în epocă fiind dat de gânditori precum Spengler, Heidegger sau Carl Schmitt. Numai că sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial a însemnat nu doar ostracizarea filosofilor germani, dar mai ales înflorirea oficinei de la Frankfurt, Adorno şi congenerii devenind unicii purtători de cuvânt ai ideilor îngăduite în mod oficial. În felul acesta, pe fondul proscrierii intelectualilor legitimi din Germania, marxiştii ilegitimi au căpătat notorietatea celor care aveau privilegiul de a nu mai avea concurenţi. Gânditorii consacraţi erau scoşi din circuit, fiind înlocuiţi cu nişte impostori care secretau constant fermenţii marxismului. Având imunitate postbelică, ce spuneau impostorii era infailibil, încercarea de a-i critica mărindu-ţi exponenţial şansa de a fi supus unui program de denazificare.

Următoarele decenii au făcut din Şcoala de la Frankfurt o fabrică de reţete al căror rost era ştergerea tradiţiei occidentale, cu impunerea unei monstruozităţi sociale ale cărui roade abia acum începem să le gustăm. Mai mult, cum mai toţi membrii Şcolii predau în universităţile americane, ideile marxiste au fost exportate în SUA, pentru ca acolo să atingă un prag de virulenţă al cărui ecou, întorcându-se peste ocean, avea să îmbogăţească panoplia aberaţiilor corecte. Aşa se face că, astăzi, ţinta predilectă a doctrinei corecte politic nu mai sunt nemţii, ci valorile occidentale: Dumnezeu, cutuma creştină, biserica, familia, naţiunea, ereditatea, etnia, masculinitatea, heterosexualitatea, rasa albă. Orice canon, că e literar sau monahal, ideologic sau cultural, trebuie regândit, fiindcă reprezintă un tipar de dominaţie. Valorile trebuie „deconstruite”, miturile trebuie supuse examenului critic, aderenţele la trecut trebuie slăbite, devoţiunile trebuie descurajate. Orice obicei trebuie taxat drept un rudiment retrograd născător de prejudecăţi, şi în genere occidentalul trebuie să fie smerit, purtând ruşinea că e alb, creştin şi cultivat. Această sinucigaşă smerenie a dus la pierderea imunităţii Occidentului în faţa oceanului de emigraţie arabo-africană, care, inundând U.E., a preschimbat-o într-o bombă demografică a cărei tensiune va culmina în războaie religioase. Pe scurt, tiparul de spirit pe care s-a ridicat Occidentul e pe cale de ducă, iar occidentalii par prea dresaţi ca să se mai opună. O epocă se încheie şi, odată cu ea, un model de civilizaţie despre care urmaşii îşi vor aminti ca de un paradis trecut.

Ce e formidabil la docrina corectă e prăpastia dintre filantropia intenţiilor şi perfidia rezultatului pe care îl urmăreşte în ascuns. Cine nu-şi doreşte o lume în care să nu mai existe discriminări, abuzuri şi nedreptăţi? Că dorinţa e simplă reverie generoasă, fără acoperire în concreteţea lumii acesteia, e de la sine înţeles, dar când iei dorinţa şi o preschimbi într-o bardă egalitaristă cu care razi ierarhiile, atunci rezultatul e malign. Distrugi o civilizaţie manipulând resentimentul celor slabi, pentru ca în final să obţii o devălmăşie de zdrenţe umane din al căror aluat debil poţi face ce vrei: spectatori de fotbal, prizători de marijuana, transsexuali androgini, adepţi ai feminismului sau analfabeţi militând pentru pace.

Cartea «Corectitudinea politică» este o antologie de texte, scrise cu precădere de profesori americani, în marginea flagelului omonim. Flagelul se răspândeşte pe patru căi: mediatic (presa e colportorul zilnic al mesajelor corecte), legislativ (multe din directivele U. E. au un damf izbitor de corectitudine) oficinal (prin culisele lobby-urilor), şi pecuniar, prin încurajarea financiară a proiectelor de inspiraţie corectă.

Morala? Va învinge flagelul corect? Ca orice formă de marxism mai mult sau mai puţin deghizat, corectitudinea va dispărea în cîteva decenii, în virtutea ignorării flagrante a naturii umane. Părinţii noştri erau convinşi că comunismul e etern, şi s-a ales praful de el. Natura omului nu poate fi schimbată, după cum vor marxiştii. Aşa cum dintr-un cerb nu poţi să faci o broască, nici dintr-un britanic anglican nu poţi face o marionetă multiculturalistă, care priveşte cu îngăduinţă la excesele islamiştilor. Prin urmare, în loc să mulţumim corectitudinii pentru şansa pe care ne-a dat-o de a ne îmbunătăţi conştiinţa morală, să ne bucurăm de pe acum de dispariţia ei.

William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon (coordonatori),
«Corectitudinea politică. „Religia” marxistă a noii ordini mondiale», 
traducere din engleză de Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Dragoş Moldoveanu, Editura Rost, Bucureşti, 2015, 314 pag. 

Preluare: România Literară / Auror: Sorin Lavric

Cuvânt-înainte

Aşa cum promite din titlu, această carte vă spune ce este corectitudinea politică, de ce  şi cum trebuie să o combatem. Corectitudinea politică este o ideologie: marxism cultural. Şi e mai primejdioasă decât marxismul economic, pentru că vizează schimbarea mentalităţilor şi a comportamentelor, deci a vieţii noastre, în profunzime şi în mod ireversibil.

Marxismul cultural şi-a propus să dărâme „lumea veche”, întemeiată pe tradiţie – înţelească ca moştenirea socială referenţială, cu a sa axă imuabilă: raportarea la divinitate. Într-un cuvânt, vrea să distrugă normalitatea. În loc, va instaura o Nouă Ordine Mondială, bazată pe teroare, nivelare culturală şi socială, ateism şi viciu. Această „lume nouă” ar fi expresia unui totalitarism crunt, impus cu forţa de către stat şi menţinut prin controlul permanent asupra persoanei, exercitat de acelaşi stat (eventual, unul global). Nimeni nu va putea gândi, vorbi şi acţiona decât în limitele trasate de corectitudinea politică. Libertatea va fi anulată, dar propaganda va susţine că numai fără libertate suntem liberi cu adevărat.

Normalitatea va fi redefinită, după calapodul corectitudini politice, aşa cum se întâmplă deja în unele ţări din Occident. Proces care începe prin schimbarea aparentă a realităţii cu ajutorul unei noi limbi. Unele cuvinte vor fi interzise, ca de pildă,  „mamă”, „tată”, „doamnă”, „domnişoară”, „soţ”, „soţie” şi oricare altele ce amintesc de rolurile diferite ale bărbatului şi femeii în familie şi în societate, dar nu numai acestea. Alte cuvinte vor deveni normă, ca „gen” în loc de „sex”, „partener(ă)” în loc de „soţ(ie)”, „persoană cu nevoi speciale” în loc de „invalid” sau „handicapat”, „persoană de culoare”, în loc de „negru”, „contracepţie post-concepţională” în loc de „avort”, „persoană cu dimensiuni” în loc de „gras” sau „obez” ş.a.m.d. Rolul lor este de a minţi asupra realităţii, sub pretextul că astfel înlătură discriminarea. O ipocrizie pură, menită să justifice poliţia gândirii.

Prin manipularea limbajului, homosexualitatea, de exemplu, va deveni doar o opţiune sexuală între altele, deci normală, şi nu o perversiune. Iar cine va avea curajul să demaşte această minciună va fi pedepsit.

Nu aduc întâmplător vorba despre sexualitate, căci aceasta este esenţială în ideologia marxismului cultural. Prin schimbarea perspectivei asupra sexualităţii, marxiştii culturali transformă anormalul în normal, dictează noi reguli de moralitate publică şi dinamitează bună parte din temeliile „lumii vechi”.

Toate eforturile corectitudinii politice ţintesc crearea unui „om nou” (fără de care nu ar fi posibilă o „lume nouă”, nu-i aşa?), printr-un proces de spălare pe creier. Prin urmare, idealurile marxiştilor au rămas fundamental aceleaşi, doar mijloacele au fost schimbate. Deoarece neomarxiştii au înţeles că războiul pentru o Nouă Ordine Mondială este în primul rând unul cultural.

Mişcarea de prefacere a marxismului economic în marxism cultural a început în anii ‘20 ai secolului trecut, cu ceea ce a rămas în istorie sub numele de Şcoala de la Frankfurt – în fapt Institutul de Studii Sociale, fondat de un grup de marxişti. Membrii Şcolii de la Frankfurt, care erau evrei, au emigrat în Statele Unite ale Americii, în anii ‘30, când Germania a intrat în epoca nazistă. În mediul academic de peste Ocean influenţa lor a crescut treptat, până astăzi, când a devenit covârşitoare la nivelul întregii societăţi. Generaţii în şir au fost formate în tiparele corectitudinii politice, ceea a provocat modificări sociale importante.

Din S.U.A., corectitudinea politică a fost exportată, pe filieră academică, dar şi cu ajutorul mass media, şi în Europa, unde are o înrâurire semnificativă asupra politicilor publice. Şi în România se simte tot mai puternic suflul corectitudinii politice, alimentat de Facultăţile de Filosofie, Ştiinţe Politice şi Comunicare, în care scrierile corifeilor Şcolii de la Frankfurt sunt canonice. Puţini sunt profesorii care au îndrăzneala de a spune adevărul: corectitudinea politică este o utopie, iar utopiile ucid.

Noua utopie are, ca şi marxismul clasic (vechea utopie), ambiţia de a deveni „religia” Noii Ordini. O ideologie în care trebuie să crezi, dincolo de raţiune, căreia trebuie să i te închini fără murmur, pe care trebuie să o slujeşti până la ultimele consecinţe. Iată de ce este necesar să o respingă ferm oricine vrea să-şi păstreze libertatea (de gândire, expresie şi acţiune), adică umanitatea. Cât mai e posibil. Deocamdată este.

Cartea nu e un răspuns ideologic, de pe poziţii conservatoare, la „propunerea pentru paradis” neomarxistă, ci un semnal de alarmă: umanitatea este în pericol de moarte! Şi, în egală măsură, un ghid de supravieţuire.

De aceea, «Corectitudinea politică: „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale» se adresează, în primul rând, celor care pot trezi conştiinţa publică: profesori, scriitori, clerici, lideri de opinie. Ei sunt cei dintâi chemaţi să combată corectitudinea politică, prin dezvăluirea adevăratei ei naturi, prin a numi lucrurile cu numele lor autentic, prin a îndemna oamenii la rezistenţă în faţa acestei noi utopii totalitare, care ameninţă să ne fie fatală. Sperăm să admită argumentele din volumul acesta şi să-şi înţeleagă misiunea.

În final, îmi fac o datorie de onoare din a mulţumi, în calitate de editor, tuturor celor care au contribuit la alcătuirea şi apariţia acestei cărţi. În chip deosebit, le mulţumesc d-lui William S. Lind şi Free Congress Foundation (U.S.A.), pentru acordarea dreptului de publicare în limba română a volumului colectivPolitical Correctness: A Short History of an Ideology, parte integrantă a cărţii de faţă, precum şi d-rei Irina Bazon şi d-lui Andrei Dîrlău, traducătorii din limba engleză a celor mai multe dintre textele conţinute aici şi îngrijitorii cărţii.

Preluare: rostonline.ro / Autor: Claudiu Târziu